luni, 2 iulie 2012

[PSIHOTERAPIE, UMAN] Vorbe grele, 2 iulie 2012



Intro 


Nu mai sîntem ce-am fostără...

Acum vreo zece ani, un vecin aparte.la o bere (era om, ca subsemnatul), mă acuza de homosexualitate.
Anii fugiră, acum tipul are în continuare aceeaşi idee (biata-mi mutră ceva mai feminină, ce pre mulţi a păcălitără...).
Mă ia pe departe.
Dacă-i împrumut maşina de tuns.

Fiind băiat deştept,  are pretenţia să conducă el discuţia:
"Doar nu te tunzi cu ea la...".
La penis.
"Ba da!"
Başca la nas, la subraţ, la chiar ieşiri digestive -  îl anunţ, cu perversa satisfacţie de a-i dezamorsa pregătitele-i torpile.

"Oi fi homosexual...?!"
Păi bineînţeles că da! Nu ştiai? Mă faci de rîs, tocmai matale, căruia nu-i scapă nemica drum de ceva mile în jurul blocului!



Lucrurile deseori nu-s ceea ce par.

Amicul - am mai zis-o? - altminteri e un dulce.
Foloseşte des vorba mâle, macho: "Da' ce, io mă f... în c...??"

Probabil că nu.
Dar rău face că nu.
Pentru că ar scăpa de rotitul în jurul cozii.


Fond

Cînd e vorba de relaţii între oameni, vulgul judecă scurt. E vorba de sex. e vorba de p... - aia masculină. E vorba de p. -  aia feminină (revin, căci e dulce, la figurat şi la, dar să lăsăm adjectivele!).
Amicul vecin are mari probleme cu componenta de consolidare (e savantspus?) paternă în interior. Că de ce se întîmplă, cum şi ce aceasta, nu ciontează. Dar o posedă.

Nu am idee exact, deşi nu-i exclus ca vorba să fie a Societăţii (ş-aici e de studiu...)
Că orice contact între persoane e bazat pe sex...

Ha.
Încep să rîd.
Societatea a construit exact pe ceea ce blama!

Ea blamează sexul, erosul, dar interdicţiile şi le construieşte pe acelaşi domeniu.
Dacă zte apropii de un domn, sigur vei ajunge la sex. La chestia aia murdară, la gesturile alea... * nici nu pot, bădie, să reproduc ce şi cum!
Asta spune Societatea.

Bietul vecin, nu bag mîna în foc a avea nevoie de sex , chit că importanţa acestuia nu poate fi subestimată, fie şi cu niscaiva lămuriri suplimentare.
El are nevoie de siguranţa existenţială pe care i-ar oferi-o Părintele.
[Pare banc, aşa afirmaţie? Savantlîc?
Poate..]
Se deduce de aici că nu a avut parte, tînărul de altădată, de aşa ceva.
Ce şi cum, lăsăm pe altădată detaliile... (dramatice, dacă nu tragice)

Dar tînjeşte...
Nu poate spune că are nevoie de căldură, de a fi din nou copil (chit că asta înseamnă a ne veni de-a gata şi de a stăpîni părinţii...)., de ocrotire...
Da, e jenant să spui că ai nevoie de ocorotire, pînă ce creşti niţel solid barim...
Nuuu, e mare ruşine!..

Dar dacă tragi lucrurile niţel spre suportabil, e vorba de ce ar accepta Societatea (fudulă sau ba), trebile devin mai suportabile.

De aici necazul e de împărţit: ce vom fi în domeniu: pasivul sau activul?

NU E AŞA CĂ-I ŞOCANT, SENZAŢIONAL ETC.?

Of course, dar mergem mai departe.


Să fii pasiv sexual nu dă bine. Se rîde lumea de tine. Una e cînd te lauzi că i-ai tras-i tu cuiva, domn, una cînd, invers, mă înţelegi...
Vorba cuiva dintr-un film ("Războiul lui Charlie Wilson", cu Tom Hanks): 'a mai mare plăcere a unui bărbat din tribul X este să o tragă activ unui domn din tribul advers..
Vă daţi seama de cîte inferiorităţi scapi astfel??

Micul bai apare cînd afli că nenea capră se simte mai bine decît agresorul.
Din 'şpe mii de motive - psihanalizabile sau doar inteligeabile... Adică fruct al inteligenţei.

Ce ruşiiinee!
Ce ruşine!



Dar parcă aş dori argumente, dincolo de astă onestă şi cetăţenească iritare!

Te pomeneşti că mă mai declară ceva Prezident băieţii de la asociaţia Cutare!
Ăi de vor defila curînd (au şi făcut-o şi nu ştiu eu? Vecine, vezi ce hal de homosexual am ajuns, să nu ştiu ce şi cum...!?)



Deci rîdem-glumim, dar.
Lucrurile-s niţel mai viaţate.
Adică poartă nuanţa multitiudinilor, a nesfîrşiturilor Vieţii.

Iar eu trebuie să cer voie de la Academie, dacă acea vorbă nu e în catastifele ei.
Academia fiind, din principiu, o chestie de băieţi la locul lor, pe care nu creativitatea îi va da afară. E ilogic, să fii supus, să nu vii la şedinţa de plagiate (vezi ultimele zile!), dar să mai ai oleacă de nesupunere, atît de necesară ideilor noi...


Ca întotdeauna, rîndurile mele rămîn un pic în aer..
E semn că vor avea vijejie în viitoarele lor rînduri, în viitoarele lor răbufniri...





Altele



Cînd ni se strică recent maşina, taman la Sebeşul patern (adică unde se născut şi de unde plecă în lume tatăl meu, am nmerit un mecanic de treabă, cu vîrstă pe la 60 de ani.
Dar verde, ca trup şi minte.

Discuta binişor cu doamna Ordean.
Aici, primul gînd fuge la faptul că o făceau pe motive erotice. crede asta inclusiv interiorul soţului - eu! -, gata oricînd să vadă situaţii de a fi înşelat, comploturi etc.
Interiorul.
Ăla cam greu controlabil.



Dincolo de asta, tot instinctul mi-a spus că omul e doritor de o noră.
Hă-hă, vor zice şmecherii, te îmbeţi cu apă rece, bre! Voia să i-o tragă, fraiere!

Parcă am scris pe subiectul ăsta, că ale trasului sînt cea mai la îndemînă cheie de observare a vieţii. Prin faptul că lumea e limitată în opţiuni de gîndire, de comportament, iar pe de altă parte acest tărîm are savoare alui inegalabilă.
Repet, inegalabilă.
Să tot oferi explicaţii de acolo, din mierea acelui domeniu fie şi doar mental.

Deci mi se păru că tipul trata doamna O. drept o dorită noră.
Iar cum psihologia este patria nesfărşitelor foi de varză care acoperă o alta..., e posibil ca asta să fi fost chef şi de a reproduce, a reanima momentele ne-erotice ale relaţiei cu propria mama.
Da, există acolo şi un foc - tratat de Freud cu ale complexului oedipian - dar relaţia cu mama implică mult contact fizic. multă rpezenţă, multă discuţie domoală, cel puţin la nivelul doritului, al idealului.

Asta fu în prima parte a relaţiei, de ore, cu acel domn.
Cum maşina s-a stricat şi a doua oară, de data asta la ieşirea din localitate (anterior fusese la vreo 12 km amonte!), am reluat contactul cu acel om.
Mi-a mirosit încă ceva. Era doritor să-l luăm de acolo. Aşa am simţit eu.

Mda, acordînd credit acestei ipoteze, e ceva neplăcut să vrei să pleci de undeva şi să nu apuci s-o faci... Sentimentuld e a rămîne acolo, cînd alţii pleacă, dezinvolţi, fericiţi şi spre locuri mai luminoase, mai petrecăreţe. Da, poate fi proiecţia mea, însă pot decela bine şi sentimentele acelui tip...

O să ziceţi că ce bat eu cîmpii aici...
Nu e obligatoriiu...

Poate scoate un pic din realitate. Poate te duce la doi paşi ori nici atît de prăpastia lui a te crede (cel mai) deştept. Însă cred că oferă şi instrumente interesante în a o trata tot pe Ea, pe Realitate.


Înainte!



Tot pe acolo


Nu-ş de la ce mă luă un mic dor de a plînge.
... Nu e ducere definitivă cu pluta, şi ascultare a perceptelor doamnei Karen Horney: "Ascuţiţi-vă sensibilitatea!".
Şi am realizat, apropo de o agresivitate - pe net cel puţin - pe care mi-o incit şi strunesc greu, că-i normal să te simţi prost cu ceva ascuns în tine. Cum ar fi pomenitul dor de a plînge, în diferite momente.
E normal ca acea convieţuire cu chestii pe care nu le vezi, în clarobscurul sufletului, dar ştii că există acolo, că fac ce vor, să nască teamă, iritare. Iar de aici la o exteriorizare pe net-munte să fie doar un pas.
E previzibil să cauţi ţapi ispăşitori de lovit, cînd şi alţii joacă leapşa cu tine, în propriul suflet...




Mai identificam ieri două-trei chestii din suflet de care nu ne ocupăm îndeajuns.
Furia, dar mai ales Ura.
Nici nu mai contează neapărat de unde se trage - chit că oarece demers în context nu strică...


ŞI CÎTE COMPONENTE DEFAULT ALE SUFLETULUI - pe care nu ne tîmpit le are El acolo, în interioru-i!... - stau neaccesate şi, implicit, fără să pună umărul la mersul casei!
E ca o componentă pur fizică, să zicem ficatul (beţiv mic ce eşti!), care nuz emrge. Imaginaţi-vă cum ar fi!
Păi dacătele fu pus la noi în corp un indispensabil rinichi, de ce ar fi de luat în bîză un alt asemenea organ, putinţa de a urî, deschis (cel puţin în interiorul nostru)  de pildă? 




Mă mai uitam la fiu-meu.
Caut să-l citesc, să-l văd de ce are nevoie (chit şi aici nu e ca-n filme, dacă citeşti ceva nu înseamnă că poţi să-i şi oferi, he-he cîte mai intervin apoi...!).
Între altele, văd - pe cînd cercetează pe "podul" unei bibilioteci - că are reticenţe...
Şi aici nu e la mijlocul clasicul "Nu umbla acolo!", chit că ş-acolo de de pus eventual lupa lui de ce?.
Junele e reticent pentru că eu ascund ceva, în relaţia cu el.
Am locuri, lucruri unde nu-mi / nu mi-ar place să umble.
De reţinut.
Şi renunţat la acea jenă...

Aaa, la lista cu ura etc. de mai sus pe pus şi jena.
Mai exact, de suportat cît mai mult aşa gheară, de creat intenţionat atari situaţii, de imaginat asupra unora, pentru călire.

Jena.
Ruşinea.
Deziluzia.
Deprimarea.
Şi inconştientul a adugat brusc aici, nu ştiu de ce, DAR E DE LA EL! - nesfîrşirea...




Peste trei ore.
Mărgelele... Cele de pe şir. Una după alta...
Vorbeam de teama pe care ne-o inspirălcururile din noi p care am fost obligaţi să (ni) le ascundem...
Ies să duc gunoiul.
Dau de mezinul unor vecini. 12 ani.
Pînă la frecventarea şcolii, era un copchil drăcos. Nu neapărat din categoria dă foc la casă - care deseori este efect al educaţiei -, ci care îţi transmite clar că el e altceva, e aşa, drăcos, cu ochi pe măsură, şi nu se jenează.

Are o mamă cam jandarm. care nu neapărat ţipă, deşi îi pot bănui cum arată rarele explozii (şi e de ajuns una - mai ales neregretată - pentru progenituri...). Genul de femeie cu exteriorizare redusă a sentimentelor. Cu privire foarfecă, aproape brici.
Fata a reuşit să astupe, să pună capac greu de ciment peste închisoarea ce a primit acea fire drăcoasă.

Iar în privirea de azi a puberului am văzut frică.
Nici măcar ură, că a fost agresat, presat, înghesuit..

Operaţia reuşită...
Pacientul (ca şi) mort.

Ştiţi cînd reuşesc trăznăile de genul ăsta?
Cînd tatăl e complice mamei.

Şi cînd se petrece aşa ceva?
Previzibila invidie că ei primesc şi el nu - căci de cîte ori nu se petrece aşa ceva sub soare?
Se poate.
Cu menţiunea că moare soţul. Din lipsă de afecţiune, dar şi pentru că tabăra cealaltă... tabără pe el, E fizic, forţa mai mare copleşeşte pe aceea mai slabă / care îi dă voie să se extindă.

Nu e cazul la vecinii mei.
Soţul nu are parte de afecţiune a nevestei (bănui ce teatru i-a fost jucat, instinctiv, pînă la căsătorie / apariţia copiilor, tocmai lui, copil unic la o mamă nţelegătoare).
Dar invidiază copiii, pe pornit pe aceştia. Invidie pentru tinereţe lor? Furie pentru oboseala pe care i-o provoacă, în condiţiile în care îi simt străini iar ei răspund pe măsură?

Zic şi eu...
Ca unul cu mult timp liber, vorba unui Dan Vasilescu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu