miercuri, 4 iulie 2012

[UMAN] Tot eu. 4 iulie 2012


"Tot eu."
Da, aş putea da titlu mai atrăgător, mai ales c-am trecut prin gazetărie.
Dar nu-i de exagerat...
Care  simte că e interesat de ce hălăduieşte subsemnatul, ok, va găsi vreme de abătut asupra acestui viespar...

Viespar?
Cred că e...

Amuzant...
Ce crezi la un moment dat, cînd ai o îndrăzneală de gîndire, că e un cap de ţară, peste ceva timp, poate nu mult, ţi se pare o chestie banală...

Prin iarnă, la bere, mă milogeam de cei de la dilema să-mi publice cîte o deşteptăciune.
Pauză.
După o vreme, poate conştientizînd ce aş putea, poate de vreo frondă adolescentină compensatorie, mi-am spus că voi scrie mai bine ca ei.

Astăzi nu mi se mai pare deloc o nebunie...

Meditam azi pe stradă (mers la aprovizionare...) la faptul că scrierile noastre (nici nu mai vorbesc de romane) au un talent grozav de a ocoli relaitatea. Chestie care se face pe mai multe căi.

Aici îmi fuge mintea la categorisirea în matematică, a numerelor. Era o haită mare, dintre care doar puţine însă erau naturale. Termenul aparţine acelei discipline. Naturalele erau întregi, pozitive şi nu mai ştiu cum (era să zic devreme acasă...).

Cam aşa şi în relatările curente.

Mă amuza în vremea vogăi Divertis că ace oameni pur şi simplu duceau pe scenă naturalul străzilor. Ajunsesem să ne amuzăm de ceea ce era pe stradă. Bendeac procedează la fel.
Iar cînd lumea fină strîmbă din nas, nu ştii dacă să rîzi sau să plîngi: ai ajuns să te fereşti de naturalul tău, de naturalul (teribil de greu de schimbat altminteri) al lumii umane în care trăieşti. Nu spun că-s entuziasmat de ea, de pomenita lume...

Pe amintita ieşire la cumpărături, în faţa unui bloc -frate mai mic al unui faimos paralelipiped cu garsoniere din Dristor - mănunchi de pensionare.
Una întreabă: "Ce zici de Băsescu, de ce vor să-i facă?" Respondenta abia suflă. Mai tuciurie, adică ţigancă. "Să se ducă... la cimitir..."
Mică mirare din partea ciorditorului cu urechea, în trecere. Cînd cineva la furie vorbeşte de ucis, fie şi simbolic, mai a-i pricepe... Dar şi cînd unul stors, dacă nu pe ducă, nutreşte aşa gînduri...
Bineînţeles vina-mi aparţine căci nu am intuit complexitatea firilor umane...

Cînd mă întorc, în acelaşi mic spaţiu din faţa senectei scări de bloc.
Tot ţigancă. Păr vopsit în roşu. Pare vizibil pe ducă, cu ochii pendinţi (de acea stare, cam finală), cu gura rotunjită horn în sus. Ca de peşte.
Fumează. Noi am spune că asta îi mai trebuie...
Noi.

Apropo.
Să respectăm bătrîniiiii...
Recentu-mi post cu trimiteri la bătrîni pornise de la doi octogenari de la parterul scării mele. Ea o avocată fudul-înţepată pe vremuri. Nu ştiu să fi avut amici prin comunitate. Dreptul lor. Căci are de un deceniu-doi şi un soţ/partener.
Văzusem eu că unii nu catadicsesc să ducă punga de plastic cu gunoi pînă în gura toboganului, ci o lasă la uşa acelui mic balcon cu funcţii menajere. După o vreme am bănuit care e cu sportul ăsta. Cum tipii au ajuns de abia se tîrîie, am priceput ce şi cum.
Am lăsat de la mine... şi cînd am descoperit azi că nu-şi mai duc gunoiul nici măcar la uşa balconului dintre 1 şi 2. Îl lasă între parter şi unu, pe fundul luminatorului.
Mica problemă apăru însă cînd am descoperit că amărăştenii au totuşi dispoziţie pentru a duce cutii de bere la gură.


 Din trei pungi, toate au cel puţin o cutie de bere...
Heinneken (cu un n sau doi?).


Tot eu, cîrcotaşul, acrul pricep că se poate ajunge la starea morfinomanului, în sennul că vrei să să-ţi îndepărtezi stările probabil sinistrei al ultimei vîrste...
Dar totuşi...


Niţeluş pe aproape, de cînd posed laptopul cadorisit de Mugur, nu am bătut recordul la scris, dar mare furtună creativă se născu în interiorul blagoslovitului.
O să rîdeţi, dar deşi cărţile sfinte ale Societăţii decretează că ce lucru nemaipmenit şi picat din cer e ăsta, în realitatea lucrurile ţin niţel de experienţa ucenicului vrăjitor.

Cum nu mai poţi da înapoi, te înhami, dar naştere poate lua un Val deloc comod în gestionare... Poţi să-ţi pierzi capul inclusiv în iluzii gen Da' ce dăştept sînt eu...", să fiu eu sănătos cîţi literaţi consacraţi ori aspiranţi îs aspiraţi de aşa vîrtej.
În categoria asta trec şi pe-ăi gen Nichita Stănescu, a căror creativitate voindu-se permanentă şi multă avea nevoie de alcool. Care alcool avea nevoie de un ficat...

Aaa.
Nu v-am spus.
Am solicitat acel laptop, promiţînd că-l trec pe M. pe pagina de gardă, ca binefăcător.
Frumos.
Cu gîndul la asta, am căutat azi un titlu.
Vă dezamăgesc, dar va fi "Fără Dumnezeu".
Şi aici nu e vorba de conotaţii neapărat religioase.
Pur şi simplu nu vreau să scriu în canoane!
Ca stil cît şi ca ţinte ale observaţiunii.

Ca egocentric ce mă aflu, meditez de-ar strica - pe copertă - şi un subsemnat cu o privire către cititor.
Aaa, e aroganţă, e mă-sa pe gheaţă! E aia şi aia!
Eu aşa văd lucrurile.
Destul că m-am ferit ani de zile să privesc, să mă privesc.


Hai să şi destindem lucrurile...
O fotocopie a unei pagini care mă amuze de cel puţin două decenii.
Scrise atribuite lui Caragiale.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu