miercuri, 1 august 2012

[MUNTE, UMAN] Piatra Craiului, 29 iulie 2012 (I)



Mulţumită Tatianei, am un neaşteptat prilej azi de a da o fugă pînă în Piatra Craiului.


Nu ştiu cum se făcu (ori ştiu, dar nu-mi vreau să-mi amintesc - uite-aşa refulează omu'!), dar, după un debut furtunos, trecerile mele prin acest minunat masiv s-au diminuat dramatic. De pildă, după 2000 drumurile mele prin inima - adică zona alpină - acestui munte se pot număra pe degetele unei singure mîini.
Pînă să ne revoltăm sau amuzăm de astă stare, să ne amintim că ea e posibilă. Şi că doare totuşi etribil, chit că la mijloc este şi ceva inacţiune, ceva fereală de efort ce vine odată cu vîrsta. La unii., la destui.
Ştiţi că subsemantul e prăpăstios,a duce vorba - cu cinism - de chestii neplăcute, doar aşa pentru a chinui sufletele sensibile şi luminoase... Dar care ştiu că există neplăcut pe lume, chit că fug de el...


Îmi amintesc şi punctez aşa situaţii tocmai pentru că vreau să merg mai departe, fără balastul lor...
Ce rămîne, se pare că posedă şarmul său...


Iar aici nu am cum să nu punctez că limbajul, comunicarea socială are loc după nişte şabloane care cupriund ideea de acţiune, de tinereţe, de optimism. probabil tocmai pentru a nu leza prea tare, pentru a nu  pune în mişcare depozitele de lucruri opuse existente în interiorul oamenilor.
Subsemnatul are o vîrstă, despre caaare vă tooot face capul mare, iar dacă îi trec şi alte chestii prin minte decît majorităţii afişate, păi nu ţine să intre cu orice preţ, spăşit, în rînd. Va vorbi despre temerile sale, despre nostalgii, dar şi despre acea frumoasă ieşire din furtună, pe care de curînd o punea sub muzică de Pink Floyd...


Pe de altă parte, e posibil ca sub astă mantie de balamuc să se afle mai multă ştiinţă de savoir faire în ale vieţii, de tenacitate şi plăcere a trăirii decît în stilul tabloid... Cel vesel, sclipitor.
Laudă-mă gură, c-am să-ţi dau friptură!... - spun, parcă, ardelenii.


(Piatra Craiului, văzută din şoseaua naţională, în Rucăr)


Mai întîi, mergem să vedem proaspăt inaugurata autostradă Bucureşti - Ploieşti. Ne place, are farmecul ei, ori om fi noi neplăcut impresionaţi de omoloaga spre Piteşti, unde am pins recent un nocturn (foarte matinal del altfel) drum. Poate un amic va caracteriza bine, peste doar cîteva ore, că nu cîştigi mai deloc timp pe panglica Morii Vlăsiei, dar mie îmi place, mai ales că autostrada e plasată favorabil spre al meu Iancului, nu şi pentru Drumul Taberei al altora...
Ce are asta cu muntele? Poate nu are.
Dar ajungem şi la El...


Din preajma Ploieştilor, de îndreptăm spre Tîrgovişte. Panouri, bannere peste tot, cu Să dăm jos cu el, cu Criminalul!... Respectivul fiind Băsescu. De unde rînjete în micuţul Fiat, de genul Ce-aş rîde să nu-l dea jos!
Apucăm şi o ploicică pe aici, dar asta fi-va tot, pe azi şi pe mîine. Nu şi pe poimîine, taman cînd voise să urce pe draga lui Piatră amicul Dan Mârza - sosit de puţine ceasuri la Plaiul Foii.
Niţel înainte de Valea Mare ne alegem cu o pană de cauciuc, remediată însă iute la faţa locului (adică înlocuire de roată), respectiv ieftin la o vulcanizare din Rucăr - un incredibil 10 RON. Cît timp meşterul valsează cu obiectul vremelnic stricat, mai cumpărăm una-alta, între care o bere. Cald, al naibii de cald. Unora ne place însă luna iulie, chiar dacă zilele foarte toride te obligă, de pildă prin zona Marelui Grohotiş, la gonete peste limbile arzînde de pietriş alb, pentru a poposi fulgeraţi la umbra zonelor împădurite.
De cîte ori trec prin zonă îmi fuge mintea la scrisele lui Camil Petrescu, cele din Ultima noapte de dragoste... De fapt, pe cumpăna apelor, între Ciocanu şi Şirnea, meditez că pe-acolo o fi fost pichetul despre care se lamenta, concentrat la 1916, fratele sublocotenent Gheorghidiu.




"La 10 mai, în acelasi an, eram mutat în regimental XX, care, de un an si mai bine, se gasea pe frontiera, deasupra Dâmbovicioarei în munti, tot pentru acoperire si fortificatii. Aci, aceeasi gluma: câteva sute de metri de transee-jucarii erau menite sa ilustreze principiile tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostrum se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontiera, catre vama Giuvala în dreapta, iar spre stânga pâna la domul alb, de piatra, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem" însa, cu trei sute de metri de transee, ca mai sus, dar fara gropi de lup, numai batatura de iarba verde dintre casuta care ne slujea de popota si casuta unde locuia comandantul de batalion. Fireste ca daca vreun nefericit s-ar fi ratacit pe aci "sa vada" întariturile noastre, ar fi fost arestat si probabil executat ca un spion.
            În realitate, vremea se trecea cu instructie într-o poiana mai marisoara, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împarteam în români si turci, si navaleam urlând unii într-altii. Stiu bine ca în acest timp se dadeau asigurari în Parlamentul ţării ca "suntem bine pregatiti", ca în doi ani de neutralitate "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane îsi luau raspunderea afirmarii ca suntem gata "pâna la ultimul nasture, pâna la ultimul cartus", iar cu stiinta luptei pâna la cucerirea oricarei pozitii, fie ea socotita ca inexpugnabila..."








Pînă una-alta, peste un veac, după ce sui minunata şosea construită  cu banii Unei Uniunii Europene dominată de foştii inamici, descoperă o zonă tare plăcută,unde casele bătrîneşti alternează aproape fără intermediar cronologic cu construcţiile recente.
Mărturisesc a fi ajuns tîrziu, anul trecut (vivat Liviu!) pe acest acoperiş tare plăcut inimii, unde te roteşti şi tot găseşti, în oricare direcţie, privelişti nemaipomenite.






...
Inclusiv spre Bucegi, unde mi-au rămas atîtea locuri de colindat - de pildă peretele alb ce pică pe kilometri distanţă, spre vest, din culmea Strunga...
Ori triunghiul de sub Scara, străjuind valea Ciobotei, despre care mă întreba recent, cu interes alpin, Cătălin Pobega...










Bineînţeles, drept primadonă a locurilor candidează cu destul succes şi coama Pietrei Craiului. Na că nu mai ştiu ce vorbe nemaipomenite să-i adaug, aici, dar am bafta că dvs.  aveţi deja sădit în suflet acelaşi sentiment aparte...


  
Este o vreme plăcută, motiv pentru care vîrful la Om, fruntaşu Pietrei, ori pajiştea care i se coboară la poale par locuri cuminţi, deşi solicită destulă sudoare pentru a fi atinse...




Atenţi la eforurile Goguţei, să nu o exploatăm mai mult decît poate duce,  coborîm în Şirnea, apoi la Bran. Fosta aşezare teutonă pare - chit că acum e mai puţin aglomerată ca în iarnă *- să fi preluat de la Sinaia ori Predeal titlul de cea mai căutată staţiune. Aşa mi se pare mie barim.
Bineînţeles nu încap clasamente ori comparaţii cu ce e în afara ţării - meridiane spre care se îndreaptă tipii cu bani mai muli în cont.
Din Bran, împăcaţi cu idea că nu vom zări azi spre Bucegi şi Morarul, ne abatem către Tohanul vechi. Zărneştiul este parcă mai curăţel decît în alţi ani, barim zona mai veche, cucase pe măsură - nu şi blocurile muncitoreşti din preajma haltei botezate cam pompieristic cu numele generalului Moşoiu...
Niţel speriaţi de amintirile anului precedent, intrăm pe limba prăfuită a drumului spre Plaiul Foii. Ce parte a paharului să privim? Jumătatea de drum cît de cît dreasă de autorităţi, printrun camion două de pietriş, ori cea plină de gropi, obligînd la suceli foarte dese din volan?
Încă pe lumină, pune cortul, în preajma Bîrsei Tămaşului. Poezia locului nu ne cuprinde, poate doar vagi amintiri despre campamente din alte vremi.
Că veni vorba, apropo de un băgat în seamă al lui Ion Iliescu despre referendum, o statistică personală îmi raportează că ţinutul lucrurilor în loc de către Bătrînul bolşevik a făcut ca prin 1993-94 să nu existe vreo casă particulară în zonă, ce apare, rare, pe la 2000, în vreme ce azi au împînzit locurile. Şapte Crai, Crăiţa , Panoramic şi altele...
Aş minţi să spun că n-am ceva regrete după timpurile cînd puteai pune cortul oriunde, cînd prindeai mult mai des o ocazie de la ori spre Zărneşti - dar prefer hulitul capitalism, fie şi din postura celor care îşi scoate pălăria la trecerea potentaţilor...


Se întunecă.
Luna, cam la pătrar, stă ridicată deasupra Muchiei Tămaşului.  Dincolo de care e cabana Garofiţa, cu trăitele pe care mi le-a oferit cîndva, ani la rînd.
O altă viaţă, îndrăznesc să afirm.
Sunp frumos aici Locomotive breath...




Masivul, la rîndu-i, se dovedeşte mai puţin mişcător pentru nvederatu-i colindător din deceniile trecute., Inevitabilul efect al vîrstei. Nu apuc să descopăr însă dacă scăderea tentaţiei de a-l lua în proprietate mentală se datorează învechirii sub soare ori eforturilor interioare din ultima vreme?
Căci există acest gest, probabil foarte infantil, de a lua în posesie. Cred că îl veţi descoperi la mulţi montaniarzi, dacă îi scuturaţi bine psihologic... La o adică, aici a şi luat naştere faimoasa expresie a lui II Dunăreanu: "Piatra Craiului reprezintă fieful meu..." (dispută în RP cu Florian Frazzei).
Bineînţeles e plăcut să-ţi faci iluzii ce umbleturi nemaipomenite şi inegalabile ai tras matale măcar prin cîteva zone ale masivului-minune, şi implicit ce tip nemaipomenit eşti, dar vine ăştia tinerii, de pildă gaşca aia de identifică, scoase la lumina descrierii publice cîteva locuri, trasee uluitoare pe faldurile abrupte ale Pietrei...




Luna, de la o masă de lemn, în preajma micului pod de lemn arcuit pe Bîrsa, în faţa cabanei Plaiul Foii.
...Hai să ne răcorim un pic, cu o poză de pe siteul dinbrasov.blogspot.com


... Mesele, ca în cîrciuma la ora închiderii, sînt spre cum fundul în sus.




...Apare şi Mugur. Cum subsemnatul are sarcină via telefon de a aduce ceva bere la cort, mergem la un loc proletar, pentru buzunare mai strîmte.
Bineînţeles, mulţumit de deal, iau mai multe Skol-uri. De consumat fi-vor doar două cutii.


Îl cunosc aici pe Matei, odrasla amicilor Mugur şi Mihaela Ilie.
Ca noi toţi, şi el e o carte deschisă, invitînd la lectură pe-ăi de-au prostul obicei a-şi băga nasul prin trebile altora.
Nu regret asemenea înclinaţie. Sînt sigur că va prinde bine în raporturile mele cu fiul personal, Radu.
Întrebaţi, sastisiţi, cam pe cine cred eu c-ar interesa asemenea divagaţi.
Pe mine, da. Iar Radu îmi este totuşi centru al preocupărilor, chit că mai am şi eu rateuri, momente în care realizezi că a de făcut corecţii, din volan, din suflet.


Apropo (să adaug la colontitlu, lîngă Munte şi Uman!).
Am realizat că enervarea nu prinde bine...
Nu mă refer la inimă, la pericol de infarct.
Nici la cărţile simandicoase, cum că nu se cade să te inervezi, pentru că.


Bineînţeles, cine nu-şi poate stăpîni iritarea, furia, nu e de pus la zid.
Dar.
Io cred că enervarea cheltuie aiurea putinţa de a schimba în interiorul nostru, cel care s-a văzut neadaptat unei situaţii oarecare de viaţă.
În momentul în care suporţi disconfortul unei situaţii dureroase, mai lesne ţii interiorul în forja unde se modifică (benefic) interiorul nost'.
Cum, veţi spune, şi aici e  gargară?
Poate, dar eu vreau să merg pe acest drum.


Deci gargară la bere. Aflu că amicul comun Dan Mârza (care mi-a prezentat  - în extrasezonul scurs - cu lux de amănunte şi via foto Brîul florilor de colţi ) vine abia mîine.
În preajmă cunosc pe salvamontistul X. Amator şi el, precum nea Sandu Beldie, al expresiei a lectura, respectiv bibliotecă -  ambele în custodia unuia Bacchus. Cu vechea-mi deformare, meditez ce-o fi în sufletul unui aşa tip. Are cam vîrsta subsemnatului. Nu suficient însă cît să-l întreb dacă l-a prins în formaţia Zărneşti, alătiri de tinerii Pivodă, pe mentorul meu întru Crai, Vlad Petruşca...


Bon. Convenim o vedere la 9 şi un pic raportat la cortul meu) pentru o tură comună. De unde iniţial plănuia o cercetare a ieşirii Mircea Florian (eu o ţin pe a mea, cu varianta Lehman) din Poiana Închisă, mă raliez, dar cu o abordare din creasta sudică, unde am fi ajuns prin Deubel Weg şi apoi Sudica.
Ce-i drept, sub soarele dimineţii următoare, limba-mi iese iute de un cot, în ritmul mai junilor însoţitori, soţii Ilie. Ridic jenat două degete la un moment dat, a abandon, dar înţelegerea amicilor e completă, se va merge după ritmul apropiatului sexagenar. Îmi vine, prin urmare, inima la loc.
Ba Mihaela se oferă să stea ea la coada grupului, ca să mă simt eu mai bine..., situaţie în care mai vorbim una-alta. Despre unii, despre alţii, despre altele. Despre sucelile vieţii. Mă bucur să constat că nu mai sînt privit, ca acum vreo zece ani, drept sucitul şi atît al grupului de cunoştinţe care ne cuprindea.






Zona Şpirla arat frumos, deşi sperie, prin nesfîrşirea pereţilor ei, prin inexistenţa vreunor posibilităţi ne-alpine de avans spre brîurile din amonte - ca în vecinata (spre sud) Vlăduşcă de pildă.
Invidiem pe Silvia Murgescu şi pe Cătălin Pobega, care au suit pe aici, delectîndu-ne apoi cu un RT mai mult decît interesant.


 Inegalabila arcadă a Zaplazului...
Apoi un prim horn.
 Aş minţi să spun că mă omor, mai ales în ultima vreme, cu pasajele tare înclinate ale Deubelului - unde cunoscătorul masivului îşi pune imediat problema de nu e mai comod pe drumurile nemarcate... Şi dacă nu cumva don' profesor din Kronstadt nu s-a grăbit să marcheze locul, la acel AD 1886... Bineînţeles nu avem dreptate... Omul ştia doar acea posibilitate (posibil şi însoţitorii, îndrumătorii să-l fi asigurat că e singura) şi a fost încîntat mai întîi de toate să poate stabili, arăta pînă şi un asemenea traseu.
Aici, nu am putut să nu apreciez şi să încerc a însoţi cu minte pe aceia care au cercetat, care s-au aventurat în nişte locuri deloc simple... Îi va fi mînat probabil, împotriva riscului, acea pornire umană de a înfrunta dificultatea, nesiguranţa...


Mugur, sub primul "lanţ".




Curînd ajungem într-un punct de oarece răspîntie, unde poteca va coti la stînga, într-un vîlcel...






...Spun răspîntie deoarece în continuarea direcţiei iniţiale potrneşte o cărăruie, de-a lungul căreia Mugur pică în deformaţie alpină şi se duce să vadă ce şi cum.
E clar, l-a prins bine microbul.
Iar totodată ştafeta este pe mîini mai mult decît bune.
Mă simt bine ştiind asta. Pot să ies la pensie liniştit, în ale explorărilor, inclusiv (mai ales) în Bucegi.








M. mă lămureşte totodată că în dreapta urmează să pornească Brîul de jos (sper că am reţinut bine). Eu bănuiam doar că pe acolo, prin dreapta, se poate merge spre acea formaţiune a la Moara Dracului (dacă nu chiar aceea care a lansat denumirea), cu imagine foto reprodusă într-un vechi Anuar SKV (Societatea Carpatină Ardeleană).
În context, fie şi ca... pensionar, mă întreb dacă acest fir n care am ajuns, noi şi poteca, are nume... Oare ţine de Şpirla ori de Bîrsa Tămaşului?






 Un traseist, cum numea cineva din Buşteni asemenea categorie de cîini vagabonzi.
Mi-am pus problema dacă ei caută compania turiştilor doar datorită resturilor de mîncare cu care se aleg, ori din necesitatea de a se şti şi ei măcar uneori în siguranţă, cu un ocrotitor alături?...


Cîştigăm înălţime.
Curînd Mugur propune să aruncăm un ochi pe două brîuri laterale - cel al Florilor de colţi, respectiv cel de deasupra Turnului Şpirlei -, pentru renunţa apoi la ieşirea în Creastă, în favoarea trecerii spre Brîul de Mijloc.








Curînd ajungem în dreptul primului brîu vizat. Vag îl ochisem cîndva (mai exact astă toamnă, la retragerea din Umeri-Brîul de Sus), dar nici gînd să am idee ce şi cum cu el. Între timp m-a lămurit Dan Mârza cu privire la el, la ce drum străbate acel Brîu al Florilor de Colţi, către Baza Aninata (nu ştiusem iniţial la ce se raporta această denumire la feminin, de cabană neputînd fi totuşi vorba).


 Cum nu mi-i drag de cărat rucsacul, îl pitesc în nişte jnepeni, în afara eventualului ochi al celor dn poteca marcată.
În aval e frumos, chit că raiul verde sfîrşeşte după o vreme în pereţii familiei Şpirla.




Bon. Ne punem pe coborît într-o primă copaie, cu căţelul pe urme.




Întîlnim curînd, înainte de talvegul previzibil, un pasaj înclinat. Mugur ăîncearcă ceva în lateral, apioi revine, în favoarea jnepenilor aflaţi imediat mai jos. Ne vom descurca.
Notaţi la această imagine micul cazan în care intră pomenitul talveg imediat deasupra locului unde îl vom traversa.




Mai jos, pasajul pretenţios, văzut de vizavi.
Cîinele reuşeşte să-l treacă şi el, în ciuda huş!-urilor noastre!






Pe aici, ajungem după o vreme la o cruce, despre care mai tot auzisem, în expunerile publice sau ba ale lui Dan M.
Ea se află pe un mic-mic promontoriu - ceva mai mai falnic decît bănuiam, iar calitatea crucii idem. Locul e frumos, iar semnul fie şi macabru plăcut ochiului. Cu menţiunea că lipseşte numele decedatului, omisiune poate interesată: colierele care ţineau imaginea tînărului bărbat mi-au părut relativ noi, amenajare care în mod normal ar fi plasat şţi ceva de pomenit numele nefericitului.
Or exista şi aşa atitudini, la un car de situaţii similare dar cu poezii şi scîncete (uitate peste cîteva luni, bineînţeles...).
Bineînţeles este de cercetat pe cît se poate cum s-a prăpădit, acolo ori în preajmă, acel tip... O fi căzut de mai sus? Rătăcire iarna?


Mărturisesc a nu mă fi plimbat cu mare plăcere spre acea cruce, dar nu datorită ei, cît traversării destul de subţirele şi de aeriene. Mihaela fiind niţel în domeniu, am întrebat de unde să mi se tragă vulnerabilitatea la traversări prin locuri expuse (a se citi normalitate, probabil), ar ea a pomenit ceva de urechea interioară. Ca remediu a bănuit a fi tot antrenamentul, trecerea repetată prin aşa locuri.
Eu personal văd ca remediu a lua lucrurile cum îs, plus evitarea deplasării pe seninări, cum le-ar fi spun Nestor Urechia.
Că veni vorba, mi-am pus problema dacă, în contextul avansului în viaţă, nu va fi sporit teama de moarte. E posibil, dar ceva din mine ia şi forma unui nechef de a o mierli taman acum, după atîtea ocazii în care am păcălit-O. Pe tanti Moartea alpină, adică.
Tot aşa, uneori mă şi mir că, din sute, din mii de paşi delicaţi totuşi, nu fură probleme. Mi se pare nematematic, dar ar fi bine să nu cobesc... 


Trecem api în alt bazin... Pe malul opus se vede dantelăria din poză.




Lăsăm în urmă delicata şi... nobila cruce (are o fineţe a ei, mai să propun alcătuirea unui clasament, a unui... top în domeniu: care arată mai bine, care are şarm, care vrbeşte mai istoric etc.)... 


(amănunt din aval, privind de pe malul opus)


În poză locurile par onorabile, ca accesabilitate - dar şi aici tptul funcţionează după reţeta Piatra Craiului. Adică dumneaei taie scurt posibilităţile de avans, eventualele portiţe (deseori tare neaşteptate şi pe măsură de dulci). O face prin rupturile de pe scocul zonei, dar şi prin marea rupturăd e a cărei existenţă avem, la marginea inferioară a abruptului...


Mugur coborînd spre acest al doilea (sau al treilea, dacă punem la socoteală şi viroaga înierbată iniţială?) scoc traversat.


Altă vedere spre aval. Rea-rea, dar bunăăăă!






Bon. Coborîm pe aici, fără mari probleme...


Tovarăşii se îndreptă spre gătitura de stîncă din poză, prevăzută cu o poartă pe măsură, între două spaţii montane, două bazine.

Mugur poate părea aici niţel reticent şi, implicit, străin prin zonă - dar cunoaşte bine locurile. Fără să aibă cîtuşi de puţin pretenţia de a fi descoperit el locurile, e cel dintîi care a scris despre ele, fie şi doar pe Cartea internetului...


Din apropierea amintitei porţi (termen preluat de la uşa ce străjuieşte în amonte Canionul lui Anghelide), vedere spre vîjul din aval...
Ce se vede prin acea gîtuitură?
Întind cu grijă o mînă şi iau vreo două imagini.



Înţeleg de la Mugur că mai jos e un horn cam de gradul II, coborîbil în rapel (sînt două cuie aici, pe care le datez cam la -40 faţă de 2012)...




... după care descentă s-ar putea face nu-ş ce lucruri. Mărtiurisesc faptul că nu mă interesează aşa ceva pe ziua de azi... Asta, o ştiu din tinereţe, pentru că piatra impune o perioadă de acomodare cu stînca ei, dar şi cu genul propriu de bauhaus, de hău sub fund. plus că travesările de care a auzit mă depăşesc, le las ori mie într-o viaţă viitoare, ori altora contemnporani şi mai dotaţi alpin.
Este că unii-şi văd lungul nasului?


Tot pe acolo, dar la nivelul privitorului.




Istoria mai veche a acestui Brîu al Florilor de Colţi (toponim cam din categoria Vîlcelul Pietros / Stîncos, Brîul verde etc.) nu e cunoscută amicilor, ci doar faptul că aici şi-au încercat muşchii, nu ştiu exact în ce doză, cunoscuţi mie precum Mârza, Cernat, Ilie.

Eu şi Mihaela ilie, în strunga cu pricina.




Ne înapoiem. Cum am zis, era doar un ochi de aruncat de aici, o pointă (habar n-am ce e aia, însă dă bine!) cum ar spune Şerban Ţiţeica.






La al doilea scoc, mă papă undeva şi sui pe el (un prim pasaj expus pînă în talveg). Aici o haină zburătăcită, nu mă întrebaţi cum a ajuns aici. Aş minţi să spun că nu m-a săgetat şi ideea descoperirii vreunui corp uman, chit că nu mirosea naşpa.
Că veni vorba, un dulău ce apăruse şi el în poteca marcată cu ceva timp în urmă a dovedit o putoare record, ceva ducînd mintea la Stephen King, Cimitirul animalelor. Este drept că în acea carte patrupendul e mort şi umblă.
Sînt macabru? Poate, dar aşa o să vă placă mai mult viaţa şi cîinii fără miros nasol în exces.


Am uitat să vă spun ca Pardaillan ăla frumos de se luase după noi a reuşit să treacă rupturica de la Scocul 1, tentativă iniţială ce mă speriase, să nuşi rupă ceva pe acolo, că aia îi mai lipsea. S-a descurcat însă, cu atît mai mult la returul în urcuş.




Acelaşi scos, în aval.


Ordean în deschiderea dulcică ce se face imediat mai sus...




... înaintea unui mic canion.


Aici, o săritoare. Deasupra era ceva gen brîu, nu mi-am putut da seama de era cel de deasupra Turnului Şpirlei, pe care îl vom păşi după vreun ceas...










Urmare, la:
http://mirceaordean.blogspot.ro/2012/08/munte-uman-piatra-craiului-29-iulie.html


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu