joi, 19 iulie 2012

[MUNTE] Nordwand Coştila, 14 iulie 2012 (II)



Pentru că povestea se întindea peste putinţa de receptare a cititorului normal la cap, am împărţit Povestea în două bucăţi.
... Rămăsesem la mal de Urzică, după o trecere de zile mari şi frumoase pe sub banchiza acesteia de la nivelul Brîului cu jnepeni.

 Bifasem atît incomodul versant vestic de acolo al văii, cu jnepenii lui, cît şi banchiza din talveg. Pot spune că lcururile au ţinut un pic de tratamentul oţelului, de călire. Încălzit la extrem, apoi fîşş în apă.

 Altminteri florile-s şi aici frumoase foc.



 De ce-mi fuge mintea mie, la aşa imagine, către chestiile alea urîte din seria Alien...

 Rucsacul şi-aluat şi el o pauză.
 Are dreptate Mihai cernat (eu uitasem) că între foarfecile Colţului Crăpat există un bolovan...
E interesant aici - să nu înnebuniţi, vă rog - cîte pietroaie s-or fi scurs datorită eroziunii din acea bucată de munte, pentru ca doar una, la un moment dat, să aibă dimensiunile de înfipt. Acel oaspete avea, probabil, să respingă apoi orice frătîne - tot la n-şpe mii de ani - s-ar fi potrivit aceluiaşi spaţiu...
După aşa explorare în timp şi loc, îmi fugre mintea iar la o rubrică de revistă: Aşa vă place istoria?

Obsesia lui Mircea, malul stînd al urzicii, suind de la Brîul cu jnepeni.
Nu voi merge pe acolo, dacă nu va sta un nene să mă asigure, dar zona mă fascinează. Şi pariez că nu m-aş plictisi de acele locuri...
Fără să vreau ajung la explicaţii neplăcute... Rablagirea oferită darnic de timp constă în reducerea elasticităţii corpului în sine, o cam tot pe acolo rigidizare a încheieturilor, cît şi - de multe ori - nişte kilograme în plus. Başca ceva pasaje delicate unde ai da ochii cu Ea, Fascinanta cu coasa, dar ai scăpat cu viaţa, plus inerenta doză suplimentară de teamă. De prudenţie.
Nu spun astea ca să mă dau leu  şi pentru a oripila, ci pur şi simplu fac socoteala, văz cum îs lucrurile, apoi merg mai departe... Văd ce mi se mai potriveşte, ce nu şi plec să mă bucur de suficientele ce-mi rămîn.
Şi rămîn, a se vedea expunerea asta...

 Brîul, porţiunea muncitoare. Nu-i port pică, mai ales c-acu ştiu pe unde s-o iau, respectiv ce-i poate pielea...
Pînă la urmă tot mi-am călcat pe lene ş-am căutat plus consultat RT-ul precedentei mele ture prin acel omorîş. Acum nici 25 de ani... Mmm, cred c-am intuit bine, exista altă elasticitate a corpului.

Unde a mers mai merge şi suta, stimabililor?
Adică un zvîc prin timp, îndărăt?

 Mişto vorba: "Sînt la pămînt, dar ,mai bine decît ÎN..."
Dacă îmi aduc aminte bine -  chit că nu e notat acolo, deoarece voi afla peste trei ani - în tura Florii de Colţi a fost şi Carmen Dumitru.
Îi duc dorul.


Ca mutră, precum scrisul:



În dreapta, Marius Sevac. Un mucalit.

Apropo de neisprăviţi, cum a fost şi e subsemnatu', am dat ieri pentru nu tip, cunoscut acum vreo 15 ani în redacţia "Cotidianului". Era un tînăr redactor la Externe, om la locul lui, ba s-a şi cuplat de acum cu-o colegă de un interesant magnetism.
Eee..., nu e bine să te maturizezi prea devreme, nici succesul nu e sănătos să te îmbrăţişeze prea iute, căci te laşi pe o ureche... Amicul meu începe să se şteargă la faţă, apare o buhăială nu neapărat alcoolică ori din viaţă dezorfâdonată, paşii (nicicînd extrem de sportivi) încep să se tîrîie pe acelaşi drum...
Bineînţeles c-aici ăîmi trag cu nesimţire spuza pă turta proprie, dar ideea rămîne...


Uite că s-a nimerit ca poza de mai sus să fie luată pe faţa din poza de mai jos, mai exact pe varianta Ţiţeica şi sub un pasaj mai delicat, cînd treci de pe acea faţă cu jnepeni niţel în dreapta, pe vîlcelul care se face acolo, cu obîrşie la Colţul Crăpat. I-am ţi spus, la 1987,Vîlcelul Colţului crăpat...


  Este un loc unde a fi gură-cască nu e o ruşine. Ba-i deadreptul imposibil să nu fii...




Privire în aval, spre padina  plăcută, comodă pe care o face acolo Urzica. Accesul la ea e ceva mai delicat, dar nu imposibil. E de, pardon, frecat pe acolo un miez de zi, la cine-o rezista să nu se ducă mai sus.

 Acea padină, în amonte, începe să piardă lupta cu trufaşa plus înclinata piatră goală, în amonte de Brîul cu jnepeni zero scăpînd doar calea Dimitriu, care se trage iniţial - vorbesc fără să fi călcat pe acolo! - spre adîncitura canionului, pentru a trece scurt curînd la stînga în curtea Spălăturii Unu.
Este cea mai vestică dintre cele două seninări pomenite - ca traversînd Brîul Mare pe dreapta geografică a Urzicii - în monografia Dimitriu-Cristea.

 În imaginea de mai sus, se vede covorul de jnepeni şi arbori (plus iarbăăăă) ce însoţeşte canionul - bă, da' multe are! - i-aş spune al doilea al Urzicii, după un prim aflat nu departe de poteca Văii Cerbului. E o pîine statistică de mîncat pe acolo, am gustat-o la un moment dat: se iese odată cu BJn la traversarea Vîlcelului Coluţului crăpat.
Prea multe amănunte?
Poate.
Dar ador aceste locuri.

Ah, obiceiul bătrînesc de apovesti din vremea cînd respectivii erau tineri şi frumoşi!:..
Rîd la un început oarecare de octombrie de doi inşi ce ieşeau din canionul Urzicii, la brîul Mare, abia la 4 post merdiane... Şi mă duc. superior, piept umflat, şi eu în Urzică, peste o săptămînă. De jos. Muncă şi maiales sentimentul de stranietate, de altfel-în-mai-rău decît alte văi. Zăpadă ca la balamuc, în acel 1984.
Probabil afectat psihic prin adînc, nici nu am apucat să completez cuvenitul RT.
În fine. Nu fu ceaţă, dar pshic precum prin ea am mers. Zic asta pentru că nu am reţinut, memorat multe. Nici ramura onestă a B Jn zero. Şi m-am dus în sus. Dar n-am făcut mulţi paşi, şi văzînd că nu mai e de joacă (adico treceri cînd ne vor muşchii în talvegul Prncipalului...), am luat-o la stînga, căutînd ieşire la creastă. Bănuiesc a fi existat şi destule blesteme, Cine dracu ne-a pus!... Se practică la tipii ceva mai zguduiţi.
Brîul atins însă se rupea curînd la stînga... Am mirosit că un horn - simplu dar expus - de pe acolo duce pe o ramură superioară... Am ieşit la muchia spre Ţap, dar destul de marcat...
Seuţa cu un colţişor de poza anterioară este cea unde am ieşit.

Îmi povestea Cristache Dedula, om născut la 1900, Balanţă de-a mea, că s-a nimerit şi el la un nivel oarecare pe amintita muchie, în bătaia unui vînt teribil... Este un ciot de informaţie, vorba Vikipediei, dar prinde bine să te ştii istoric în asemenea companie... Mie-mi place să mă ştiu pe urmele unor asemenea fascinante fantome alpine..  E psihanalizabil, e de Rudotel - dar îndărăt nu dau!

La 2012, şcolit prin mai multe ture complementare asupra locului, m-am dus chitit pe BJn Zero. Tip bine crescut, el. Mergi plăcut, caşti gura - asta dacă nu te grăbeşte vreun ceas, cum o mai păţi cineva, la 2006.


 În dreapta mea, întîlnirea BJn - faţa înjnepenită de deasupra canionului Doi.

 Aici zoom-ul meu s-a dus niţel mai depsrte, peste Brîul Mare şi pînă la şaua ce primeşte triumfal dinspre Capre pe domnul Brîu de Mijloc. După care, vorbă de secole trecute, îl lasă în tîrg, nepermiţîndu-i să treacă în iatacul gazdei, Principalul Urzicii. Îl duce doar prin odăile slugilor, pe o scară atingînd subsolul, de unde binevoieşte să-l scoată în Salon, în inima Urzicii. Apoi, după ce-l lasă să şadă cît voieşte,  îi arată drumul spre ieşirea boierească dinspre est, dar nu-l conduce, îl lasă să se ducă singur.


 De vizavi, ale Acului Mare Morar ne salută. Cum nu se află în aceeaşi tensiune cu noi, empatia refuză să se nască...

 Ce frumos e-n miez de vară... Şi aici e minunat, dar nu socotesc nimic în ale urnei... Există totuşi primus inter pares...

Soarele bate bine, iar aparentele drapaje interioare sînt permise...  Ce frumos arată...- mai ales că (totuşi) fiorosul Canion nu se vede de aici!

 Vederea fuge spre Valea Cerbului, după ce zăboveşte un pic pe Creasta Piropnului, cu a sa fisură deschisă alpin de Emilian Cristea.

Periplul prin deshciderea urzicii se apropie de sfîrşit.
Încep să se vadă măruntaie de-ale Ţapului, ba şi muchia înjnepenită care împrieteneşte spre obîrşia lor văile Verde şi Seacă.

Flancul drept, în coborîş, al Văii Ţapului. Forme de tip născut n Berbec sau Ţap (Urzica ce-o fi, bre, conform zodiacului matale? Săgetător, îmi vine în minte, dar d-ăla a la Mugurel Ilie. Nu stă la joacă, are de făcut treabă. Ăştia duc societatea înainte, ăştia ies la Platoul fizic, nu poeţii care lasă baltă una-două...).



La suprlombiţele alea din mijlocul imaginii scoate (pe care se pricepe...) Hornul Mare al Ţapului... Acum mi se aprinde o lampă... Baticu îşi duce doi invitaţi de vază să suie la 1937 Fisura de sus a Ţapului, dar nu pare interesat foarte de Hornul Mare, chit că acesta te întîmpină mai iute pe firul Văii Ţapului, cum vii din Cerb.
Probabil l-o fi văzut interesat pe Conteş, motivat la rîndu-i (triunghi curat!) de Toma Boerescu.
O ipoteză.
Nu ştiu de ce, barim privind acei ani, Boe îmi lasă impresia unui chitit care se băga - datorită orgoliului - în chestii la limită, şi unde avea nevoie de aport colegi. ori care măcar să-l lase pe el primul, c-i cădea mai bine la Self Esteem.
Poate mi-i proiecţie, poate nu.

Cred că nu sîntem chiar de dat la gunoi, noi ăştia care vedem doar defecte... Fără noi ar rămîne neexplorată o importantă parte a realităţii.

Spun la revedere Urzicii, care aici îşi expune frumoasele forme din dreptul brîului Mare.

În centru, cvasiorizontală în soare, este faimoasa Creastă a Viilor Senzaţii.
Ce poate face o vorbă bine aleasă (nu mai contează scopul...), pusă în sol primitor - e vorba de răspînditele publicaţii interbelice ale Turing Clubului României...
Jurnalism 2012 curat! Nimic nou sub soare.
Ca să nu închei excesiv de superficial, notez doar că autorul denumirii, Mihai Haret, nici gînd să fi trecut pe acolo, dar pretindea fără pui de jenă contrariul. iar de aici veche apoveste,balcanică şi nu numai: laude, intrări în istorie, eclipsări ale unei cenuşărese indiscutabil mai harnice: Creasta frumoasă, a lui Nae Dimitriu.
... S-o spun?
N.D , în particoler (adică Alex. Beldie), despre CVS: "Vii senzaţii, pentru că s-a c. pe el de frică, atunci cînd a ajuns acolo!".
Nici  lui Dimitriu nu i-a dat prin cap c-alde Haret opera la fără frecvenţă...

Nae vedea şi el numai răul... - dar în situaşia de faţă şi acidul lui este absolut necesar.

Un unghi inedit pentru mine, asupra Dintelui dintre Colţi.
Inedit şi pentru că mareleee bucegist Ordean, normal la o adică, nu a călcat şi pe aici... Cum nu fusese nici pe estul Văii Caprelor - vezi episodul anterior.
Am un pic de emoţii, ale locului necunoscut fie şi simplu. Mai ieşisem la creasta aceasta, dar coborîsem o copaie în aval, apoi hornuleţul clasic de ocolire al rupturii din Valea Ţapului, mai exact aceea de pe la 2000 m altitudine.
Locurile pe unde mă angajez, în oarece curbă de nivel, nu-s complicate, dar sîmnt un pic saturat de jnepenişuri.

La acest nivel, Ţapul are cele două fire ce vor atinge Brîul Mare (unul, cel SE, va fi atît de îndrăgostit de zonă, că va alege să rămînă acolo... - fac şi eu pe poetul).

În aval, porţiunea dintre nivelul meu şi Şaua Viilor Senzaţii (eu aşa i-aş spune, chit că nu poţi modifica aiureala haretină).
Plictisindu-vă, aş spune că în mintea comună, cînd sui Ţapul, ai sentimentul că Brîul cu Jnepeni este ramura ce duce la faiosul punct cu senzaţiuni. În realitate acela este doar o ramură inferioară (nu cea mai de jos!), Zero-ul fiind cel pe unde am ajuns eu, căci continuă braţul venit din Valea Priponului...
Multă vreme nu am luat în seamă posibilităţile de ielşire din Ţap la creasta spre Seacă, superioare variantei cu Senzaţii. Se pare că există cel puţin vreo două, una fie şi în ceva urcuş...


Pe unde am venit. În dreapta, Acele Morarului, suprapuse (Haret le vedea în toată splendoarea lor clasică, de ace profilate pe cer, de aici... Nasol.)

Fie şi ajuns întrucîtva de oboseală, aveam să cîştig repede altitudine.

Firul drept al Ţapului, cum escaladezi, are o săritoare imediat deasupra traversării mele. Oricum, şi fără ea, aş fi preferat să mă apropii de versantul Colţului Mălinului.

 Tot de acolo, în amonte, o oarece săritoare în trepte...

În zona aceea, ca un pasionat de baticisme (expresia aparţine doctorului Barbu Nestorescu, l-am auzit prin 1985) ce mă aflu, ochii, atenţia, dorul fug către Fisura (de sus) a Ţapului.

Nu are cum să nu mă pălească întrebarea: oare cum se va fi adresat liderul în acea zi, secunzilor săi, membri şi ei ai Legiunii: "Camarade Stănicel (sau Stamatu - e chiar poetul!), vezi că e o priză..."
Poate-s un pic răutăcios, nu ai de unde să ştii dacă peste două sute de ani vorba domnule nu va fi perimată...  Dar scena tot mi-a venit între Posibile...
Locul este însă frumos, ori barim inimii mele.  Inclusiv pentru că e soare, e vară - restul versului din Valahia lipseşte...


Deşi ani buni am stat cu ideea că între BJn şi cel Mare nu-i cine ştie cedistanţă, în realitate nu ajungi la ultimul bătînd din palme.
Noroc de un drum minunat.

 Îmi place grozav grota din stînga finalei Fisurii... probabil nu a călact om pe acolo, pe sub acoperişul
ei.
În context, oare cîţi oameni or fi repetat drumul lui Baticu...?
Cred că foarte puţini, nu am ştiinţă de o asemenea tură, chit că nu-i interzic eventualitatea... Alpiniştii - din observaţiile mele vreme de ceva decenii -  sînt totuşi tipi comozi... Dacă se poate nu departe de Refugiu...
La oa dică, şi eu-s pe acolo, căci prea departe de gara Buşteni, de civilizaţia Văii Prahovei nu prea mersei...

 Uite tipul care o tot ţine pe meditat, sub soarele ăsta...

Mi-a plăcut denumirea de Fusea din Ardeal, ave aşi staţie CFR- În pronunţie franceză ar fi fuzeea, racheta. Este cu ce-mi seamănă de aici Dintele dintre colţi.
Apropo de toponimice ardeleneşti, era de reţinut - fie şi pentru un gimnazist ca mine, atunci - Ditrău, să pariez că-i rudă cu Detroit. Vrea un maghiar Ditro la origini probabil, fără să ştiu nici azi ce ar însemna...

Clasica imagine, a Colţului şi a Dintelui, pentru cei care urcă valea Ţapului.
La acest nivel e traversarea curentă spre ele.

Mugur şi echipa lui urcaseră cu ceva timp înaintea mea, azi, pe Ţap. Deşi nu mă aşteptam, îi regăsesc în Brîul Mare. Toţi la patru ace - vestimentar alpin vorbind...
În ce mă priveşte, aş minţi să spun că m-a lăsat instinctul de conservare (voi avea ocazia să mai vorbesc...), dar nu-mi vine să-mi mai pun casca în cap. De nişte ani buni.
Nu declanşaţi vă rog vreo discuţie aici... Am argumente.


Măruntaie de Mălin, de canion superior al acestei văi.

Locul, o ştiţi mai bine ca mine, dar tot o afirm! - este superb. vedere spre Strunga Gălbenele.

Hornul aferent exact locului Brîu Mare - muchie Mălin-Seacă, cale paralelă de deplasare cu Finala Ţapului.

Finalmente, băiatul ăla cu care asemănam Urzica (Săgetător al naibii de tenace şi de hardworker) îşi duce echipa în partea secundă a planului său pe acea zi: căţărare de antrenament pe Secundarul Mălinului. E vorba de un fir ce se desparte ceva mai jos din principal, zglobeşte peste săritori, apoi, la nivelul Brîului Mare, îşi permite un respiro (cerc înjghebat din pietre în stînga... Elicopter prezidenţial, cîndva?)...

Îi însoţesc pe amici pînă spre oasajul de coborîre în Mălin. Unde era cîndva Cablul lui Tunaru, acum este un lanţ, probabil pus de păstorul CAR, Dan Vasilescu. Aici atare amenajare posedă  mai multe şanse de supravieţuire, comparativ cu cel din preajma Pintenului Priponului, unde ciobanii se pare c şi l-au însuşit prompt, bucuroşi de aşa pleaşcă (avea vreo 30-40 metri).

Trupa Mugur la treabă, în partea superioară a vîlcelului de care pomeneam...
Istoricul din mine presupune că prin zonă a ieşit şi Nae Dimitriu, la un 1932, recomandîndu-l peste un an cititorilor Buletinului Alpin. ND îl numea Vîlcelul Morarului.

Iar spre Colţul Gălbenele. Frumoasă fisra şi prispa de pe Colţul Strungii!
De fapt, profitînd de faptul că am timp din plin (pînă urcă fraţii pe vîlcel, traversează în Pripon, coboară apoi ăsta...), mă uit în toate direcţiile posibile...

Grota din Fisura Ţapului, de care aminteam.

Zona cu Vii Senzaţii.

Amn înţeles că mama nu mai face altul.

Aici natura va mai face/ţîşni altele, la anul...


Unghiuri diferite spre Treimea de colţuri din preajmă... Ce frumos se duce la vîrful Colţului Mălinului braţul desprins nu departe din Sudica Fisură...




Fiecare reîncadrare, fiecare pas diferit nu epuizează de farmec ansamblul ţancurilor Mălinului...


Finala Ţapului, mai exact firul acestei văi ce răzbate dincolo de B Mare,pînă în fratele de Mijloc al acestuia din urmă.

Se zăreşte singurul obstacol mai serios din zonă, un horn de 7-8 metri, ocolit de un Cezar Jipa pe feţele din dreapta. Şi atunci, la 2010, a fost soare şi frumos, ca azi... Avantajele civilizaţiei: "Prognoza zice că..."



Cred că ţancul din dreapta e Santinela Văii Verzi.



Am ajuns pe creasta spre Urzică.

Aici nu intru bine şi-l deconspir, îl iau de urechi pe dumnealui. E colţul cel ciudat şi cu poziţie greu precizabilă, pe care îl zărisem anii trecuţi din Brîul de sus al versantului.
Am trecut de cîteva ori, în timp, pe lîngă el, dar nu am luat în seamă. De fapt, cîte din aminte îmi rămăseseră indiferente...
Ziceţi că e semn de bătrîneţe?
Să hie.

Brîul se scurge domol, chit că notabil ca pantă, pe coclaurii Urzicii.

Amici dragi, din înăţime.

Idem...


În aval, ochii caută-magnet spre varianta Dimitriu...

Spunem la revedere Ţaăului superior, nu înainte de a repera o surplombă neştiută mie, de pe acolo...

Ia-uite..., fereastra Urzicii e vizibilă şi de aici, din BMC în preajma muchiei Ţap-Urzica!
La baza colţului care o conţine, se desfăşoară Brîul de Mijloc. Cred că vi s-a acrit de cîte ori v-am vorbit de el, fie şi doar anul acesta...!







Pomenisem anterior., din B  Jnepeni, de un horn neştiut, în oala de stîncă a văii. Iată-l de unde pleacă. Bineînţeles, vertical cît încape.

Am uitat, acul ăla a căpătat nume? Colţul Drăcos? Mmm, parcă nu merge... Lăsăm pe atădată...

Ce-o fu scoaca aia? Vesticul?

Cei doi fraţi, Mare şi de Mijloc.

Să vedeţi ce descopăr aici! Ştiam de un brîu, sub cel de mijloc, care părea să se piardă în perete.
Chit că pare să rămînă tot de capre (iar Adi Costache e posibil să se fi lecuit de întreprinderi în zone d-astea, după ieşirea pe B Streaşină la Creasta Picăturii...), văd că e continuu.
Continuu în sensul că duce într-o oală suspendată, pe unde nu ştiu continuări umane, asta dacă alde hornul de sub Fereastră nu-i mai puţin... drăcos decît cred azi... (v. RT Urzica superioară, acum două săptămîni)


Varianta Dimitriu, din alt unghi.

Traversare a scoacei ce vine din intersecţia B. Mijloc - Creasta Ţap-Urzicii.

Dunga verde a cea pe unde am umblet în urmă cu două-trei ceasuri, aceea a Brîului de Mijloc.


Gh. Frim, cînd descrie Finala urzicii cea suită în 1933 (dacă nu e tot amicul N. Dimitriu, care avea antecedente cu un Nicolae Comănescu mai puţin frate decît el cu condeiul)


 Porţiunea brîului rămasă în urmă.


 Săritoarea care se încruntă la noi în principal, imediat deasupra Brîului Mare.
Imediat mai jos, ceva mai de aproape.


Că rînjeşte sau ba, eu am de trecut o zonă mai subţirică a brîului, imediat pe malu opus.
Urît, la cucurigu rău arat!


 Talvegul, în aval, dar fără a-i putea reproduce fotografic filroşenia...

 Nu-mi place deloc cum arată. Chestie subiectivă, dar bine-i să nu ne dispreţuim subiectivitatea...
Parcă nu era aşa cîş, la ultima trecere pe aci, acum cîţiva ani!

 Amînînd momentul abordării punctului neplăcut, mă uit ba la o floare, ba la adîncul canionului... E posibil ca acea banchiză să fie exact cea care m-a întîmpinat în dreptul  Brîului cu Jnepeni!


 Îmi fac curaj şi trec spre parşivenie. Chit că-mi fac acum faimă proastă, mă angajez o dată, apoi, temător, revin. Ce sentiment este ăla, că ai putea pica şi etcetera! Că stai prost e prize. Că parcă scuipă prea mult, că locurile de agăţat cu mîinile-s nesigure...
Este drept că despre aşa ceva, raportat bineînţeles la alcătuirea, la posibilităţile fiecăruia, NU SE SCRIE.

În fine, trec.
Răsuflare din plin uşurată.

 Cum scrie Frim despre Urzica superioară?



La chestiune.
Priviri de despărţire spre panglica parcursă a Brîului Mare...







 Brîul de Mijloc, linia superioară...
Ce nume ar merita surata de mai jos? Al Caprelor sună prea comun...  Dulcicu'. Zic şi eu...

 Spre Brîul de Sus...

 Creasta numită a Colţului Crăpat, între Urzică şi Capre, porneşte teribil de frumos... Mihai Cernat e interesat să vadă locurile, prizele, traversările mai de aproape... - avea să-mi spună la 1-2 zile, în faţa Teatrului Naţional, pe cînd ieşisem de la al său Schiller...


 Brîul Mare, pe malul vestic al Văii Caprelor.

Şi cercul se închide, aici ori la bifurcaia Brîului priponit de Valea Priponului, unde voi ajunge cam peste un ceas.
Cu mulţumiri pentru atenţia dvs., vă invită şi pe viitor la asemenea plimbări fotografice,
Mircea Ordean!





Nae Dimitriu, "sufletul Clubului Alpin Român", la 14 august 1938, lîngă Căminul Alpin în construcţie.
Alea vremuri furtunoase...! În care construiai, chit că războiul bătea vizibil la uşă... În care vreun amic se inflama brusc, şi nota peste cîteva luni, în revista Clubului, vestea bună că evreii nu au acces în Club...
Zău că azi îi fleac!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu