luni, 23 iulie 2012

[PSIHOLOGIE, UMAN] Interioare, 22 iulie 2012)


 Încep şi termin (strategique...) cu poze de coborît tensiunea...
Cică mere persuasiunea mai fain...



I

Genul ăsta de titlu, şi de personal al cuiva, şi de interioare - păi e cam la fix ce NU atrage pe un om...
Voi îndrăzni s-o fac, fără a abuza bineînţeleles...
La bani mărunţi, nu ştiu cît va fi interesat vreun viitor de ale mele - dar despre simţitul bine de azi în nici un caz nu va fi (îl v avea pe al său...)!

[Cît de relativ este prezentul vesel...
Îmi fuge mintea la un album foto despre Bucureşti, ceva gen 1935.
Într-o imagine altminteri interesantă, o duduie îşi aranja fardul în oglinda unui automobil dintre cele interbelice, cu acele rotnujmi inegalabile, pe care le putem revedea în filmele cu Miclovan şi Moldovan)
Legenda era, mai exact complementul... "...pentru un ceai dansant".
Cred că acea femeie a avut un next ten years mai furtunoşi şi mai tragici decît oricare în situaţia ei, de-a lungul deceniilor româneşti
]


Adevărul este că, în viaţă, lumea cîntă, dansează - iar cînd nu mai poate ori dispare orchestra, păi nu ştii unde dispare, acea lume.

Eu notez aici de chestii dramatice, dintre care aceia cu orchestră dispărută ar mai vrea să vorbească, sţipe, să se plîngă, dar deja sînt înghiţi de o balenă neîndurătoare...
Poate e lipsă de modestie din partea mea, poate eu însumi sînt aspirat deja la stadiul no return...


Aici îmi vine în minte situaţia mamelor cu copii de 2-3 ani.
Absolut întîmplător e vorba de femei, pur şi simplu ele se potrivesc mai bine aici demonstraţiei pe care o îndrăznesc.
Nimic nu e mai roz pentru o fiinţă umană decît realitatea pentru acea categorie. Am gîndit că probabil asta e dat intenţionat de specie (oare o lăsa ceva de capul lui, Dumneaei, specia?), pentru ca mama să se implice din tot sufletul la demarajul, la întărirea unei fiinţe neajutorate.
Ce-i drept, demonstraţia, metafora mea ţine la primul copil şi în medii mai înstărite.

Cît de dulce e Gugu, cum a făcut el delicioasa năzbîtie cutare ori a învăţat deja limba cutare... Întîlneam starea de care vă vorbesc pe un site, copii.ro parcă. Dar tenta e generală.
Nimănui nu-i dădea prin cap că lucrurile vor merge şi altfel. Iar la mijloc nu erau doar nesuferitele mele comentarii, ci şi lipsa vreunei priviri spre realitate.
Totul era roz, urma să rămînă roz.

Or, în practică...
Arătaţi-mi vreo doamnă mamă care la 10 ani ai fiului (mai ales) nu e deja sastisită. Asta dacă nu şi-a transformat progenitura într-o legumă lesne guvernabilă.


II

O să ziceţi ce legătură au mai-susele cu ce urmează.
Păi cred că au.
Poate pe ideea că lucrurile ajung altfel decît bănuim.
CÎT ŞI DECÎT NI SE SPUNE VĂ VA FI, CĂ ESTE.



Am păţit-o azi cu fiul Radu.
Recunosc din start - iar dvs. veţi fi realizat demult asta... -  că sînt un tip cu psihic destul de zguduit, de labil. Ca urmare, fac şi eu ce pot, eman şi eu ce pot, ce am - ca tip provenit dintr-o familie destul de scrîntită..
M-am străduit să fac viaţa frumoasă fiilor în general, mezinului în particular.

Du-l pe Radu ieri la aer. Am lăsat pe el şi pe Tatiana să aleagă destinaţia, nu m-am amestecat, ca să nu încurc în exces lucrurile (nu m-am fript degeaba cu ciorba la băile Felix, acum cîteva săptămîni...).
Lasă-l pe tînărul pe locul din faţă, că-i pică rău cel din spate.
Şamd.
Şi multe altele, vreo aproape 12 ani.

În dimineaţa asta, l-am rugat să se ducă să ia niscaiva: măîncare ţestoase, pîine, nisip pisică.
A zis că nu se descurcă...
"Ok, mergem amîndoi".
Dar mai întîi să fac un duş (se trezise de vreun ceas-două).
Bine.
Termină duşul: "Hai!".
"Nu, că e ud părul şi răcesc..." Afară-s 34 de grade.

E momentul în care am făcut ca-n clipul lui Bendeac.
O cîrîială, semn că i s-a umplut protagonistului paharul.


La omor fizic nu am trecut.
Dar mi-am zis că aşa nu mai merge treaba.

Başca umblet la laptop şi apoi usturoi nemăncat, gură nemiroase...
Jelit anterior că tata pierde mult timp pe computer, în loc să stea cu el, chit că în paralel dacă pică la joacă cu Alina, nu pare să aibă grija vreunul stat cu tat-su...


Nu mă plîng propriu-zis de el aici.
Doar arăt o stare.

Realizez că alde cheia e la mine - la o adică lucrările deştepte aşa ne şi învaţă a face, să schimbăm în noi ceva, căci la restul lumii umane e vînare de vînt...


Există o investiţie mai mare decît e cazul de la mine...


Eee, păi aşa vorbă să lansaţi între oameni şi să te ţii furtună sinistră pe capul emitentului!


Cei drept, într-o primă fază e o iritare teribilă, şi atît.
Apoi apar, din mîzgă, şi cuvintele.
Cum, domn,e copilu' tău! Se poate să spui aşa ceva!??
Trebuie să faci totul, mult, e copilul tău!!

La chestia asta ne-a dresat societate aşa de bine, că nu ne mai punem întrebări...
Cel mult ne înjugăm, precum mine, iar la un moment dat - pentru că fizica rămîne fizică - are loc o explozie.

Fraţilor, eu atîta pot!
Ca să nu o iau razna, voi coborî ştacheta.

Nuuu se poaaate... Păi - şi urmează argumentul forte - părinţii dumitale..., ei cum s-au sacrificat??
Păi dumneata de unde ştii...?
Bănuiesc. Sînt convins că erau oameni normali...

Dau să mai spun ceva, dar omul meu îşi continuă tirada, de apuc să mp întreb de nu-i mînat în luptă taman de nişte refulate total în contradicţie cu trandafiriul lucrurilor pe care le afirmă...


Există o limită.
Atîta pot, atîta fac.

Atîta pututul ăsta are, şi-aici apare altă blasfemie, şi nişte dedesubturi.
Mă recunosc un tip în mari pane afective - chit că, dacă apuc să scriu cestea, e loc şi de mai rău...
Dacă eu ofer, şi de acolo nu prea vine..., fîntîna seacă.

Alte explozii adverse aici...
Tot cu debut pastila: "Se poate, domne, să spui aşa ceva..."

Cum am înghiţit singur hapul afirmaţiei anterioare, aceea cu lipsa afectivă, plus ticăloşia de a ceda taman în relaţia cu fiul, cu odorul, cu carne din carnea ta, domnule!, preopinentul abordează alte partituri.
"Domne, nu va putea trăi fără sprijinul dumitale..."
Dar, amice, nu auzi că nema resurse...?
Ţi se pare domne, mai ai resurse... Şi, oricum, trebuie pentru ca să.

Prietene, sînt om şi eu. Vreau să simt că am pentru ce să fac un efort.
Deşi, la bani mărunţi, de ce simt eu că junele ar fi fst infinit mai atent la dorinţele lui tat-su dacă simţea că prezenţa eforturile acestuia sînt totuşi condiţionate...

"Cuuuum?? Iar sacrilegiu!! Dumneata nu ai auzit că nu e bine să pui aşa problema, că dragostea către copchil trebuie să fie necondiţionată de ceva?? Ce naiba, nu te uiţi la televizor? Nu citeşti?
Sper că nu-ţi dă prin cap să pleci de nebun, în lumea mare!"

Păi dacă treaba merge aşa, îmi pun şi problema asta..."

"Nu eşti sănătos la cap..."
Mişto zis, dar la o adică nu e un argument - apuc să observ.


Am şi eu damblaua să văd la el ceva luat de la tat-su.
N-o fi damblaua cu muntele, dar barim un autor plăcut mie, ca idee, ori vreo melodie...
Aaa, păi nu se poate, dar fiul e normal să se detaşeze, să fugă de sub umbra copacului bătrîn unde a răsărit...
E frumos zis, prietene, dar fără aşa gesturi eu îmi bag picioarele..

La o adică, eu mi-oi trece peste invidia faţă de generaţia tînără şi pot să încerc să-mi fac plăcut vreun AD DC...


Într-adevăr, mai intervine ceva...
Am fost dintre cei puşi la treabă devreme. De către părinţi.
Ei înşişi precoci, altădată...
Nu spun că am murit de bucurie, dar aşa s-a întîmplat. Şi am bunul simţ de a nu propovădui aşa ceva, chit că nu strică...
Dar am astăzi pretenţia, dorinţa de a fi ajutat în cele casnice, fiecare copil după puterile lui.
O fi demodat, dar e.

Am ezitat să postez poza (la magazinul unde lucra tata, prin anii 70). 
Că nu arătăm bine.
Dar o dau.

Orice socoteală de la aşa ceva pleacă, respectiv de la picatul (greu probabil) al mîinii infantile care aduce acasă o pîine.
Care duce un sac cu gunoi menajer, la ghena scării de bloc.


Totodată.
Hai un ochi şi în ograda proprie.Fie ea şi inconştientă.

Dracu ştie cîte furii dinspre tată am plasat pe cel mai apropiat paratrăznet...

(mă uitam, selectînd o melodie dinspre final post, că nu mai suport "Vera" din The Wall. Am avut la un moment un mic diferend cu şeful dtp de la "Jurnalul". El a avut dreptate. Şi azi îmi cade prost momentul, care fără îndoială este doar o retrăire a unui altuia. Cu tata. Altfel nu-mi explic amploarea lui, pînă în ziua de azi cum sar spune)

... Paratrăznetul fiind propriul copil.Cîte nemulţumiri de sine. Cîtă privire a propriei persoane - mamă şi cîte-s aici de zis!
Dar aşa ceva nu se face... Inclusiv pentru că mie nu mi-a plăcut.
Dar ce să te faci cu acel filon de neoprit?
Nu ai ce face.
Îl descarci ori îl refulezi.


Cum vedeţi, nu m-am jenat să afirm cele de mai sus.
Cum le ştiu, lucrurile-s altceva decît dinainte de a o face.
Dar vreau eforturi şi din partea cealaltă.
Am oroare de a fi doar un tată de muls, chit că, pe vremuri, voi fi gîndit şi eu la fel. Situaţia de altădată nu mă îndepărtează de la Aşa nu se mai poate!, de azi.






III

Am sentimentul că tatăl meu nu a fost în stare să spună "Vreau!", în materie de cerut atenţie în familia lui (că nu era în stare să deosebească dor afecţiune de sexualitate, asta e partea doua, mulţi picăm în abatere...).
Se poate discuta aici cum erau ceilalţi... De ce erau aşa.
Dar nu a ajuns nici la a pune problema precum o fac eu aici.
La doi ani după apariţia surorii mele mai mari (o vreme nu mi-a căzut fisa de ce tocmai atunci...), s- apucat frumuşel de trăscău.
Şi a devenit oarecum tiranul familiei, chit că se străduia doar să acopere neputinţa de a cere să fie băgat în seamă, să fie luat în serios.
Avea sentimentul, pe care mi-l spunea. "Bărbatul e măgarul familiei. Bun doar la tras, la adus bani".
Era o părere.

Se poate discuta cum rămăsese, la maturitate. cu marea Sete.
Se poate investiga, discuta ce drum urmase în acest sens mama mea.


Bineînţeles că puţină lume va comenta despre caracterul cam sinistru al vieţii...




Cum, vă stric cheful trăit... - iar ăsta e unul din ăle mai mari păcate sociale?
Se poate.
Dar, cum zic în Profil, vreau să ştiu ce mi se întîmplă.




IV


M-a pus naiba să mă destăinui unei apropiate asupra situaţiei...
Nu spun cine e, căci are palmă grea.


M-am lămurit prea tîrziu asupra erorii.
Doamna în cauză simpatizează grozav cu Radu, care la o adică reprezintă o parte din ea, din ce ar fi vrut să fie.
Eu însumi am avut bafta unei asemenea rubedenii... Este drept că dumneaei, persoanele asemenea ei fac nişte secrete / inconştiente investiţii... Care, nefiind materializate (ar fi şi greu - atenţie, nu e vorba neapărat de sex!), se ajunge la disconfort şi, implicit, la explozie... Am avut parte de două, cu acea mătuşă din Braşov de care vă pomenesc...


Brusc, mi s-a mai aprins o lampă...
Mi.e teamă că opţiunea femeii comune este scurtă, la o adică: ia apărarea (necondiţionată) odraslei.
Afirmţia mea poate fia cuzată succesiv de prăpăstioşenie, de extrapolare a uneie xperienţe eprsonale, dar la o adică stilul Speciei poate fi ghicit lesne dintr-o aşa situaţie...


Încheiere

Hotărît, chit că asta se ştie dar nu se vorbeşte în ruptul capului, există o perioadă în care omul spune lucrurilor existenţei pe nume.
O spune deschis / de unul singur noaptea / deloc verbal dar prin intermediul ridurilor şi al cocoşării trupului.
Asta se întîmplă tîrziu, după epuizarea anilor de pe răboj / a trupului, fiziceşte.

Vag se cunoaşte etapa, dar nu se vorbeşte despre ea.
Paradoxal, la aşa filozofeli fie şi damnate am sentimentul că femeile sînt cît de cît mai deschise, cît poate fi deschis acel 7-8% al abordării, ca subiect şi oameni ce o fac.


Nu ştiu dacă eu sînt pierdut, dacă am gustat din băutura interzisă, aceea după care nu mai poţi privi zîmbind lucrurile (aiurea, o fac şi încă destul, chit că nu azi...).
Am revăzut zilele trecute o doamnă care, acum vreo 7-8 ani, găsea că o să ajung rău - cu al meu mod de gîndire şi de acţiune.

După înfăţişarea dînsei, am satisfacţia de neam prost că mergem la pas spre prăpastie...


Totodată, apropo de a fi sau a nu fi (avansaţi) pe drumul pierzaniei...
Mereu îmi fuge mintea la ideea că un Baticu nu ar fi ajuns ce-a ajuns, ca tip demn de luat în seamă, cu idei interesante, dar şţi cu longevitatea dacă nu păţea nenorocirea cu puşcăria...

Totodată, realizez că orice pas fericit în psihanaliză trece prin sinistru, prin a realiza ce e în jur...



Melodie nostalgică, de încheiere...



Stai!
După ce am scris se potriveşte mai bine "Outside the Wall", Pink Floyd!




E atît de amestecat postul ăsta, de săritor - fiu mai mic probabil al lui The Wall... Din care ador (şi) aparenta lipsă de sens din penultimele trei piese - Waiting for the worms, Stop, The Trial...

Parcă nu m-aş jena excesiv de spuse... Zis-a el lucruri mai sucite, nenea ăla din The End, adică Jim Morrison, şi artistic nu a sfîrşit-o rău...
Să avem grijă să nu sfîrşim fizic precum el...


Totul depinde de lupta Sine - Superego.
Nu ştiu cum e cînd învinge primul, deşi la o adică învinge Eu-ul, care a descărcat din magazia Ascunselor...
Dacă învinge al doilea, ştiu că e de rău, e teribil de răzbunător, din ce am observat...
Cum, el reproduce caracterul părintelui opresor?
Au.

La o adică, şi în The Wall, există un opresor...
Bineînţeles nu e de sărit peste gard...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu