miercuri, 29 august 2012

[LITERATURĂ TURISTICĂ, ROMÂNIA PROFUNDĂ] Un newsletter al revistei 'România Pitorească)


Am încheiat ultimul post cu nişte observaţii legate de cum este tratată memoria confratelui nostru alpinist Niculae Baticu (1909-1998).
Şi arătam acolo că, de unde acesta fusese un etern nesupus Stăpînirii, a ajuns să fie omagiat azi cu precădere de oameni, de grupuri cît se poate de la locul lor mai exact la antipod cu firea Maestrului /Seniorului alpinismului românesc (că veni vorba, în recenta sa carte W. Kargel îl tratează cu această formulă pe N. Baticu, dar sintagma este plasată brusc - şi legată de acea carte - de editorii de la România Pitorească lui WK!).

Bineînţeles nu e bai teribil de aşa aparentă festă a realităţii, văzu la o adică Soarele ăsta trăznăi mai mari. Plus că, exact precum vremea lui Baticu, la un car de oale de anumită orientare e de ajuns un singur ciocan insistent şi cu idei total diferite. NB a fost unul, s-o găsi şi azi un altul...


Revista România Pitorească îmi trimise azi un newsletter, legat de ultimul număr al revistei.
Mărturisesc a avea instinctiv o problemă cu rîndurile acestei reviste, mai alea cea de azi. Oarecum, ea este în ochii mei precum un recif care a adunat toate indispoziţiile şi iritările-mi (sans doute, subiective) legate de ea.

Printre cele mai frumoase lucruri din lume, zău că vecin cu orgasmul, este să-ţi desfaci cîte un ghem din minte, dintre acelea care nu lasă deloc privire de-aproape, însă dor, indispun, taie ca dracul!
Repet, e chestie de subiectivitate, de lupa mea, dar la o adică veţi vedea că nici dumnealor nu-s infinit mai breji în ale obiectivităţii.

Este, deci, vorba de numărul 471 a revistei, pe care, după momentul apariţiei, l-am putea numi şi august 2012.



În deschidere, un material al primei redactoare-sefă postdecembristă, Ana Raicu:


O dragoste – de Anda RAICU 
La 3 august 1889, într-una dintre căsuţele care înconjoară şi azi frumoasă mănăstire Văratec din ţinutul Neamţ, o femeie, care nu împlinise încă 40 de ani, îşi punea capăt zilelor, otrăvindu-se. Era poeta Veronica Micle, văduva profesorului Ștefan Micle, mamă a două fete şi, aşa cum a rămas pentru totdeauna, iubita celui mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu. Se pare că destinul a vrut să întrerupă firul a două nefericite vieţi cam în acelaşi timp, Mihai Eminescu stingându-se doar cu o lună şi jumătate înainte, la 15 iunie 1889, într-un ospiciu din Bucureşti. Când o moarte este firească, are puţin dramatism în ea. De data asta, două vieţi, care nu s-au putut face una - în ipostaza pe care în mod obişnuit o numim căsătorie - n-au avut măcar norocul de a găsi un colţ şi un răgaz mai îndelung pentru bucuriile inimii, oricât de trecătoare ar fi ele. Dragostea dintre Eminescu şi Veronica Micle s-a derulat chinuit, clandestin o mare parte din timp, cu hiatusuri pline de intrigi şi remuşcări, într-un cuvânt cu tot arsenalul unei tristeţi cosmice. Aşa a fost să fi e. Încremenită cu zbuciumul ei neputincios în lumea veacului al XIX-lea, această dureros de neîmplinită iubire a crescut “din valurile vremii”, cum ar zice însuşi poetul, cu aureola unei capodopere. Epica ei poate banală şi maculată în plus de vulgaritatea cotidianului, a fost sacralizată de lumina geniului eminescian. Căci aşa îi este dat oricărui mare poet – să ducă cu sine şi să purifice în veşnicie orice atinge.



Am buchisit niţel aceste rînduri, poate împins de un demon criticist, poate doritor să aflu cum gîndeşte Celălalt, poate ca să ştiu şi eu din ce mă oftic aşa lesne.
Ce pot observa, ca un observator mediu al literelor, este că acest calup priveşte roz realitatea. De pildă prin faptul că aduce pe tapet aniversarea în chestiune la o cifră deloc rotundă. Între iniţiaţi, este trădarea unei lipse de materiale, cel puţin în direcţia dorită.
Care ar fi aceea, direcţia dorită? Fără îndoială este una ce rezonează cu aşteptările cititorului acestei publicaţii. Care are pasiune pentru Veronica Micle (una angelică, să precizăm, defrişată de orice detalii nefavorabile, de care altminteri biografia acesteia nu duce lipsă), care are nevoie de poeta moldoveancă precum de un înger plasat în tablou pe perete.

De ce am eu senzaţia că textul Andei Raicu se înscrie în genul, ca să citez din Caragiale, Dramele Parisului, captivînd Vetele de acum o sută de ani, probabil şi pe acelea de peste nu veac?


Clasica ecranizare a "Nopţii furtunoase", din 1942.
Că veni vorba, vă amintiţi cum au primit conservatorii epocii piesa, la premieră?

Ce-i drept, frazele - două la număr - de încheiere îmi depăşesc pe moment puterea de acceptare, dar accept că există oameni care au nevoie de asemenea dezvoltări ale faptelor istorice.
Le mai redau o dată, cu permisiunea dumneavoastră.

Încremenită cu zbuciumul ei neputincios în lumea veacului al XIX-lea, această dureros de neîmplinită iubire a crescut “din valurile vremii”, cum ar zice însuşi poetul, cu aureola unei capodopere. Epica ei poate banală şi maculată în plus de vulgaritatea cotidianului, a fost sacralizată de lumina geniului eminescian. Căci aşa îi este dat oricărui mare poet – să ducă cu sine şi să purifice în veşnicie orice atinge.

Înţeleg de aici că prezentul (din motive care se pot analiza) are o problemă. Condiţiile dominante actuale lipsesc (bineînţeles, în viziunea regretatei doamne Raicu) total de oxigen o relaţie precum Eminescu-Veronica Micle.
Care doamnă Raicu, fie vorba între noi şi chiar dacă am văzut-o o singură dată, nu-mi părea o femeie cu viaţă de cuplu excepţională. 
Motiv pentru care nici nu mă mir de optica sa cu multe floricele.

Am căutat o poză a Andei Raicu pe net.
Nu am găsit.
Mai e cîte-o listă cu cărţi, dar atît.

Interesant dorinţa asta unora / a majorităţii de a-şi confecţiona idoli. Cei de la RP l-au avut şi-l au pe Emilian Cristea, asemănător procedînd cu memoria Andei Raicu.
În paralel, Majoritatea în cauză vădeşte pomenita deja înclinaţie în a crea din condei tot felul de oameni nemaipomeniţi, mai exact din mediul propriu.
Mă întreb cum se simt asemenea inşi, grupuri fără (confecţionare de) sfinţi şi semisfinţi...
Probabil este o necesitate la fel de stringentă ca aceea a mea de a da cu ei de pămînt.
Totul trăgîndu-se probabil din experienţele copilăriei...

Dacă eu mi-o recunosc (copilăria) niţel mai zguduită, nu bag mîna în foc de seraficitatea anilor de formare ai tipilor din România profundă. Pur şi simplu acolo e interzis să vorbeşti în public, străinilor mai exact, de problemele grupului. Ce avem, rezolvăm între noi, nu trebuie să ştie alţii... - este o vorbă curentă pe acel palier.

Părerea mea.

PS
Am profitat de ocazie ca să aflu - la înaintata-mi vîrstă - cine fu Veronica Micle. Am aflat de pe Vikipedia.




II

Revin la articolele ultimului număr din RP:
La masa cu III picioare... - pagină realizată de Matei BROD

Pivnicer, chelar, paharnic, sommelier, Beciul, Viena

Într-o sâmbătă, în apropierea unui mal de apă, am participat la o interesantă reuniune a unui club cu frumoase preocupări. Întâlnirea a demarat pe la apus de soare și s-a încheiat dincolo de răscrucea nopții. Conclavul, de bună calitate în totalitatea lui, a beneficiat și de o degustare de vinuri asigurate de „Vinarte“. Se poartă cu râvnă asemenea coborâri în public ale slujitorilor lui Bachus. Acolo, în aerul frapat de apropierea munților, nu știam bucătăria acestui aranjament și nici nu se cuvenea să întreb, statutul de invitat sub care participam obligându-mă la discreție, la decență. Acum pot să scot capul (sau cepul, cum vreți)...

Supă țărănească de pui cu cartofi

Ce bune rânduieli mai erau la noi odinioară... Toamna dă năvală - aveți grijă să vă înveliți inima cu ceva, vorba poetului - și îmi aduc aminte (o amintire e tot omul) că, de cum se însera, nimeni nu mai avea voie să umble pe dealuri. Exista „Poarta țărnii“, un loc pe unde se pătrundea pe tarlale și unde veghea un paznic. Cerbicia lui n-o încerca nimeni. Celor care n-aveau pământuri prin zona respectivă le era interzis să bată câmpii și pe vreme de zi... Astăzi, nu mai este nici o regulă, iar hoția depășește orice dimensiune.

În primul grupaj, aş dori să observ că este dintre cele în care nu suflă adiere de observaţie critică la adresa amfitrionului. Iar asta se întîmplă, această omitere, îndeobşte în mediile unde ţinta se face foc la aşa gest. O ia ca pe un atac la persoană, adică - semn fără îndoială al unei maturităţi sufleteşti aparte. Situaţia în cauză presupune şi că lansatorul vorbelor-doar-pozitive are un interes, de bănuit măricel, pe care nu-şi permite să-l rişte.

Al doilea paragraf conţine utile notaţii despre împăcarea spiritului România pitorească cu prezentul. Ce bune rânduieli mai erau la noi odinioară... Iar mai apoi: ...Astăzi, nu mai este nici o regulă, iar hoția depășește orice dimensiune.



III

La Cernăuți, cu Eminescu – de Matei BROD

Este 15 iunie 2012, aici, la Casa lui Aron Pumnul. O zi frumoasă, plină de un soare încins bine, plină de nostalgie. Nu apucă să se facă miezul zilei și ne regăsim, în apropierea centrului istoric, în fața unui alt chip din bronz al lui Eminescu, statuie realizată de Dumitru Gorscovschi, la dezvelirea căreia, în anul 2000, naționaliștii ucraineni au arborat steagul lor galben-albastru în bernă, susținând că 15 iunie este o zi rușinoasă pentru Ucraina... De data asta este liniște, sunt multe flori, toți trăim, parcă, într-o singură inimă. Se vorbește românește, se cântă, de către un cor de copii români, pe versuri de Eminescu. E o atmosferă care te îndeamnă să te simți, pe drept, ca la tine acasă. Cu toate că, dacă întorci capul într-o parte sau alta, simți privirea tăioasă, plină de ostilitate, a celor din jur, care ne supraveghează nu doar ostentativ. Este un tip de ură directă și neprefăcută cum doar la Silistra, alt oraș românesc încăput pe mână slavă, am mai simțit...




După cum se vede, Eminescu este invitat permanent la 'România pitorească'...

Din calupul de mai sus încep să înţeleg şi o altă însuşire a omului simplu, a omului în general: străinul nu ne poate fi decît duşman. De fapt, pardon, toţi străinii, ceea ce face ca gestul (discutabil pentru mine) unor naţionalişti să fie atribuit întregii branşe.
Trec peste faptul că aici are loc o rezonanţă, cu tipi posedînd idei asemănătoare, dar întîmplători aflai în tabăra opusă...
Dragostea în exces pentru noi şi ale noastre nu are cum să nu reclame un tratament opus vizînd pe ceilalţi.


Acelaşi self-amor face să te plîngi şi de ura "directă și neprefăcută cum doar la Silistra, alt oraș românesc încăput pe mână slavă, am mai simțit".
La aşa val de ură, m-am cutremurat. Iar totodată am privit mai atent stuatua.
Ehe, stă bine! La noi, în Bucureşti, literat român să fi fost şi să fi văzut grafitti, dacă nu ciuntiri contondente!




Totodaă, aici nu pare să conteze că românitatea Silistrei e discutabilă (putem plînge în aceeaşi cheie şi după Bratislava la care o fi ajuns Burebista!), ci doar faptul că cineva ne vrea răul, în vreme ce dreptul nostru asupra lumii e mai extins decît posedăm acum. Bineînţeles că de la aşa optică pînă a plasa în Bucegi - sau alt Aiurea carpatin - Buricul pămîntului nu e distanţă mare (el lipseşte ce-i drept în pasajul reprodus, dar nu veţi rătăci mult în prejurimi pentru a-l descoperi).
Mai spun că ura pe care o bănuim la ucrainieni (să presupunem că toţi de acolo nu au altă treabă) miroase de la o poştă nu doar a ură de sine, dar şi a reflectare a sentimentelor cu care îi privim noi pevecinii din nord .
Veţi spune că am pierdut juma' din mîndra Bucovină, cea plînsă de Aron Pumnul şi de elevul acestuia, acelaşi mare Eminescu. Bineînţeles priviri în jur nu se cad aici, cît fu luat Germaniei, Ungariei, Poloniei...


Silistra, între 1913 şi 1940


Prusianul Breslau, azi polonezul Wroclaw


Polonezul Lemberg, azi ucraineanul Lwov.

PS.
E nasol să mori!

Paţi precum Niculae Baticu. 
Care o viaţă întreagă s-a avut cu confratele Emilian Cristea precum mîţa cu şoarecele / cîinele cu mîţa, iar acum e aliniat cuminţel de către alţii, precum răposaţii la morgă:

"Cu aceeasi caldura si emotie ni-i amintim si pe Emilian Cristea, Niculae Baticu, Nae Popescu, Dan Pasare, alti si alti colaboratori ai Romaniei pitoresti, admirabili colegi de scriitura, drumetie si visare."

Parcă-l aud pe NB, legat de Cristea: "...'tu-i mama lui!"

Dar, domnule, dar nu se cade să spui astea... O fi aşa cum zici dumneata, dar sînt morţi... Să-i vorbim de bine...
Mai exact, să-i minţiţi de bine...


Ce-i drept, niţică atenţie e mai mult decît necesară în faţa torentelor de vorbe frumoase.
La Dinu Mititeanu poţi găsi un text memorial, mai mult decît elogios, apoi la doi paşi - pe acelaşi site personal - un altul, duş rece, privind disputa dintre Baticu şi Cristea.
În acelaşi timp, iată ordinea (indiscutabil nonalfabetică) pe care o dă Mititeanu la premiera celor Trei Surplombe - sublinierea dintîi:


A doua subliniere am efectuat-o pentru a sublinia cum pleacă un bulgăre al nerealităţii.
Baticu şedea prost cu sănătatea deja, la vremea aceea. Mi-a spus şi mie prin 1984 că vrea să se reapuce de văi (în faţa unui Florin Ştefănescu amuzat făcea planuri şi de stat în cort). L-am luat în serios - căci mi-ar fi plăcut să-l acompaniez - dar sănătatea s-a dovedit adversară ideii.
Am mers în schimb la 20 octombrie 1985 la refugiul Coştila. Nici gînd de planuri de Furci (poate Dan Vasilescu să fi ţintit vreo tură omagială pe acolo, nu mai ţin minte exact, ştiu doar că a ajuns la gura Hornului Coamei), cu atît mai puţin să atingă în acea zi întîiul piton al traseului.

E subsemnatul rău că pomeneşte aceste amănunte aici?


PS2
Nu pot să nu remarc însă aici şi trimiterea pe care o face Dinu Mititeanu spre siteul fiicei lui Paul Fozocoş, unde am dat de o poză tare frumoasă, în accepţiunea mea:



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu