luni, 2 iulie 2012

[PSIHOTERAPIE, dar si MUNTE, CAR] Diurne, 2 iulie 2012


I

Am văzut că, dintre ultimele mele posturi, ca vizionări, acela cu antetul precum cel de faţă, adică [PSIHOTERAPIE], a suscitat cel mai puţin interes.
Nasol.

Nasol în sensul că nu acceptăm uneori/deseori înfrîngerile.
Disecînd, doare crunt.
Ceva privind nişte iluzii ale noastre privind realitatea.
Fie şi la nivel inconştient.

Deci aşteptarea a sunat aşa: Voi să fie lumea interesată de acele probleme.
Lumea nu fu însă.
Totodată, iritarea-mi e mai mare decît, teoretic, s-ar cuveni.

Asta e Situaţiunea.

Ce-i drept, niţel mai în spate, la acea iritare, şed alte probleme nerezolvate. Mai exact neadăpate, căci e vorba de nişte dorinţe.
Carele dorinţe vor băgare aîn seamă. Dar şi dorinţa de a domina, de a fi ascultat de către alţii.

Ziceţi că trebile astea ţin de prima copilărie - şi deja nu mai contează cum se prelungiră ele pînă azi...?

Poate aveţi dreptate.
De urmărit.

Dorinţele copilului.
Nu spun mic, deoarece nici imaginativ nu reuşesc să rezonez cu acelea.
Mă transpun însă în ale unuia ceva mai răsărit, de pe la 4 ani la deal, şi sper să miros ce şi cum...

Nu zic c-aici rezonez cu textul piesei, dar îmi place succesiunea melodică.
Mortherless child... Există aşa ceva, are şi urmări, dar poate nu e de stat şi jelit acolo. Czm, io uneori chiar aşa fac?? Mmm...; e discutabil... Şi, oricum, e doar uneori...


Apropo - firul asociaţiilor libere... -  acum mai mulţi ani aveam o culegere (cum îi zice în limbaj Winamp?) cu melodii triste.
La aşa vorbă ţi se asociază eventual depresivi, îmn vreme ce tonicii o întind... Asta pentru că au refulat instantaneu ce nu le convine. Dar nu pot rezista la un nou asalt al unor asemenea vorbe. Aşa că se protejează întinzînd-o... Sau, pasămite, nepricepînd...

Adevărul e la mijloc. Fă-ţi porţia de inevitabilă tristeţe şi mergi înainte...
Dacă io reuşesc sportu' ăsta?
Mmmm... E discutabil.
Dar cred că nici nu am luat-o (încă) la vale...



Bătrîneţe...
Dau pe stradă de fostul meu şef de la Centrala Sticlei, Stelică. I-am uitat numele de familie. Cînd am ajuns eu la numita instituţie, după armată, aveam 24 de ani, iar el 30. muncitor electronist specialist, apreciat de toţi. Micul lui birou era loc de refugiu pentru lumea bună, ingineri, şef de serviciu etc. Poate că şefilor li se părea unul ca ei, dar lipsit de durerile lor de cap. profesionale, dar în fapt, probabil, umane.
Le avea cu meseria, nu ştiu să fi auzit măcar vreo glumă în astă direcţie.
Peste vreo şase ani mi-a veit şef. Aş minţi să spun că nu a mers treaba mulţumitor - mai ales că şefii erau şi atunci precum cei români din toate timpurile: să nu-i freci la cap. Descurcă-te cumva, nu mă bate la cap, iar eu voi închide ochii, cît e cazul...
Naiba ştie, poate de-oi ajunge şef într-o viaţă viitoare, sub Carpaţi, tot aşa voi proceda...

Bun. Sportul la Sticlăria mea dragă din Bd. Muncii s-a rupt după Revoluţiune. Nu imediat, dar la vreo şase ani mai totul era în cădere liberă. Logique!. Subsemnatul a plecat spre alte orizonturi profesionale, care se nimeriră să fie ale presei.

Numitul Stelică stă a un bloc de mine., Eu în E2, el în E1, ambele în Piaţa Iancului.
Şi-l mai văd pe stradă.Cum am zis, are vreo cinci ani mai mult, parcă e leat 1952.
Acu are o faţă de nu ştii dacă să rîzi sau să plîngi.

Pentru că nu mi-am pus neuronul la lucru - şi eventual mă tem de ce aş putea descoperi... - n-am idee ce-l ţine în ăst picaj, de vreo zece ani.
Dar e o chestie de luat în seamă.
Un ceva de învăţat: Aşa nu!.
Este drept că tot la depresia dinaintea Crăpăului (e spus prea urît?) fizic ajungem... Dar - fără a pica în voroave mari - parcă Viaţa e totuşi numai Una, şi poate-i de tratat cu ceva mai multă atenţie...

Subiect extensibil...

Dar înţeleg şi pe cei suficient de descurajaţi, de înnneguriţi pe multiple căi pentru a alege acest trai.
Căci e alegere - dar nu fac din asta vreo vină.


http://blogs.iscom.org/lyon-comal-1/page/9/
Blog interesant, in franceza, ce e drept...

Bătrîneţe, haine grele...
Pînă să mă dau deştept cu altele, încerc să mă pun în pielea celor doi bătrîni de la parter.
(Ferească de compasiune faţă de ei, nu din răutate, dar şi pentru că există totuşi nuanţe, gri-uri, neimplicare emoţională în problemă...).
Oare mai poţi respira, te mai poţi bucura de aer...
Mai poţi asculta - totuşi curativ - un Pink Floyd?

Deci cum s-o respira atunci?
Se va fi uzat ceva acolo cît să se drâucăp dracului sportul atît de plăcut altădată, a respira...


Ah!...
Nu am fost vieux. Ar fi aiurea să mă pronunţ, să fac planuride comportament, de atitudine..
Ştiu doar c-au existat tipi - i-am cunoscut! -  cu care s-a putut discuta în anii aceia.
Unii mai de statuie, precum Niculae Baticu...


Am luat imaginea de pe un site oarecare, dar aş merge la sursă... 
Deşi e greud e identificat autorul. Pentru că moştenitorii s-au ales cu un volum de imagini,
pe care le-au trimis în lume, vorba colindelor, fără să aibă idee ale cui sînt... 


alţii ceva mai duşi, fizic şi psihic, dar constanţi (v. PS - of, Ordean şi asociaţiunile de idei...).
(Nu am pe moment o poză fantastică - legat de esenţa îmbătrînirii - cu  Florin Ştefănescu, dar aş pune-o pe aceasta, în sens invers, cu la joie de vivre a lui Carmen, pe cînd de pildă sunam la uşa gazdei noastre sinăiene...)


.........




PS
Cică un PS, dar e un capitol separat.
A fost o chestie de rupt suflet dar trecut şi deasupra, prin 1991... Nea Florin avea să se prăpădească peste un an.
Eram în vila lui de pe Calea Prahovei.
Un cortegiu mortuar venea pe malul opus al rîului. De precizat, la vremea aceea, se merge ape jos... Parcă era şi fanfară, de ce am şi sunetul acesteia ăîn urechi?
E... Au defilat o dată pe malul opus al rîului, către podul din zonă, apoi au venit pe şoseaua din faţa noastră, în drum spre cimitirul din zona Izvorul rece (unde a ajuns şi FŞ).
Nu ştiu să se fi tulburat excesiv, parcă făcea şi ceva aprecieri, era din categoria Baticu, discuta relativ relaxat despre Ducere.


Apropo de Stelică.
Ascult acum Pink Floyd.
Oare ajungem nasol, ca S., şi pentru că nu ţipăm cică aiurea, precum un Waters în  When the tiger broke free.


Nu se cade să ţipi ca acela..Dă prost la ăia care nu vor să se sparie cu ideea. La toţi ăia dezinvolţi din jur. Cînd te gîndeşti că-s şi ei nişte Stelici în devenire...


Legat de nea Florin, oare mai rămasul lui în urmă e legat de faptul - atenţie, blasfemie! - că nu a înjurat spre Cer?
Baticu părea om la locul lui în deceniul său al optulea, al nouălea de viaţă... Adică a fost la biserică, la împărtăşenie, legat de viitoarea ducere...
Dar tot pot intui (şi nu rog pe nimeni să mă incite în a detalia, de ce simt asta...!) că relaţia cu Dumnezeu nu i-a fost prea simplă, legat de anii de puşcărie şi de următorii cîţiva, pînă cînd a căpătat ceva din dorita stimă din partea semenilor.
Pe Baticu îl simt că a avut ceva certuri cu Dumnezeu (e de-al nostru!).


Tot eu simt că cine nu a avut aşa ceva în puşcărie a murit curînd.
Cearta cu Dumnezeu - dincolo de ce spun milioane - înseamnă vitalitate.


Simt că Baticu a trecut pe acolo, în vreme ce Florin Ştefănescu nu.
După cum vedeţi, nu vorbesc aici despre un recent dus Traian Flucuş. Aştept să scrie generaţia sa. Eventual vreun condeier interesat sufleteşte.



PS2
Pe ideea lipsei de modestie, să arunc totul la gunoi??
În 1981-82, un amic din zona Pieţei Traian a vorbit despre tînărul Ordean unui colonel octogenar. Ăsta din urmă a căscat urechile şi a zis: "Băiatul ăsta s-a născut cu 50 de ani prea tîrziu ori cu 50 de ani mai devreme..." 
(Atenţie la sindrom Liviu V.!)

Unde e lipsa de modestie că eu scriu cele legate de munte, de viaţă, de CAR cum o fac?
Să-mi pun cenuşă în cap, să fac pe idiotul?!!


... despre ale bătrîneţii voi reveni (material este!), dar mai sus am derivat spre ale muntelui şi ale încurcăturilor mele cu Clubul Alpin Român




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu