miercuri, 11 iulie 2012

[MUNTE, UMAN] Vîrful şi Creasta Picăturii, Bucegi, 7 iulie 2012 (II)


Mă bucur de revedere.
Cît şi pentru răbdarea ori interesul comun pentru zona descrisă, pentru modul condeierului de a vedea lucrurile...

Nu ştiu de ce simt nevoia din start să precizez că descrierea acestei ture nu va apărea şi pe siteul unde postam de obicei, anii trecuţi şi pentru uzul maselor largi.
E vorba de Carpati.org.
Nici vorbă de vreo înăsprire a relaţiilor - mai ales că, pînă la urmă, dacă apare vreo iritare, fie şi năvalnică, alde cheia este în deţinătorul acelei furii, oftici.

Pur şi simplu cred că am depăşit o limită, în ale complexităţii relatării.
E vorba de întindere alpină în sine, în sensul pomenirii vreunei pietrici din brîul cutare ori a unei întreprinderi din fragedă pruncie a autorului. ori vreun link spre Asociaţia crescătorilor înflăcăraţi de floare de colţi în borcan.

Este de discutat dacă vorba complexitate nu e pretenţioasă aici...
Cert este că ţin să înfăţişez toate acele lucruri, considerînd materialele de acest gen şi nu numai (adică şi cele vizînd exclusiv psihicul) drept unele documentare. De unde careva poate extrage una-două pentru propria informare, pentru propria casă.


Asta e.




Eram deci pe vîrful Picătura, în 7 iulie 2012.
Vedere largă, spre urbea aflată la picioarele noastre.


În pădure se vede pîrtia Kalinderu 'a veche, mai exact o zonă verde, care execută apoi un cot spre nord de vreo 90 grade (de aceea nici nu se mai vede, din acest unghi) şi sfîrşeşte deasupra poienii unde este azi Telegondola.
Partea de culoarea solului, de acolo, reprezintă culoarul stîlpilor instalaţiei telegondolei, despre care aflu de la prietenii mei de azi că permite şi ea coborîri, chiar mai accentuate decît vecina,decît Clasica.
Mi-am adus aminte de ceva. Localnicii îi spuneau vechii pîrtii şi Boncu, nu am idee cine va fi fost respectivul...



Reîntoarcem capul spre abrupt. Începem coborîrea, către sud, spre platforma de unde se execută primul rapel, către strunga ce ne desparte de vecinul (spre vest) Vîrf al Strungii..

Floare de colţi ochită de Liliana, pe vîrf.

În depărtare, zona spălată a Văii Seci din Poiana Mare, în vreme ce, umbrit de Colţul Uriaşului, coboară cum se cuvine - adică năvalnic - vîlcelul omonim.

t băieţii aranjează coarda (70 metri!), Lil' se uită ce mai e cu Poiana Ţapului şi cu Sinaia.

Momentul mi-i destul de tensionat. Am mai spus, fie şi doar valabil la tipi sensibili, în rapelul ce urmează senzaţia de expunere este sporită de perspectiva Văii Seci la naiba în praznic dedesubt (adicătele sute de metri cvasiverticale, mă refer la zona-i din apropierea Crestei), plus flancul vertical al ţancului vecin, cel al Strungii mari.
Problema mi-i una care se recunoaşte mai greu... Mi-e teamă ca, datorită fricii, să nu se desfacă mîna frenatoare - subsemantul executînd rapel pe carabinieră. Cum a apucat, chit că nu are nimic împotriva adoptării noutăţilor - iar amici îmi mai cadorisesc intenţionat cîte un opt de rapel...
Deci aia mi-i teama, motiv pentru care mai rog pe cîte un însoţitor să-mi facă oa sigurare în cordelină la piept.
Slăviţi fie alpiniuştii cu suflet dă oţel, dar eu ăsta mi-s.
O să ajung şi eu precum Cristea, cu "Toată viaţa am fost un fricos!...". Ori destul de prudent - cel puţin de pe la 30 de ani încoace.

Marius îmi propune un prusic..., ca autoasigurare, dar îmi spun că nu e cazul să ucenicesc tocmai aici şi să rămîn cine ştie cît de aiurea, în coborîrea verticală...
Că veni vorba, apuc să mă amuz în fugă la amintirea relatării lui Florin Ştefănescu, interbelic, despre cum le-a căzut frînghia la platforma de dedesubt, unul de echipieri fiind încă sus. Cu legări apoi de toate sforicelele posibile, pentru a o readuce la locul ei...
Plus noaptea în pantaloni scurţi, stînd sub stele, după ploaia de rigoare ce limpezise cerul. 
Nea Fiorin, mare figură! Ete că se făcură 20 de ani de la despărţire...



Fără ezitări, dar cu atenţie maximă la ce urmează: un părete drept de vreo 15 metri. Patru etaje?

Între timp Liliana pozează prin jur, de pildă spre Pintenul Văii Albe şi spre Blidul Uriaşilor.

Din prima regrupare, aridă şi strîmtă comparativ cu următoarea.

Marius
Predecesorul a mers ceva mai iute, ca să scape mai iute de "distracţie"...
Rea-rea da' bună, ar glumi cineva, parafrazînd o butadă despre femei...




Inerenţii ochi ăn jur, pănă vini procoror/colegi.
Cald... Frunzele de mai sus îşi trag vizibil greu sufletul... Cine ştie cînd le-o mai veni o ploaie...î


Ne aşteptăm echipiera.
Vine.




A sosit.
Ochelarii-s sînt amestec de soare+vedere, nu neapărat gen Matrix.
Ce hram purtau ai lui Marius nu ştiu.
Apropo de el, măsurătoarea de pe cuşma Picăturii ne dădu ceva a la 1865 m alt. Dubii. Dar notăm.

Urmează al doilea rapel. Tot Ordean primul.
Aici ai de trecut iniţial o surplombă, complicaţie în plus cu acel hău sub fund, dar deja - aproiindu-te de Strunga Mare / "V(e)", inima îşi reţine niţel la locu-i.



Marius.

Aici locul este ceva mai mare, dotat cu jnepeni totodată, cît şi o ieşire dintr-un traseu de IV dinspre Seacă ("Fisura Galbenă"?). 

Are şi o streaşină, binevenită pe arşiţa de azi - chit că multe zeci de secunde nu poci sta, căci e de treabă...


Vine şi Liliana.

Între timp subsemnatul a pregătit deja următoarea coborîre.


Aici pleacă întîiul Marius, după ce gîndul unei coborîri pe coarda amarată în R1 a căzut - lipseau doar 2-3 metri de coardă dublă, suficient cît (am zis eu) să nu poţi pendula exact pe Strungă, ci pe un flanc unde, dedesubt, Vîlcelul Strungii Mari pierde deja din altitudine.


Strunga Marelui V / Mare mi-i un loc foarte drag, atîta doar că azi se nimeri să nu fie nici de pozat, nici de zăbovit.

Pe acelaşi principiu cu Bună-bună dar..., admir teribil cum cade spre sud Vîlcelul S.M. După un prim prag, cam exact din obîrşie, Domnul Vîlcel cu pricina îşi permite o plantaţie de pălălăi pasămite semn de normalitate, dar care mai fuse pe-acolo ştie că iuteurmează o ruptură serioasă, necesităînd un prim rapel, dintr-o serie de opt. Eu fui pe-acolo, dar după vreo două coborîri nu am dat colţul, la figurat (pe acolo Dorel Coman îl dădu la propriu, în 1945, vezi Am îndrăgit munţii), aşa c-am coborît din pom în pom, cu ajutorul unui mariaj coardă-cordelină, ambele de cîte 40 metri.
Însoţitor îmi fu, acum un deceniu şi ceva, Ciprian Teodorescu, despre care aflu acum că li-i cunoscut şi colegilor.

Alt loc drag, la folie, obîrşia Albişoarei Strungii (dintre fiicele Văii Albe). Mmm, ce mi-aş fi dorit azi o descentă - chit că reclamînd 12 rapeluri - pe aici... Leneş, recunosc, ce să mă canonesc eu pe Creastă...

Socoteala e aşa.
Deoarece nu stăm străluce cu timpul, leneşul ghid propune ocolirea următorului vîrf, "Că mare lucru diferit la vedere nu e de pe el..."
Teoretic, poate am economisit ceva, pe varianta-ocol, dar suişul apoi, din vecina Albişoară a Turnului, către obîrşia ei, luă şi el destul timp, plus grijă că-s pe drumul cel bun.

În contextul ocolului, trebuie spus că monografia Dimitriu-Cristea pomeneşte ca existînd - niţel în aval, pe malul vestic al A. Strungii - a unei posibilităţi de traversare la creasta spre A. Turn, în care ajungi într-un rapel. Am şi mers o dată pe acolo, ok, numai că trecu ceva timp şi nu aveam şti cum arată terenul ori cum îmi prieşte vreo expunere neadecvată vîrstei.
Aşa c-am preferat varianta superioară...

Privind cum suie Marius, iniţial urmnd acelaşi drum cu traseul spre Vîrful Strungii.
Cu ocazia asta mă lămuresc şi eu ce şi cum, aici............

Pleacă şi Lili, peste o treaptă nu tocmai simplă pentru amărăşteni.

Cîtă vreme fata urcă spre regruparea atinsă de Marius, eu am schimb de amabilităţi cu ăst brad ţîşnit din perete.

Situaţiunea.
În condiţiile în care Mircea fost-a pe aici dar îi e neclar ceva (altminteri ochise bine platforma de rapel de pe Picătura!), Marius regrupează după vreo zece metri. ori, pentru the future, reţin că e de suit ceva mai mult aici, să fie 20-22, pînă în locul unde-i permisă trecerea spre dreapta/vest.
Eu plec al treilea, după care cotesc spre platforma de rapel din muchia A. Strungii - A. Turnului.


Convorbiri fotografice cu băştinaşii.



De la ultima regrupare se merge neasiguraţi. Cu nedespărţitul său piolet modernissim, Marius se apropie.

Nu ştiu dacă aste sfori apărură ulterior ultimei  mele vizite ori am fost neatent atunci, ca unul ce urma să se servească de un jneapăn zolid.


Pregătind rapelul în bazinul A. Turn.
Cobor eu primul, cu Dulfer antic, ba şi (doar) pe pe şort. Bineînţeles că arde ceva, dar pasabil.



Cîtă vreme amicii coboară şi ei, eu caut drumul...
O să spuneţi: "Cum, bre , matale...!? care te dai ştiutor ba ai şi s.ris despre aste locuri??"
E, uite că se poate.
Una la mînă că îndeobşte de aici cobor A.Turn. Am fost o dată la deal, cu un grup CAR, dar poţi şi uita amănuntele de teren.
Totodată, mintea poate şi uita, mai ales că îngrijorarea fie şi beniungă a turelor în abrupt nu cred că favorizează memorarea de amănunt.

Lili, la pomenitul rapel.

Ziceam de o căutare a drumului...
Din locul atins în rapel, prefer o rampă înierbată şi nu un apropiat fir, despre care nu ştiu ce ascunde...
Uite rampa, parcursă de amici...

...Voi traversa apoi acel fir, din muchia atinsă finalmente constatînd că mă aflu în firul care conduce imediat la est de Turn...

... Lili la traversarea dintre vîlcelele 1 şi 2... Acribia poate părea excesivă aici, dar o fac pentru a(mi) lămuri configuraţia locului.


Pe acest al doilea vîlcel se urcă frumos. La un moment dat el permite o ieşire aferentă mîinii drepte a Lilianei din această poză. Dincolo de crestuliţa atinsă locurile ţin de Furca vestică a A. Turnului, care are şi ea vreo două braţe, asemenea vecinului (care adună mai jos cele două vîlcele pomenite iniţial).
Turnul de felui nu se urcă, aşa că purcedem la evitare, printr-un jnepeniş bine călcat de vieţuitoare - cu două ori patru picioare.
De aici o bună bucată de vreme nu mai facem poze, căci vegetaţia de pe parcurs - mă refer la segmentul pînă la Hornul central al Feţei Înalte - ne acreşte de aşa fineţuri...

Deci pînă la hornul cu pricina, mucles fotograficeşte...
Ce mai fu pe acolo - şi încă deloc neimportant?
Păi, cum Marius se uita urît la cine s-ar fi tras de coardă, am evitat să ajungem la a doua variantă de acces peste Faţa Înaltă, e vorba de Sprînceană, o tăietură niţel în stînga marii trepte. Nu mai fusesem prin ea. Demult-demult, ne-am luat după trupa unuia Rache, pînă la baza ei, dar nu ştiu ce interveni şi-am zis s-o luăm spre ştiutul horn central (sub care ajunsesem ambii echipieri, cu vreo alţi trei ani în urmă). La vreme aia ţin minte că a ţinut traversarea pe relativ curbă de nivel, dar n-aveamd e unde să ştiu că va prii sistemului meu nervos de după... 30 de ani. Căci atît se scurse de atunci, recunosc cu capul plecat...
Aşa c-am ales răul ştiut, respectiv jnepenelile unde barim ai de ce să te ţii.
La aşa sport rablagitul ghid s-a descurcat cum s-a descurcat, că are experienţă, dar lumea bună şi cu drag de săli căţărare trecu pe strîmbat din nas în mai multe rînduri. Nu lipsiră., previzibil, dezamăgirile legate de traseu...
Este drept că finalmente, la cruce şi ulterior, dumenalor au făcut o medie şi totul a ieşit foarte ok.

Marius, la fisura centrală a Feţei Înalte.
Cîndva, treceam aici folosind două pitoane.
Acu e doar unul şi Marius pregetă serios să se angajeze...
Revine cu oarece greu, îşi ia pioleţii şi porneşte din nou. Se descurcă, graţie unor prispe din dreapta, unde înfige cu năduf pioleţii. Cum nu are pe acest segment rucsac, va regrupa imediat mai sus.

Liliana, zisă (de către Mircea)  Trinity îl asigură.

Între timp, mai schimbăm o vorbă, mai spunem povestioare moralizatoare cu Dumnezeu şi Sfîntul Petru. Şi facem cîteva poze. Căci este epoca fericită a sutelor de poze mari şi color, nu aceea cînd pentru o peliculă de 36 de poziţii plăteai destul...

În stînga, Vf. Strungii şi Turnul.



Eee, ş-un pic de istorie aici. Personală.
Poate merită.
Cînd am ajuns prima dată aici, cu un grup animat de Daniel Georgescu, n-am putut trece de horn (cum au făcut-o tinerii Roşculeţ, dintre care unul mort în iarna următoare, pe Albă). Aşa că se puse problema retragerii. În rapel chiar, chestie care mi-era tare străină.
E, de ăşti doi pomi din dreapta am dat sfoara!
Primul meu rapel...
Ceva mai jos, la obîrşia unui fir al AT, fuse şi primul meu... cap spart (ori julit cu sînge, de la o piatră), vindecat iute şi, oricum, fără fraţi în cariera mea alpină - aţi sesizat că eu nu am cască, în astă tură?
"Nebunie!" Se poate. Dar n-aş vrea să deschid subiectul fricii sau ba de moarte, chit că nici eu nu ştiu cum aş reacţiona în buza Ei...
De-ale lui Ordean...

1979, octombrie.


 
Pleacă şi Liliana.


Ţară  pusă la cale pe acolo...

Cît rămîne singur şi ultimul, subsemnatul pozează.
Da, sete de frumos, dar şi un dor de a ne băga în buzunar mediul, timpul...

Da, astea rămîn în aridul perete şi după ce plecăm noi. Iar apoi înfruntă ploaie, vînt, ulterior îngheţ, zăpadă.
Iar la anul reapar!
De milenii.
Fie şi sute, mii, chit că locul s-a schimbat peparcurs, poate şi gena florii...


Muşchi. Uscat, dar pe poziţie!

Iarbă oarecare.
Dar îmi place.
O ador.







De la regruparea atinsă, pleacă mai departe Marius...


De unde ajunge el, ca să-l scutesc de griji orientare, pornesc eu cap, mai ales că nu mai e de asigurat (dar mimez c-o execut ca lumea apoi, la un brăduleţ, ca să nu mai vie cine ştie ce reproşuri de la Domnul...).




Vin şi ei...



"Se mai vede Picătura?"
"Da, Liliana, pînă deasupra Feţei Hornurilor."

Ne putem socoti pe Prispa Gemenelor. locul unde, se pare, pus-a prima dată omul piciorul în Creasta Picăturii: grupul Ţiţeica.
Muchia din centru, de aici, separă bazinele A. Hornuri de A. Turnuri. Totodată, optic, sub ea, spre dreapta, se află Faţa Înaltă.

Flancul vestic/dreapta, cum coboară al Albişoarei Hornurilor.

Brîul Hornurilor (căci de sub ele pleacă), ce apoi trece să mîngîie deschiderea A. Gemenelor. Plus altele, pînă în Valea Albă.

În dreapta, sorite, Picătura şi suratele.

Mda, e Picătura... Uite platforma de un' se face primul rapel.
Dar aici e loc din plin şi pentru alte (fascinante) zări.



Spre imensa deschidere a Văii Seci, de pildă.
Carele spre înalturi arată de moare lumea. La figurat.



Aici, dacă tot am apaatul Lilianei pe mînă, trag nişte zoomuri spre locuri care-mi plac. La nebunie.
A se scuza astă paranteză!

Partea superioară a Hornurilor Văii Seci.

Dunga orizontală din cam centrul imaginii: Brîul lui Rafail.

Ceva mai jos, Brîul Portiţei, şerpuind (de la dr. la stg.) pe firele Mortului şi lui Zangur

Vîlcelul Mortului, partea superioară.

Spintecătura Văii Seci, fir mititel dar cu destul şarm, între Mort şi Hornuri.
Şi aici, Brîul lui Rafail.
Văd acum că, teoretic, dacă faci cuvenitul rapel de la Cruce Rafail şi avansezi pe curbă nivel spre SE, prinzi o faţă a Mortului care e foarte posibil să ducă ăn talvegul acestuia, eventual apoi în marginea superioară a copăii de sub Peretele Portiţei.
Notaţi, dragi tineeerii... (mamă ce nasol sună, în cazul meu!)
Sus, Brîul de sub Streaşină. J'adore ca!


Din Prispa Hornurilor, coborîm un pic, pe sub Hornuri.

Continuarea brîului.

Vedere în aval pe A Hornuri, chit că talvegul conferind sălbăticie vizuală este invizibil aici...

Muchia dinspre Faţa înaltă a A. Hornuri.

Hornul I. Ne scoatem pălăria în faţa performanţei celor care l-au suit, de la Baticu la Luţi, dar optat-am pentru mai uşor. Adică brîul Tunelului, apoi traverseu în Brîu Portiţei şi suiş pe el spre Şaua Gemenelor.



Suiş spre Bîru Tunel pe verdeaţa acestei zone din Hornul III.

Un bolovan drag mie, dinspre Brîu Tunel.
În partea inferioară a Hornului III.

Brîul Tunelului, punctat imediat lîngă copaia H III de o streaşină. Vrea probabil - bagabontu - să te şi apleci cînd îi dai Bună ziua...




Colegii au lăsat deja acea streaşină în urmă.
Uite - videocum au decurs lucrurile







Tunelul vertical. Se mai vede minunăţia de marcaj al echipei Munteanu, care trebuia să ghideze să nu ieşi... prin pereţi din tunel...





Ieşirea prin cealaltă parte a Tunelului, în bazinul Văii Seci.Nu-mi plac - precum întotdeauna - aici două prize, la mare cucurigu... Şi Liliana se ajută de coardă, Marius nu. Opţiunea lui!

După pasajul delicat de care am zobit, urmează un jnepeni, prin care se coboară pînă la nivelul unui "trotuar"  nisipos cam expus, dar suficient de larg pentru a nu exista necazuri.

Asta e stînca pe care un confrate parcurgător şi el al acestor locuri a numit-o "Omul indecent". Nu am idee de ce.


Colo-şa.




Îmi aştept colegii. Timp în care sesizez, pentru prima dată după destui ani, că sub Tunel, nu departe, e o zonă de piatră în avansată descompunere. Îmi scăpase existenţa ei...




Un ultimcrăciş incomod şi aicii se apropie de intersecţia cu brîul Portiţei, zis pe această porţiune al Spălăturii.



Gata, am intrat pe clasice...



Ieşim la creastă, deasupra Hornului I iniţial. Soarele începe să bată cu zgîrcenie peste zonele anterior potopite cu lumină şi căldură.



Dincolo de firele Secii, brîul atinge spărtura în stîncă ce-i dă numele, Portiţa (invizibilă de aici).

Aparatul Lilianei redă - în imaginea de mai jos - ceva mai blînd zona...




Fac aceste poze din locul unde, mai jos, m-au surprins foto colegii mei...

La rîndu-mi, le urmăresc avansul cu aparatul foto...

Intr-o imagine este oraşul actor principal, în alta poziţiile se inversează, ca interes vizual.


Aici accentul cade pe mişcare.

Brîul este subţire aici, deasupra Hornurilor, dar conduce curînd pe o muchie lărguţă, deja pendinte de o nouă Albişoară, a Gemenelor.
Alt loc drag, care mă duce cu gîndul la delicioasele ... fioroşenii din aval. la confluenţa Br. Hornuri cu Albişoara Gemenelor, mai ales în soare...

Liliana tot aşzteptase întîlnirea cu această privelişte, ştiută anterior din pozele altora.


Drumul nosatru va continua, după tooot amînata (de către Ordean) masă, pe ulucul pietros vizibil între cele două Gemene. Pe acolo umblă Vîlcelul secundat al gemenelor, în vreme ce surata principală sfîrşeşte la nivelul acestei şei însorite.



Profit iar aici de aparatul Lilianei să-mi apropii nişte zone dragi.
Întrebaţi daăc mai rămîne loc de iubit şi ep alţii, eventual şi pe sine?
Eu cred că da, din belşug - eu să ştiu să o fac, în sine...

În centru, diagonal, un scoc ierbos care mă tot atrage, chit că la faţa loculuiam dat înapoi, imediat deasupra Brîului lui Rafail.

Dragoste mare.

Valea Spălăturii, imediat sub faimosul ei Bolovan născînd o săritoare dificilă).

Şeuţa din capul scocului ierbos (cel din srînga!), unde e de venit de la cruce fie şi pentru a şedea peş.
Cu un Caragiale sau Hasek alături.

Faţa ierboasă a Văii Spălăturii, între Săritoarea Bolovanului şi Brîul de sub Streaşină.

Din dreptul Bolovanului, acelaşi flanc al Văii Spălăturii se aspreşte însă teribil...

În centru, crucea adolescentului etern, ce dă numele brîului...

Hornurile Văii Seci, sub Brîul Streaşinei...

Cred că Brîul Portiţei, traversnd Hornurile şi Vîlcelul Mortului.

Şaua Gemenelor, încă în soare.
Suim găvanul stîncos de care am amintit.


Creasta are aici, văzută din depărtare (mai ales sud), nişte zimţi. La primi doi dintre ei nu poţi ajunge însă cu uşurinţă (pe rampa vizibilă în imagine), cum devine cazul celor de deasupra, către Şaua Mare.


Liliana ţine să vadă Clepsidra, despre care citise...
Pe moment nu descopăr în minte cu exactitate locul ei: (potrivit reperelor mele) este în dreptul ieşirii de jos, ori de sus  - la creasta Picăturii - a brîului de sub Streaşină?
Realizez după ceva secunde că în zona stîncoasă (şi deci acapabilă de a adăposti o drăcie interesantă în piatră) ajunge doar ramura inferioară...


 Mie Clepsidra mi-i cunoştinţă veche (să spun şi că tot eu i.am dat... numele - situaţie care duce discuţia la întîmplări cu Radu Ţiţeica, respectiv un contemporan zis Duracell.

S-a stins lumina..
Pînă mîine.
Noi, că tot veni vorba, teferi, chit că storşi. Nu şi Uzina vie: Marius

Mai este în soare muchia ce vrea ea să bareze secundarul Gemenelor (dincolo e un hoinar vestit, Vîlcelul Cantuniari).
Nu reuşeşte, căci ruda săracă a Albişoarei Gemenelor se suceşte un pic spre sud şi mai urcă o vreme, chiat dincolo de nivelul Clepsidrei.
La cap de tot Creasta Picăturii rămîne zveltă, primind cu această ocazie dins tînga ramura superioară a Brîului de sub Streaşină, zisă şi Rupiada, după numele confratelui care i-a parcurs porţiunea dintre Spălătură şi Creasta Picăturii.

Uite B. s Streaşină, cam la sud de Valea Spălăturii.



Mai jos, zona aninată rău pe care a parcurs-o anul trecut Rupi (Adrian Costache).



Liliana, serpentinînd alături de noi copaia domoală de la obîrşia Vîlcelului lui Cantuniari...

 I. Cantuniari, în dreapta.

 La Omul.
Ultrimul din stînga, I. Cantuniari.
Al treilea, tot de acolo, Şerban Ţiţeica.
Al doilea din dreapta, Radu Ţiţeica.

Cei trei ies - foarte posibil întîii oameni - la creasta Picăturii, din Verdeaţa Văii Albe, în vara lui 1929.

Aceeaşi pantă lină, sub care Vîlc. C. pică peste două trepte verticale, de unde motivul pentru care îl numisem iniţial Vîlcelul în cascade.
Da, propunerea denumirii Vîlcelul Cantuniari e a mea.  Am avut această... aroganţă (termen argotic al începutului de mileniu III).
Nu am întrebat pe nimeni.




Pauză.
Activ, căci ochim nişte plante roşii pe care un Marius încîntat (da, e posibil...) le identifică drept Sîngele Voinicului.











Suflete alese, venite cu cortul pentru o noapte de excepţie, lîngă monument şi Cer.
N-am spus Cruce, în expresie, căci subsemnatul este ateu şi nu ar pune egal între cruce şi cer.
Părerea mea. Ala cum eu nu mă revolt de a dvs.şi nici nu scriu 666 pe pereţii urbei, nu vă revoltaţi nici dvs. în exces.
Dacă puteţi, căci nu-i uşor...


Ca temă muzicală a acestui al doilea episod cred că ar merge Theodorakis...















Un comentariu:

  1. intresant hamul din cordelina, ar fi mers rapel pe carabiniera cu nod semicabestan, asa procedam in lipsa optului evitind frecarea corzii pe dupa spate. picatura are o cresta cam incilcita. multumim pentru detalii

    RăspundețiȘtergere