joi, 5 iulie 2012

[PERSONALE, MUNTE, UMAN] Poate utile, 5 iulie 2012


I


Mmmm... Utile şi altora?... Mă grăbesc poate în afirmaţia asta. Fiecare vrea să moară cum a apucat..., nota un înţelept. Altul, alţii atrag atenţia lui a trece pe cineva cu forţa strada, chit că vizavi şade marea lui baftă, Norocul lui nemaipomenit în viaţă...

Dar cele de mai jos tot le spui!

Notam de foarte curînd ceva despre ambiţiile-mi editoriale. Arătam de ce mi se părea că aş avea un condei, o minte interesante.
Chestiile, ideile noi (îmi era proastpătă!) de genul acesta au ceva din noul născut. Se fac cu oarece durere, sînt pline de sînge din cap pînă în picioare, orăcăie. Mai vor şi buric legat.
Atîta doar că peste puţin timp devin un copil curăţel şi bucălat, cu care ţi-e mai mare dragul să ieşi pe stradă...

Continui să fiu uimit de faptul că multă lume nu-şi discută problemele...
De fapt, o avea motive întemeiate să nu o facă...
Cînd un Huckeberry Finn fugea de confortuld e la văduva Douglas, îşi avea motivele lui...

Ies pe balcon.
Un soare, o minune...
Ia să văd dacă îl pot reproduce fotografic.




La aşa lumină (repet, minunată!), petele pe geamuri - gratuit furnizate de onor primărie Sector 2 - se văd mai lesne petele...
E invers precum în maximă. Aceea care spune că Petele soarelui cu prisos de lumină se acoperă.


Aşa că purced la îndepărtarea lor, cu soluţie specifică şi umila cîrpă.




De aici se rupe filmul.
Ce vor zice vecinii?


Răspunsul de fapt există, este o jenă mare din parte-mi.


Habar n-am ce spun, ce gîndesc, rămîne doar jena.


Nici nu apuci să vezi care e părerea, care e atitudinea de care te temi...
Totul se rupe.


Bon, aici, dacă tot am apucat să gîndesc asta, şi mai ales s-o comunic cuiva (fie şi aici pe blog), lucrurile-s în oarece măsură puse pe un drum al rezolvării.
Dar nu pot să nu constat - şi teamă mi-i că nu greşesc grozav - că noi oamenii sîntem programaţi cît să nud sicutăm cu alţii aşa dureri pe suflet.
Bineînţeles că există articole prin reviste, cu priviri vagi asupra problemelor interioare (mă ucide tonul fals, de acţiune bifată ori de simplă afacere în problemele de suflet!).
Dar la nivel de societate lipseşte vreo grijă pentru aşa frămîntări, care nu-s deloc mofturi.


Societatea preferă să-ţi ordone ori măcar să-ţi zică pe ton superior (dispreţuitoare de micimile în care te zbaţi) că să fii tare, să te azvîrli în entuziasm şi în muncă, în veselie.
Nu ai cu cine să discuţi micile belele zilnice şi umane.


Imaginaţi.vă că aduci astă problemă între amici, între cunoştinţe.
Ochi maaaariiii. Ai lor. Şi foarte psibil să se îndepărteze de matale. Asta dacă bineînţeles nu ai inteligenţa de a ambala tiotul în glumă - dar asta deja ţine de o angajare deja pe drumul rezolvării... la acels tadiu nici nu mai ai nevoie să ridici acea  problemă amicilor.


Amicii (altminteri marionete ale Societăţii, ei însuşi victime) te preferă fumînd. Te preferă căpătînd riduri - semn al tensiunii - de la o lună la alta. Te vor zîmbind fals şi superficial.


Bineînţeles cine poate aduce problema că ar fi mai rău dacă lumea, ieşind din chingi, şi-ar bate capul cu tulburări interioare precum cele descrise.
Cine ştie?




Încheind subiectul jenă de vecini..
Nu evitaţi, nu vă... jenaţi să vă asumaţi acel disconfort, cît şi să vorbiţi despre el. Inclusiv în faţa acelora de care vă temeţi (aşa furăţi probabil educat) că vă vor lua în balon.
Merită.
    


II


Ceva asemănător este în materie de scrise montane. Inclusiv pe net.
Lucrurile-s destul de clare acolo. Tinerii-s cu relatările lor lor specifice, viteză, superficialitate, clişee destule - adică ce dă bine în societate, în lumea lor.
De chiu de vai, ei-s mai apropiaţi de naturalul propriu.
La mai copţi deja încep contorsiunile. Dacă tinerii se feresc să-şi expună de pildă micimile, fizice şi sufleteşti (inerente, altminteri), mai vîrstnicii evită orice trimitere la nostalgii (alea reale, nu de banc!), la sentimentele decurgînd din curgerea înapoi a timpului.


Uite, vreau să reproduc mai jos nişte imagini personale, de munte, din 1992.
Zăcea un film prin preajma biroului meu de acasă şi-am zis să-l scanez ieri, chit că mare-mare valoare nu posedă - eventual cu o anumită perfidie a inteligenţei, îl poţi ambala cît să intereseze. ori să nu fugă lumea din start de el.


Cei-i cu filmul meu?
Păi imortalizează pe cît se putea la vreme aceea (mă refer la aparat cu peliculă, plus tip solitar) o tură în Piatra Craiului.
Interesant - zic io (şi revendicînd poate un locşor în competiţia cu imaginile cele străluce coloristic şi numeroase de azi) -  este că imortalizează imagini dintr-o tură solitară, prin locuri nu prea smple, ba chiar explorări în teren nou.
Nu ştiu dacă pe itinerariul respectiv eram primul, e foarte posibil ca nu, dar există şanse mari să fie primul care a făcut poze pe acolo.
Pare un fleac, dar a la longue, în viitor, chestia asta capătă valoare, în vreme ce strălucirea unei ture vesele, în grup, cu vorbe mari scade.
Puteţi să mă credeţi sau ba.


Nu îmi slăvesc aici imaginile, eu însumi aş privi cu interes reproducerile altora, mica problemă fiind că acestea ori nu se făcură, ori nu ajunseră pe net (ba chiar se vor pierde - m-am vaccinat de mult din fericire la posibilitatea, la fatalitatea asta).


1992.
Venit singur la Garofiţa Pietrei Craiului.
De ce aici? 


Pentru că îmi plăcea (ar fi neînţelept să spun că-mi place şia cum, deja s-au schimbat multe, în mine mai ales).
Fusesem de cîteva ori la Plaiul Foii anterior lui 1984, dar în acest din urmă an m-am simţit împins să văd cum e şi cu jumătatea sudică a masivului. Şi, pornind parcă de la un articol din "România Pitorească" (sursele de informare erau totuşi rare pe atunci..), am ajuns la cabana garofiţa. Unde am revenit de cîte ori s-a putut.


E ceva aiurea să amintesc, fără emfază dar cu multă tulburare în chept, că aici am avut parte în 1990 de unele dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea?
Nu ştiu cine mi-a băgat în cap că e de ferit de aşa afirmaţii. Teamă mi-i că şi la nivel de societate nu se încurajează aşa afirmaţii, iar cînd o faci rişti să te ia niţel în balon careva...


1991 a fost de pauză, dar am venit în anul următor.
Singur. Eram împreună în acel moment cu viitoarea mamă a fiului meu Radu, însă relaţia era neclară (nu contează motivele).
Desag mare, hrană pe vreo şase zile. Tren, autobuz, autostop - ce-o fi fost...


În Umerii Pietrei Craiului fusesem din 1984. Orice venire la Garofiţa trăgea apoi scurt spre acest minunat traseu, spre aceste nemaipomenite locuri.
Era prima tură din sejur.
Oi fi notat pe undeva impresii de moment, dar nu ştiu de-s foarte importante acum (chit că nu-s nici de pierdut).




Cum am menţionat cu alt prilej, în Umeri şi în Cheia zonei (mă refer de putinţa de retragere din Creastă, prin Poiana Închisă, recte din varianta sudică) am fost dus iniţial de altcineva.
După care nu avea cum să nu intre în priză departamentul altminteri îndelung exersat în Bucegi, cercetările.
Neputinţa supunerii către o Autoritate are ca efect, se pare, inclusiv această căutare de drumuri noi.


În cazul Umerilor, din primul an am căutat o variantă de intrare, identificată la nord de linia acestora, pe firul aferent al Bîrsei Tămaşului.
În general, şedeam seara la cabană şi căscam ochii pe unde s-ar mai putea sui. Am aflat ulterior că majoritatea posibilităţilor identificate de mine erau cunoscute iniţiaţilor - chestie care nu-mi taie nici azi din mulţumire, aceea a parcurgerii unui drum nesigur, dificil (ah, aparent ciudată fire umană, masculină îndeosebi!)


La 1992 aveam mirosită o posibilitate de a urca prin sud de Umeri.
Nu ştiu cum luam pe atunci scrisele lui Kargel, 1976, care vorbea - destul de aiurea - despre o variantă de picior imediat la miazăzi de aşa-zisul traseu Dunăreanu. Cred că vedeam lucrurile doar ca pe aiureală, mai tîrziu a apărut un fel de virus, prin pana lui Walter Gutt (primul număr din revista "Munţii Carpaţi"), cum că realmente există un traseu simpluţ la sud de Umeri.
Cerîndu-vă iertare pentru abatere, spun că nici pînă în ziua de azi - după ce Mugur Ilie şi echipa lui au identificat şi descris în 2011 iun intinerar accesibil prin zona respectivă - nu-s convins că textul lui Kargel e altceva decît o piatră aruncată într-o fîntînă. WK mai face lucruri de-astea, cu ştampila superficialităţii Gemenilor, dar pe care nu şi le retractează., ci le apără cu tenacitatea Taurului.


Traseul lui Mugur, chit că în sine demn de toate aplauzele din lume (lăsaţi-mă să exagereeezzz!), nu ţine de Umeri, ci de Valea Tămăşelului. Mai exact de evantaiul de fire pe care aceasta îl face între baza abruptului şi Brîul de Mijloc.
Care e, în context, traseul cu numele văii, amintit de Emilian Cristea într-un tabel din "Piatra Craiului" 1984 şi cotat 3A parcă, păi nu ştiu.




Pozele.
Nu chiar grozave.
Dar, mi le apăr eu, mai bine decît lipsă.
Ce n-aţi vrea voi nişte poze nasoale ori măcar nişte desene reale din amintire de la vreo tură Deubel sau chiar mai veche!...


Potrivit stilului personal, probabil am plecat cu noaptea în cap.
Pe unde era crucea asta-cu-bileţele, ce scria pe ele nu mai ţin minte.

Valea Tămaşului lasă imediat sub porţiunea inferioară-de-tot a Umerilor un fel de pîlnie, care îşi accentuează panta pe măsură ce cîştigă altitudine. Verticala nu tocmai comodă spre care tinde finalmente acea faţă se poate fenta prin stînga, printr-un ocol cu un punct mai delicat, după care sui fie şi expus pînă imediat sub creastă, unde echipele pot face regrupare la un brad de nădejde.
Varianta avea s-o pomenesc, inevitabil, în articolul meu despre Umeri, în revista "Munţii Carpaţi" - nu mai am exemplarul, l-am lăsat lui Bălan jr. la cabană, în 2000..

P-acolo...

Cred că-s ajuns în creastă, aici... Amestec de soare şi umbră, în aval, spre şaua Tămăşelului.

Poza, în epoca aparatelor digitale şi a internetului, a devenit clasică.
Din zona de creastă atins, vedere spre porţiunea următoare a Umărului de jos (e de căzut de acord topinimic, aici, dacă şi ce-i sub locul pozei ţine sau nu de Umărul de jos), flancată pe dreata de sberbul vîlcel omonim.

Singurătatea are dezavantaje, dar şi plăceri aparte, inclusiv peste ani. Într-un fel simt o tură solitară, mai ales sub ceva nori (e ca la vaccin, în care se află foşti microbi. Adică fosta teamă suplimentară, datorată solitarismului, de altădată...)




Aici e un loc unde ies mai întotdeauna, pe brîuţul dela nivelul Pridvorului ce scoate spre sud. Am repetat gestul şi la 2012, ba mai mult, am încercat, să văd ce e pe-acolo - vechea dambla a cercetărilor...
Vezi post tură.

Poză neclară, dar semnalizînd că există locuri şi imediat la nord de locul unde atinsesem creasta.

Probabil intrat în Vîlcelul Umerilor.


Apoi am trecut fotografic iute prin traseu... Aici sînt deja la muchia dintre bazinele Tămăşel şi Secundar Padina Lăncii, nu cu mult sub creastă. Linia din peretele opus este acea nemaipomenită spintecătură în trupul Umărului de Sus, prin care se iese la Sudică.
Cred că am parcurs-o prima dată în 1990, după ce iniţial păruse imposibilă, ca multe drumuri devenite ulterior de vis în Piatra Craiului.


Pe unde e asta, tot pe acolo, nu mai ştiu exact...




 Probabil scoaca aceea delicioasă (o ţin tare pe epitete mari!) care îţi încearcă binişor imaginaţia, ba chiar teama, cînd ştii că scapă finalmente în peretele Padinei Lăncii. Este traseul pomenit de Baticu la 1939, nimerit şi de mine în 1990.



În creastă încă.
Vîlcelul secundar al Padinei Lăncii, pînă la al cărui şarpe alb, de grohotiş, scapă peretele din zonă.

Pereţi, tot de acolo.



Cred că e la coborîrea prin nord spre Poiana Închisă. În oarece context, am un dureros clinci cu un amic - cam căpos aici, după opinia mea - de a pomeni sau ba despre cei care ne-au deschis mintea asupra unui traseu.
Eu nu am cum face abstracţie că despre astă variantă mi-a vorbit Vlad Petruşca, prieten şi mare împătimit de Piatră. Tot el m.a deschis ochii asupra ieşirii din Poiană de la ora 9, unde l-am condus pe amicul cel stătător-pe-ale-lui.
Neînţelegerea în cauză este neplăcută şi pentru că n-aş vrea să explorez motivele reale ale nespunerii, cele din spatele vorbelor pentru Societate.
Poate-s iritat şi pentru eternul motiv al lui Eu respect regula jocului, iar altul ba!

Din promontoriul Poienii înalte, către scoaca cu grohotiş de la obîrşia Padinei Lăncii, în stînga căreia coboară scoaca lui Titi IonescuDenumirea îmi aparţine, e posibil să se fi născut acum. 
Despre ce e vorba?
Cînd Titi Ionescu şi secunzii săi de la asociaţia ADMIR vin la 1939 (după ascensiunea Umerilor) deasupra Poienii Închise, au ceva informaţii asupra locurilor - chit că protagoniştii nu pomenesc acest amănunt. Îndrumările e foarte posibil să fi venit de la cabanierul Albu, de la Plaiul Foii, care îi găzduia pe durata sejurului lor în Piatră.
Alpiniştii coboară o vreme pe varianta căreia eu îi alătur numele lui Carol Lehmann, cea de la ora 11 (deşteaptă metaforă a lui Dinu Mititeanu!), dar neavînd idee de traversarea spre Poiană de aici, continuă în aval, pe ulucul de acolo, şi-s nevoiţi la un rapel de 40 de metri, atingînd Poiana în partea ei de jos.
En detresse sau ba, Titi Ionescu a trecut pe acolo, iar locul, fie şi inutil unei parcurgeri azi, poate merită individualizat.


Brîul de mijloc, de acolo spre nord.



Om încîntat!

Partea muntelui aflată imediat dedesubtul scoacăi Titi Ionescu. E posibil să fie ieşirea de la ora 9 din Poiana Închisă, aceea de care mi-a vorbit după 1992 Vlad Petruşca şi pe are aveam s-o parcurg, în 1999 sau 2000, cu Mugur Ilie.

Pintenul de sub Poiana Închisă, îmi scapă numele uzitat curect pe seama lui... Pe acel covor de iarbă se coboară  la stînga - ştiţi, desigur! - către Marele Grohotiş.

Zona din stînga Peretelui Marelui Grohotiş, unde admiriştii susţineau a fi încercat un traseu. Nu ştiu adevărul, cunosc doar că minciună este pretenţia lui II Dunăreanu de a fi stabilit nu traseu pe dreapta...
Cechestie! Dacă te apuci să spui adevărul, te ia lume drept destabilizator, respectiv că-i tulburi liniştea...
În acelaşi timp, tot mă gestează un post despre dorinţa montaniardului (mă trec şi io aici) şi nu numai de a ieşi în relief. Mult-puţin, cu justificare sau ba...



Partea sudică a peretelui MG, către Muchia Roşie. Am umblat şi eu un pic pe acolo, amintiri rezonabil-plăcute... Probabil voi reveni în altă viaţă.



Mda... Cu deosebirea că nu mai e Carmen în cadru - în mod sigur voi fi luat animat de regrete şi de melancolie astă poză 




Concluzie
Relatînd tura-mi de mai sus, inevitabil m-au luat entuziasmul, pieptul înainte...
Ba fac un efort să revin cu picioarele pe pămînt, acela al persoanei mele de la 2012...


Ce nu se spune?
Căci acesta era subiectul ridicat anterior...
Nu spui că te-a entuziasmat, dar - repet termenul, fie şi din alt unghi - azi mă aflu în altă viaţă.
Nu mai sînt acelaşi din 1992. Nu mai am timp, nu mai am forţe pentru drumuri ca atunci, iar măcar o vreme frustrarea decurgînd din astă neputinţă, din astă schimbare îmi cade greu...


Fericii tipii mai vînoşi (vezi un Cezar Jipa, un Dan Vasilescu), dar mă descurc destul de greu fizic, azi pe acolo...
Nici gînd de dor solitare...
La 2006 îmi programasem (Mugur şi Mişu Cernat plecaseră, de la maşina ce ne adusese, spre zona Diana parcă) s urc Umerii. M-a descurajat uşor - ajuns în Bîrsa Umerilor - mica pîclă ce cuprinsese abruptul. M-a descurajat şi pentru că nu mă mai simţeam în stare să merg fluierînd prin Umeri ca altădată...


Nu voi mai avea oarecea comuniune cu zona-sud-vestică a Pietrei Craiului...


Nu o spun să bravez, a la puştiul din cartea lui Mark Twain: "Dacă vrei să ştiţi, mie Tom Sawyer mi-a tras cîndva o chelfăneală!" (năzdrăvanul tip cu bidineaua fusese dat dispărut, devenind totodată personaj cu notorietate în tîrg).
Sînt doar chestii pe care eu cred că merită notate, spuse.
Cînd nu joacă teatru, cogenerii tac, majoritatea...




Nimeni nu apucă să se despartă de trecut, mai mult sau mai puţin rîzînd...
Dar inevitabil înţelept.


Mă bucur că am putut deschide subiectul.
Căci e de extins, chit că doar pentru urechile/ochii, pentru minţile pregătite (şi modeste...).


Deseori (interesat mic ce eşti!) a putea renunţa, a renunţa conştient are o savoare poate mai mare chiar decît năluca pe care nu o mai putea prinde din urmă.



Încheiere 

Cîteva imagini în completare, la o diferenţă de un deceniu şi jumătate aproape.
Dar color.

Bîrsa Umerilor cea în ceaţă  

 Avalul e mai amic...
 Intrarea Titi Ionescu.

Minunăţiile fie şi greu accesibile ale Văii Tămăţelului (de fapt, în partea de jios se poate măna o minunată pîine, pînă se urîţesc acut locurile)
Zona variantei parcurse în 1992. Ca reper, pîlnioara de sub acel ceva a la brad din creastă, la jumătatea ei.

 Idem Valea Tămăşel, unul dintre cele două fire de acolo...







 Probabil, debuşeul Secundarului Lăncii.


 În amfiteatrul Marelui Grohotiş.










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu