miercuri, 4 iulie 2012

[PSHOTERAPIE] On the run, 4 iulie 2012


I

"Vere, da' pă noi ne doare în cot dă personalele tele!"

Asta e.
Dar tot scriu.

Altminteri e hazoasă societatea cu face pasiune, după o vreme, după tipi pe care iniţial îl luase cu Huş!
Oarecum culmea, cam pentru aceleaşi scrise.

Îmi fuge mintea aici la "Oraşul cu salcîmi" parcă, unde un tip, ajuns faimos violonist, revine în urbe şi toţi se întrec în temenele. Dar pe şest îşi reamintesc cum umbla tipul altădată, amărăştean şi ştergînd zidurile, ba o dată căzuse pe gheaţă de-i sărise cît colo pălăria din cap!



Claudiu Crăciun, co-Facebookist, mi-a adus în discuţie scrierile lui Octavian Paler.
Ştiam cîte ceva despre acesta, ba-l şi răsfoisem (la sugestia lui Vlad Petruşca) înainte de 89, dar nu am ţinut să revin asupra lui.
Mi-era şi mi-eantipatic.
O să ziceţi că ce are asta cu critica literară, umană serioasă.
Păi o aveam, căci antipatia, instinctul are deseori la bază o culegere completă (raportată la individ) de argumente.

Ca om, am în vedere traiectoria lui prin societatea românească, ajuns în CC, la Televiziune şi în fruntea României libere (sic!) comuniste.
Mi-e greu să mai iau un serios apoi un tip ce vorbeşte despre corectitudine, morală şi libertate. Ba pe ăştia am mai mare boală decît pe măgarii (auto)declaraţi!
După Revoluţie, îmi cade de asemenea prost poziţiunea lui peş la televiziuni, cu figuri de copil mofturos.

Acest, la aşa afirmaţii, inclusiv prezumţia unor mici sau mari defulări personale, pornind de la O.P. Dar înapoi nu dau în opinia mea.

Ca scris, mi-a recomandat Claudiu Crăciun cartea "Deşertul pentru totdeauna".
Am nimerit pe undeva o culegere de maxime.
mi se par prăfuite.
Ziceţi că să scriu io altele mai bune?
Reţin invitaţia.

...
Uneori mă sperie un pic astă tendinţă-mi negativistă.
De a căuta la ceilalţi cu precădere cele de criticat.

Ce-i drept, dacă fac afirmaţia de mai sus, am un un schepsis, în argumentarea generală...

Mă sperie, cum spuneam, dar există şi o luminiţă..
Şi chiar simt că acea luminiţă, iniţial apărut în existenţa altcuiva după aşa epocă ("în război cu toată lumea" (aţi ghicit probabil despre cine e vorba!), mă paşte şi pe mine.
E vorba de Eugen Ionescu/Ionesco.
Are faza volumului "NU", cel din 1934, dar ajunge ce ajunge, după război.









O să ziceţi c-am căpiat, că pot spera la aşa traiectorie.
Care e problema?
Nu mai e voie să visezi?
Să nu-mi spuneţi că sînteţi grijulii de căderea lungă ce va urma acestor speranţe - nu vă cred!

Dincolo de instinctu-mi ce reia, poate fără nuanţă, un imbold de acum 15-20 de ani ("Avîntaţi-vă fără reţineri, viaţa vă va răsplăti în acelaşi mod!"), am idee şi de o chestie să-i spun tehnică.
Sperînd la mult, vei ajunge chiar şi la eşec ceva mai sus decît ai fi sperat puţin...
Trec peste faptul că, sperînd mult, finalmente ajungem să descoperim o cale mai apropiată de firea noastră - ceea ce nu e de colea, într-o societate umană inevitabil deformatoare..

Bineînţeles, uneori nu e de ajuns doar cu gîndurile, se vor şi fapte...
Acţiunea-mi demolatoare (chgit că multe observaţii sînt realmente destupate - asta dacă are nevoie cineva de adevăr...) din ultima vreme are şi o bază conştientă, o fac prin voinţă chiar. O fi şi ideea lui Matei Georgescu, de a executa la lumină ceea ce anterior lucrase subteran, deseori departe de priceperea şi voinţa noastră.



II


Conspectez (chit că de fapt e vorba mai mult de o manevră Photoshop!) cartea împrumutată de Mugur - şi pe care i.-am înapoiat-o, după ce am fotocopiat-o.





Mă scarpin un pic în cap.
Ani de zile am fost partizanul ţinerii de pică, în principal pentru a pîndi momentul plătirii poliţei.
Lucrarea în chestiune...


... mă dumireşte că lucrurile stau un pic altfel.
(... Mai să ţin şi eu un discurs precum Merovingianul, din Matrix II...)
Există doar lucruri de rezolvat.
Mai puţin tehnic, lucruri de suportat - căci totul porneşte de la stadiul ăsta.

Pe acest fond, mi s-a întîmplat în dimineaţa asta un lucru oarecum dramatic.
Descîlcit însă fericit, cred, prin abodare în sensul pomenit imediat mai sus.


Stau de vorbă cu Doamna.


... Poza e cam romantică, dar la o adică stilul ei mai roz contrabalansează ce va urma zis.
Fus-am amabil de la venirea ei în dimineaţa asta, după garda-i de 12 ore la spital. Mă străduiam să respect, să-mi pun în carne cele învăţate în cartea Mugur.
... Pare cam sec, cam aiurea, cam...? Poate. Dar merg pe drumul ăsta, chit că destui mă acuză că nu se văd rezultate. Deşi unul este că nu dai înapoi – ceea ce, de la o vîrstă, nu-i o chestie de colea...

La un moment dat vine vorba de prietenul Alinei, fata doamnei/Tatianei.
Cu destulă eleganţă, strecor ideea, informaţia că băiatul cel foarte de treabă e om, deci mai scapă..
"Adică?"
Păi uite, acum cîteva zile,invtat de mine ce-i drept să şadă, s-a aşezat pe canapea, punîndu-şi turceşte picioarele sub ele.
Asta după ce T. glosase despre firea mea mai puţin sociabilă, pasămite ocolit de lume fiind chiar, se înţelege că datorită unor însuşiri nu tocmai fericite ale subsemantului.


La stadiul ăsta, bineînţeles că şi dvs. vă faceţi cruce asupra genului indiscutabil toxic al relaţiei mele/noastre..
Dar, nimic util fără sudoare, nu?
No sweet without sweat.
Începe ceartă, cu furie argumentativă din partea mea.
"Ce puşca mea, mi se pare mie sau nu-mi iei apărarea - ori măcar să fii neutră - în relaţia cu alţii?"

Bon.
Ies eu afară, la plată cutare abonament.
Iute îmi cade fisa că iritarea, tonul ridicat vin din ceva, se înhamă la ceva nu tocmai în regulă.
Nu cumva am nevoie de aprobarea celuilalt, şi mă irită că nu vine?
În mod normal, afirmaţia se face ferm şi gata - nu e nevoie nici de aprobare, nici de a convinge pe celălalt (e şi ultima chestie o treab, dar cînd nu se poate, asta e!...)


Mă mai preumblu un pic, în astă frumoasă dimineaţă, după care ies şi alţi pui. Zic eu utili.
Există aici nişte mirări, nişte neaccetări.
Una este din principiu asupra faptului că aş face parte din / că aş fi obiectul unui tratament aiurea, răutăcios, rănitor din partea celei mai apropiate persoane.
Treabă greu de suportat... De ce, ce simţi cînd accepţi asta - lăsăm pe altădată...

Partea a doua este că aproapele cu pricina ia apărarea altuia... În dauna perechii.
Eee, dar aici e prost că eu însumi procedez aşa. Da, poate amestec ceva mai multă diplomaţie, dar pornirea brută e aceeaşi, completată de infamantul sentiment că Acela mă face de ruşine ("Nu-s cu el!"). Bineîneles că treaba reproduce identic sentimentul unui părinte (nu spun cine!) faţă de mine.

La aşa afirmaţie, adutoriul zice c-s nebun.
Deşi nu e decît o chestie insuportabilă aceluia, Auditoriului.
Insuportabilă că uneori el însuşi are beleala înăuntru, respectiv că se sparie de o nouă complicată situaie de viaţă de care e obligat să ia act.

Revenind la tumă, la oile noastre, păi e de plecat de la astă constatare...
O să ziceţi că mă dădeam deştept de cel puţin cîteva luni că e de plecat de la realitate, că abia apoi pui mîna pe bisturiu ori pe ce trebuie (de pildă, pătură cînd ţi-e frig).

Acolo erea doar principiul. Rămîne însă deloc simpla cale a identificării realităţii, a acceptării ei mai exact, pentru că ce şi cum de mult are idee interiorul nostru... Cam de cînd a refulat, cam de cînd nu a putut suporta bietul, că era mai slab decît realitatea.

De plecat de la realitate...
A descoperi în prealabil Aceasta...


DE fapt, ce paratraznet (căci tensiunile se vor descărcate cu orice preţ!) ni-i mai aproape decît... apropiaţii, rudele.
Bineînţeles că în preajmă pot fi mai multe rude, dar să încaseze fără a crînci sînt doar cei mai slabi, copiii, eventual cogenerii mai mototoi (pe care i-am ales noi intenţionat aşa ori i-am frăgezit a la longue...)


PS1
V-am tot vorbit de Marie Cardinal şi ale ei cuvinte care eliberează, care - spune dînsa, iar eu o cred! - vindecă.
Permiteţi-mi mai jos reproducerea foto a unor pagini, cele în care fata se trezeşte în braţe cu o armă cu două tăişuri...



Poza asta se străduie să trimită  la finalul unei cărţi semnate 
de Vasile Dem Zamfirescu, cu a cobor în tine, în negura insuportabilă de acolo –
autorul (şi eu, tropăind pe punte) spunînd că merită preţul – vezi PS.








Că tot e 4 Iulie...
Subsemnatul e proamerican. Chit că nu anglo- (dar nici contra!), ci francofil, culturaliceşte vorbind (pe cît îl duce mintea...).
Respect naţiunea germană. Încerc s-o înţeleg pe cea rusă, deşi Istoria mă doare...
Nu mă irită cuvîntul Ungaria - probabil şi pentru că nu am trăit în Ardealul părinţilor altminteri, ambii din zone neinflamate).



PS 
Carte Dem Zamfirescu.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu