duminică, 12 august 2012

[CLUBUL ALPIN ROMÂN] Opinii diferite despre a scrie istoria muntelui


I


Există întreprinderi umane (între care trec asociaţiile turistice româneşti) care au drept fundament / între fundamente un mit. Uman. Şi în viaţă ori ba.
Mitul – cu puterea de trecere printre lumi - are o putere coagulantă recunoscută. Mai întotdeauna însă, în formaţiunile umane cu pricina,  nu se poate sta concomitent în două luntri. Mitul înnăbuşă, omoară ideile terestre, şi invers.

O asociaţie care a cunoscut ambele etape este Turing-Clubul României, care a vieţuit între războaie şi pînă la desfiinţarea grupărilor turistice, în 1948.
 Aceasta a avut parte, în primu-i deceniu şi jumătate de existenţă, de steaua fondatorului Mihai Haret. Cu acordul şi chiar la iniţiativa sa, acesta era proslăvit în mai toate filele tipărite, precum şi în discursurile din asociaţie.

S-a întîmplat ca Haret să ajungă în dispută cu mai tinerii şi mai destupaţii săi colaboratori, situaţie care a dus în 1937 la demiterea fostului zeu. În continuare, TCR a putut vieţui şi fără ditirambele aduse şefului, mai ales că noul lider, Alexandru Ştefănescu, nu le simţea nevoia, hrănindu-şi stima interioară pe căi mai inteligente. Nu întîmplător în echipă cu acesta au figurat oameni şi ei cu picioarele pe pămînt, precum Valeriu Puşcariu sau doctorul Borş..

Ceva asemănător, ca spirit, a caracterizat Clubul Alpin Român încă de la înfiinţare. Sufletul – termen consacrat deja – acestuia a fost Nae Dimitriu... 

La Omu, probabil 1932, (sus) Nae Dimitriu şi Ion Şincan; (jos) necunoscut, Olly Geresch, Alex. Beldie

De la stînga la dreapta: Ion Cantuniari, Radu Ţiţeica, Nicolae Butmăloi, soţii  Steopoe - Viorica şi Vasile (1926)

care, dincolo de frustrările inerente oricărui om mare, a preferat să se înconjoare cu egali, ba chiar le-a dat acestora impresia că ar fi mai mari decît sînt – pentru a forma astfel o echipă uniformă. Este cazul doctorului Vasile Steopoe, al lui Gheorghe Frim, Ion Şincan. La care au aderat şi rebeli gen Emilian Cristea, după 1945, nu şi Niculae Baticu. Nu-l ponegresc pe acesta din urmă, ca să citez pe Dan Vasilescu, pur şi simplu aşa au stat lucrurile, se poate detalia.


...S-a întîmplat însă ca în 1990, la refacerea CAR, atmosfera, oamenii să fi alţii. Aerul era acela al reabilitării valorilor interbelice (printr-o lupă inevitabil subiectivă), în vreme ce oamenii din Club erau ba prea tineri, ba foarte copţi, iar maturii – şi ei recent ieşiţi din comunism – nu foarte departe de nerealismul celorlalţi. Prin urmare s-a ivit iute un soare deasupra asociaţiei, este vorba de personalitatea dlui Baticu (1909-1998)...


...După ce acesta a plecat dintre noi, prezenţa sa a dăinuit în CAR prin intermediul mitului, este drept unul totuşi de bun simţ. Întîmplător sau ba, generaţia vîrstnică a adăugat în timp acestei statui tonuri mai depărtate de realitate – care par adoptate azi de marea majoritate a membrilor, bucureştenii cel puţin.
Asta e părerea mea.

Lucrul delicat în funcţionarea unui mit, dacă pot spune aşa, este marea lui vulnerabilitate la adevăr...
Ca să influenţeze, ca să unească, mobilizeze şi mişte oameni, mitul trebuie să fie ceva nemaipomenit. Cum însă aşa ceva nu prea e posibil, se recuge la exagerare dacă nu chiar minciună. Legat de Baticu, aş minţi să spun că ultima – mistificarea - îl vizează direct, în schimb este ţinta omisiunilor. Sînt trecute sub tăcere numeroase episoade vulcanice (cu inerenta latură negativă) din viaţa sa.
Pînă aici lucrurile ar fi de înţeles, putem pricepe modul de funcţionare al multora dintre membrii CAR, de toate vîrstele. Pentru unul ca mine lucrurile devin neserioase sau chiar, pardon!, parşive cînd se intervine cu toroipanul.

Eu am multă simpatie pentru preşedintele CAR, Dan Vasilescu...

... şi mă bucur că optica (diferită)  pe care o tratez aici e singura ce pare să ne despartă abrupt. Dar, cu mult regret, nu am cum să tac asupra problemei în chestiune.


II

Am auzit la un moment că alde Clubul a intrat în posesia unei tranşe importante din arhiva lui nea Baticu. Ca urmare, la întîlnirea veteranilor din 2010 am ţinut să arunc un ochi.
Hîrtii de-ale lui nea Nae am avut ocazia să frunzăresc, întrucît mi le oferea, mi le supunea atenţiei chiar dumnealui, începînd cu acel 1983 cînd ne-am cunoscut. De pildă eu am reproduse dactilo încă din deceniul nouă pasajele nepublicate din Amintirile unui alpinist. Tot atunci am citit şi capitolul despre activitatea ca aviator, fără a copia ceva de acolo. Am reţinut doar că înaintaşul nostru nu avea cum fi altul, în război şi la manşă – dovedind aceeaşi sensibliitate la gesturile incorecte ale altora.
Răsfoind filele zisei arhive (în sala de consiliu a Căminului Alpin)...



... am dat peste cîteva în care nea Nae era mai nedormit bine ca niciodată în scrisele sale, recte pus pemursecat fără limite. De-al nostru, dé...! Victimă era acolo Ion Ionescu-Dunăreanu.



Spre deosebire de Dan Vasilescu şi cei ca el, subsemnatul nu e omul ascunsului sub preş (cu atît mai puţin al sancţionării celor care umblă acolo). Ca atare, mi-am pus problema – relatată şi pe lista CAR -  cum naiba să dregem busuiocul, cum să aranjăm o garnitură inteligentă acelui fond de informaţie, pentru ca înaintaşul nostru să nu iasă rău, ba chiar să devină simpatic cititorului...
Atunci am auzit prima dată discursul cu ponegritul... După care urma scurt reacţia: că să nu publicăm nimic, respectiv să nu se mai intre fiecare de capul lui în arhivă.
Este momentul în care al lui Ordean a spus că în asemenea condiţii nu poate exista colaborare, el lipsindu-se liniştit de arhiva cu pricina, ca unul care are şi alte izvoare, inclusiv cópii destule după scrise Baticu.

Ulterior am avut două importante diferenduri cu lideri ai CAR. Întîi, cu Mircea Săndulescu, legat de un grupaj Emilian Cristea în revista „România Pitorească” . Apoi, cu Dan Vasilescu, pornind de la modul diferit în care vedem activitatea montană a Crinei Popescu.  Preşedintele CAR a răspuns nu doar dur, dar şi dezamăgitor pentru mine. Cum He is the boss, am dat îndărăt, declarînd că aştept următoarea generaţie de lideri CAR pentru a colabora.
De foarte curînd, cineva a solicitat le lista Clubului Alpin Român nişte informaţii istorice, eu i-am dat ce aveam (alţii aveau... nimic), iar în noul context Dan Vasilescu a făcut un pas spre detensionarea situaţiei cu singularul dar vehementul preopinent.


Aş dori să-mi precizez însă punctul de vedere. Cel asupra relatării istoriei.
Am arătat în debutul acestui post cum văd eu funcţionarea unei grupări umane pe bază de mit. Şi care ar fi vulnerabilităţile unei asemenea statui.
Unul dintre lucrurile care pot fisura iute un mit este adevărul. Ca un făcut, mitul priveşte cam întotdeauna un om mare, a se citi – sub Carpaţi cel puţin - cu defecte pe măsura calităţilor. Deci are ce să explodeze, dacă nu ai amplasat stingătoare.
Ce înseamnă stingător , în opinia mea?
Păi este a trata un fapt pasămite reprobabil într-un context mai larg, totul sub un reflector înţelegător, dar şi inteligent.
Mie unuia, acea foaie (o am postată undeva pe net, în Gmail...) cu iritare acută pe Ionescu-Dunăreanu poate fi un punct de plecare spre înţelegerea unui om, ieşit de relativ curînd din închisoare şamd – şamd înseană că nu dau detalii ca să nu şochez pe unii în privinţa modului în care aş aborda subiectul.
Vă asigur că ar ieşi ceva frumuşel – mi-aduc aminte că am tratat în acest fel nu doar episoade din viaţa unui tip deloc drag mie, Emilian Cristea, dar şi a unui Ion Udrişte-Olt, şeful grupării care a subtilizat mitocăneşte Buletinul Alpin de la CAR, în 1938.

 “Nu sunt de acord ca documentarea care se face la biblioteca Caminului Alpin sa serveasca la denigrarea inaintasilor nostri, chiar daca unele date sunt reale, ele devin mai mult decat neplacute pentru noi toti.
 Sa-i lasam sa se odihneasca in pace si sa "ne vedem de oile nostre", albe sau negre.
De arhiva CAR raspunde Mircea Sandulescu si consultarea documentelor dl. Baticu si ale clubului se face numai in prezenta si cu aprobarea lui.”



Aş putea face mai multe observaţii aici, dar mă voi opri la concluzii.
Am norocul de a nu vedea, uneori cel puţin, lucrurile doar în alb şi negru.
Prin urmare.
Dan Vasilescu este pentru mine un om deosebit. Mircea Săndulescu idem. Se întîmplă însă ca punctele noastre de vedere în ale istoriei montane să fie ireconciliabile. Cum rămîn atîtea alte punţi întinse, nu pot decît să mă simt onorat de invitaţia de a veni în toamnă la Întîlnirea veteranilor, la Căminul Clubului în general.


Cu prietenie,
Mircea Ordean



PS
Nu aş marşa în exces pe expresia „a bate cîmpii”, la care face trimitere Dan V. în primul paragraf al mesajului său...:
. Unele divergente de idei (expresia "a bate câmpii" nu se poate aplica, din păcate, pentru domeniul montan) “
Expresia aceasta, a subsemnatului, a fost luată iniţial la refec (dar cu unele derapaje logice) de fostul preşedinte Pupeza, căruia din eleganţă nu i-am răspuns.
În polemici, nu e bine niciodată să luăm pe nemestecate argumentele, figurile de stil ale altora.
Părerea mea!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu