luni, 20 august 2012

[ MUNTE, PSIHOLOGIE ] Spirit C.A.R.



Postul de faţă urmează un stil pe care l-aţi mai întîlnit în ultimele şase luni să zicem, aici, acela al unei oarecari dezlînări. Dar care, cred, preia sistema asociaţiei de idei din psihanaliză, preferînd să identifice cît mai multe unghiuri noi (multe ineixstente în momentul în care m-am aşezat în faţa tastaturii). 
Dacă ai material, ulterior poţi aranja piesele mai ordonat. Dacă nu, casa rezultată va fi indiscutabil mai modestă.

*

E exagerat poate să spun că eu (om suitor doar pe văi şi oricum pe ducă fizică în domeniu) încarnează spiritul CAR. Dar s-a nimerit la mare fix pe mine să fi preluat ştafeta firii celor doi fondatori, Nae Dimitriu, respectiv Nae Baticu (ştafeta prenumelui nu e valabilă).
Posedăm cu toţii un cutricism (provine de la cutră) de zile mari.
Extrag din materialul Baticu via Doru Vasilescu (foto dedesubt)...

Set iniţial
Set cu observaţii: galben - informaţii interesante  roşu - pasaje de discutat, în lumina a ceea ce am numit spiritul Dimitriu, Baticu etc.

Colecţia Doru Vasilescu

Interesant este că NB, orbit de pornirea interioară spre aşa ceva, nu se prinde că urmează taman calea blamată la înaintaş! Totodată, dorinţa de a sfîşia cu orice preţ - o posed şi eu, fie şi sublimată uneori – îl face să minimalizeze pînă şi înfiinţarea CAR, asociaţie căreia tot Baticu îi dedică mai tot materalul în cauză, de vreo 40 file dactilografiate.

Odată identificată problema, este normal să încerci a mirosi cauza acestei porniri... Probabil o  arătare criticistă în familie, pe un fond de furie tot pe acolo, sub acel acoperiş.
Cum, fac afirmaţii legate în exces de experienţele proprii? Poate. Dar furnizaţi vă rog dvs. alte motive, dacă se poate nu din categoria Să nu întinăm memoria înaintaşilor!
... Hai că aici, aproape matematic vorbind, e amuzant! Adică omul posedă o însuşire oarecare pe post de determnantă a caracterului său, dar spui că s-o ignorăm... Oare nu mai bine tăiem o mînă, că ar fi totuşi mai puţin sluţitor...?


Stai şi te gîndeşti, dincolo de toate, dacă lipsiţi de fondul primar ce-i trimite spre criticism (adică sentiment inferioritate), cei trei – cu onor mă trec şi eu – ar mai fi avut atîta nevoie să iasă
socialmente în relief... Iar, drept consecinţă, să aleagă drept cale a atenuării pomenitului simţămînt performanţa montană de vîrf pentru epoca lor...


Altminteri, acel material (Baticu via Doru Vasilescu) conţine şi informaţii inedite mie – un istoric de teapa mea nu e Biblioteca Congresului - , unele credibile, altele mai puţin, dar oricum invitînd la mobilurile care au stat în spatele lansării lor.


La o primă observaţie, manuscrisul pare să se fi născut după 1976, anul apariţiei cărţii “Ani de drumeţie”...


...Hai că o să ne întindem ceva la vorbă.

Baticu iese din închisoare în 1964.
Nema realizări personale, tinichea de coadă, idealul tinereţii praf. Iar coşmarul comunismului aziatic în toată splendoarea.
Muntele l-a ajutat să se izoleze, dar şi să încerce a ieşi prin intermediul său din submediocritate (încearcă în acelaşi spirit admiterea la facultate, ASE, dar nu izbuteşte). Asemenea unei viitoare perle, a pornit de la firul de nisip a ceea ce avea: performanţele alpine anterioare, apartenenţa la o generaţie alpină inevitabil legendară pentru oamenii deceniului şapte. Başca firea sa dîrză, deloc dispusă la compromisuri cu stăpînii politici.

Din cartea lui Walter Kargel, 2012, "Alpinism / Amintiri, riscuri, bucurii"

Îşi face numeroşi amici, situaţie în care sloganele politice ori rasiste se evaporă iute. Are între alţii prieteni procurori, respectiv evrei (tendinţa nu avea cum să dispară după 1990, cînd îl curtează pe colaboraţionistul Alex. Balaci pentru un post onorific în noul CAR). Încet-încet Baticu îşi face un nume...
Colecţia Doru Vasilescu

 Este totodată un neîmblînzit, nu-şi doreşte vreun compromis cu reprezentanţii mişcării montane oficiale.
Mai toţi în epocă plecaseră mai mult sau mai puţin capul. Un Ion Coman mai puţin, în sensul că nu a băut bruderschaft – permiteţi metafora – cu diriguitorii alpini epocii. Dar în cartea din 1961 a reprodus mai multe din sloganele vremurilor, pentru a pomeni doar ce va fi fost vîrful inevitabilului aisberg (v. PS1). Trec peste faptul că altminteri Coman nu strîmbase cam deloc din nas la instalarea organizării de tip sovietic, alergînd şi el după puncte în clasamentele alpine oficiale.
Nici Walter Kargel nu pare să se fi formalizat excesiv, mulţumit că poate publica în vreun Almanah turistic – de pildă 1954 - , fie şi alături de penibile grupaje ideologice (ale altora). În situaţia lui s-au găsit, în acelaşi volum cel puţin, Ovidiu Maniţiu, Alex. Beldie, Valeriu Puşcariu, Ion Coman cel deja amintit - fără ca vreunul să se înfunde însă în osanale ideologice.

Baticu nu refuză nici el, ce-i drept, săs e afilieze unei secţii alpine, dar firea-i nu acceptă compromisul cu mai marele epocii, Emilian Cristea. Sînt informaţii că disputa dintre ei demarează ulterior ieşirii din puşcărie a lui Baticu. Cristea gestionase fericit un caz asemănător, al lui Ion Ionescu-Dunăreanu...


II Dunăreanu în 1939, colecţia Titi Ionescu 

 Acesta suportase şi el recluziunea, de vreo doi ani (prin 1955 se pare), dar săritorul în ajutor Cristea – ajuns şi rămas, datorită firii sale aparte, personaj extrem de important la Federaţie – nu putea ignora sandvişurile de mămăligă cu marmeladă, consumate la vremea campamentului comun din Piatra Craiului, la 1942. Dunăreanu a plătit prompt preţul propagandistic (temenele regimului), după care a purces să scoată pe bandă rulantă cărţi. A subestimat însă piatra tare numită Alex. Beldie, în sensul că-l va fi tratat cu aceeaşi condescendenţă din deceniul patru, iar referatele acestuia (la “Retezat”, 1957) au...retezat finalmente din apetitul editurilor pentru manuscrisele marca IID.

Stilul o mînă spală pe alta nu a prins însă şi la Baticu, din simplul motiv că acesta din urmă voia imposibilul, raportat la dorinţele lui Cristea: fotoliul prim în alpinismul românesc. Nerealizabil pentru că şi golul din fostul proletar se putea tempera doar la acel nivel, al Celui dintîi.

Întrucîtva subsemnatul a mai tratat cîndva subiectul şi vă rog să-i permiteţi un citat:

"...Şi mai puţini au fost adversarii făţişi ai lui Emilian Cristea, dintre care s-a detaşat Niculae Baticu. /.../ Ca orice pom cu roade, E. Cristea mai primise pietre şi de la alţii. Nemulţumirile acestora au răzbit însă rareori în presă, poate şi datorită reticenţei de a înfrunta un om nu doar cu relaţii înalte, dar şi extrem de vindicativ.
N. Baticu însă, datorită unor trăsături pe care un deceniu şi jumătate de recluziune nu a făcut decît să le accentueze, a lansat în lumea muntelui amănunte deloc onorante din viaţa antrenorului de la Armata. Venind din partea unui căţărător cu valoare şi moralitate recunoscute, asemenea opinii au dovedit un impact deosebit.
Obligat la defensivă, E. Cristea s-a străduit să limiteze terenul de acţiune al adversarului, între altele denunţîndu-i printre montaniarzi culoarea convingerilor şi barîndu-i calea spre alpinismul oficial."



 Pe acest fond, doi redactori ai Editurii Sport-Turism (Valentin Borda ...

La înmormîntarea lui Radu Ţiţeica, martie 1987, de la stînga la dreapta: Valentin Borda,
N. Baticu, doamna Baticu, Cristache Dedula (cu spatele).

...şi Nicolae Simion) purced la o carte de interviuri cu veterani ai mişcării montane. Faptul că un Baticu îi vorbea de rău pe la colţuri, că era probabil foarte atent la gesturile lor nu a împiedicat nişte obraze fără îndoială groase  (urmare a educaţiei, dar şi frecuşului cu lumea) să-şi vadă de ale lor, ba chiar să şi sară peste cal. Este vorba de Ionescu-Dumăreanu şi de Cristea, care şi-au confecţionat – prin intermediul unui neavizat Valentin Borda – celemai roze portrete posibile. Dar nu o dată prin intermediul minciunilor, ca să nu mai vorbim de acela al omisiunilor interesate... (vezi capitolele dedicate celor doi aici)

Mai mult, Cristea se fereşte ca de ciumă (nu e cazul altor intervievaţi din acelaşi volum) să pomenească de numele fostului coleg de coardă din Trei surplombe, ba se leapădă şi de o importantă premieră realizată alături de acelaşi, aceea a Pintenului Văii Albe.


Cum scripta manent, în ochii cititorilor urmau să rămână mistificările celor doi, în vreme ce ambiţiosul fost legionar continua să rămână un paria. Probabil va fi umblat multă vreme ca turbat (tonul manuscrisului de la care porneşte acest post o demonstrează!). După care a simţit nevoia să se producă şi el prin ceva asemănător tipăriturilor.
Manuscrisul pare să fie din 1977. Spun asta pentru că face trimitere la volumul “Ani de drumeţie” (apărut cum am zis cu un an în urmă). Nu e mai tîrziu de acest an pentru că tipărirea cărţii pomenite nu este doar un declanşator în interiorul lui Baticu, dar îi permite după o vreme cunoştinţa cu Valentin Borda. Acesta, ardelean fie şi supus vremurilor, apleacă urechea la observaţiile altminteri domolului şi sfătosului alpinist aproape septuagenar. Influenţa lui Baticu este de altfel mai mult decît vizibilă în viitorul op al lui Borda (“Călătorie prin vreme”, 1979).


 În acelaşi timp, literatul îl iniţiază mai mult sau mai puţin conştient pe Baticu în tainele muncii de editură. Ceva asemănător se va petrece începînd cu 1983 şi între  acesta din urmă şi un tînăr emul, Ordean la nume – pe moment la fel de aerian în chestiune pe cît era maestrul său la vremea manuscrisului tot amintit în acest post.

[ Nu ţin neapărat să mă bag în seamă, dar nu am cum să nu văd că paşii sînt celor doi ucenici foarte asemănători. Iniţial scrisele lor constau în mare parte din reproducerea de informaţii din presă, împănate la unul cu amintiri, la altul cu interviuri – nişte rememorări în principiu, dar ale altora. ]

La 1977, ca să revin la chestiune, Baticu este ignorant în ale realizării de cărţi, dar instinctiv descifrează abecedarul. Are un punct de pornire, un atu, subiectul legendar numit Clubul Alpin Român, pe care îl sporeşte cu punctul de vedere propriu asupra unor evenimente.
Voinţa neînsemnînd putirinţă, debutantul realizează subţirimea demersului său, depărtarea de ceea ce îşi doreşte fie şi numai instinctiv. Neputinţa i se traduce – nu putem să nu vedem asemănarea cu un copil – prin furie, prin acea agresivitate din filele manuscrisului. Trimiterile dese şi mai mult decît acide la Nae Dimitriu (reamintim, fondator al CAR şi cel care l-a invitat pe NB acolo!) par să decurgă dintr-o furie anterioară a lui Baticu, probabil pe propriul tată.

 Nae Dimitriu, cel "cu început de chelie şi nas acvilin"


Este aici şi revărsarea celui obligat să fie domol, să nu ridice tonul, iar în paralel să meargă şi a doua, a treia oară cu un om – bătăiosul Toma Boerescu – ce nu-i dădea voie să încerce şi el acolo unde eşuase masculul alfa (vezi tentativele spre Fisurile Centrale ori Mult dorită, precum şi de a ieşi de deasupra Surplombei Mari la Creasta Coştila-Gălbenele). Baticu nu-i putuse spune un Nu! ferm acestuia nici cînd i-a adus vreo opt amici, la ceea ce se voia escalada în premieră a Crestei Coştila-Gălbenele.
Toma Boerescu, primul din stînga, lamijlocul deceniului patru (în dreapta, Alex., Beldie)

Pe cît de mare este iritarea lui Baticu din 1977, pe atît de mari şi pozitive vor fi roadele acelei stări. El deprinde nu doar mare parte din bucătăria editorială, dar şi arta consultului de lucrări în marile bibilioteci. În ambele direcţii este posibil să fi fost influenţat, potenţat de Radu Ţiţeica (mai jos, cîteva fotografii din tinereţe).





În ultima poză, alături de fratele său Şerban, cel din dreapta.

Acesta din urmă se sculase dimineaţă şi ajunsese în consecinţă departe, în ce priveşte mersul pe munte (realizează cel dintîi explorarea în amănunt a abruptului Bucegilor, pe paşii săi venind apoi generaţia lui Nae Dimitriu, urmată la rîndu-i de pleiada Baticu). Dar se pare că şi isprăvise energia, dovadă că după 45 de ani nu mai ajunge să suie la îndrăgita Portiţă a Caraimanului, în vreme ce Baticu îşi ia la revedere de la Furci abia la 66 de ani, în 1975!
Cel mai mare dintre fraţii Ţiţeica rămîne însă interesat de domeniu.
Pe Baticu îl ştia cel puţin din 1937-38, cînd îl secondase pe priceputul căţărător la şcolile de alpinism de sub egida CAR. Dacă în deceniul patru Ţiţeica îi spusese la un moment dat lui Dimitriu (altminteri cu şase ani mai mare!): “Nae, hai să te duc (în abruptul Bucegilor, n. MO) pe unde nu ai mai fost...”, ceva similar se petrece în deceniul opt cu Baticu...

Radu Ţiţeica a fost un om de un excesiv - i-am putea spune -  bun simţ, materializat într-o timiditate pe măsură (se pare moştenite de la tatăl său, matematicianul Gheorghe Ţiţeica...

Acad. Gh. Ţiţeica, dreapta jos. Vezi şi PS.

Între altele, se aflase – în cadrul Turing-Clubului României – pe orbita preşedintelui acestuia, Mihai Haret. Acesta din urmă, era şi el un tip temperat, atîta doar că din spatele inevitabilelei măşti se puneau la cale matrapazlîcuri dintre cele mai grosiere.
Din start colaborarea Radu Ţiţeica – Mihai Haret s-a soldat cu ceea ce la 2012 ar putea fi numit ţeapă: Învăluindu-şi demersul în vorbe pe cît de mari pe atît de goale, liderul tecerist s-a trecut drept prim coautor al unei hărţi la care lucrase doar celălalt! Ce aparent ciudată e lumea! Un R. Ţiţeica protestează doar delicat la o ticăloşie de zile mari, în vreme ce Nae Dimitriu îl trece Dunărea pe “Cîrciumarul alpin” pe motive mult mai subţiri şi care teoretic nu-l afectau cine ştie ce...
R.Ţ. tace şi cînd se află în comitetul de conducere al TCR. Tace dar vede. inclusiv dedesubturile demiterii lui Mihai Haret, de către proprii colaboratori, în noiembrie 1937.
Dimitriu avea alte treburi prin 1937-38 (şi oricum dobîndise saţietate socială cît să-i toarne chiar laude neadevărate şefului Turingului...), dar Ţiţeica va relata cele observate atunci – fie şi peste decenii - lui Baticu. Nu ştim ce va fi fost în mintea lui Ţiţeica, dar e posibil ca timiditatea-i să fi găsit calea de a dezvălui prin intermediul altuia ceea ce-i fusese de fapt insuportabil la Mihai Haret... Baticu fiind în epocă (adică deceniul opt) la fel de exploziv precum ţînţar-armăsarul Dimitriu din 1931-32!

Cert este că în anii 70-80 ai secolului trecut binomul Ţiţeica – Baticu a fost nu doar interesant în sine (atracţia contrariilor), dar şi extrem de fructuos în colaborare. Fostul desţelenitor al abruptului Bucegilor l-a ridicat cu încetul pe Baticu la nivelul său (avem în vedere arta studiului de lucrări necesare, dar şi echilibrul afirmaţiilor). Prin urmare s-a putut lucra ulterior cu o eficienţă mult sporită la scopul comun, o istorie al turism-alpinismului în România.

Iar ne omoară parantezele...
La o asemenea lucrare gîndiseră şi alţii


Revenind la tribulaţiile lui Baticu din anii 1977-78, se pare că influenţa maximă asupra devenirii sale din această perioadă o are Valentin Borda. Prin intermediul acestuia Baticu îşi vede – fie şi indirect -  nu doar propria optică răzbind în tipărituri, dar va fi şi la originea primului cutremur serios din scrisele montane româneşti. Este momentul în care filele de acest gen încep să se abată de la preamărirea (greu de crezut azi!) unui Emilian Cristea la o prezentare mai obiectivă a realităţii.
Mda, ideile filozofice... Lauda fără egal din “Ani de drumeţie” a însemnat şi începutul sfîrşitului pentru legende precum Ionescu-Dunăreanu şi E. Cristea – chit că în cazul ultimului reminiscenţe ale cultului pot fi recunoscute chiar şi în deceniul doi al noului mileniu.

Absorbind din experienţa unui V. Borda tot ce îi era necesar, Baticu poate purcede la o redactare cvasiindependentă a propriilor Amintiri, care văd lumina tiparului în 1981. 



Era un pas care avea să facă absolut necesară materializarea unei prime istorii a alpinismului românesc, demers în care colaborarea Baticu-Ţiţeica trece pe alte baze, ale lucrului editorial în comun. S-a întîmplat să-i fiu martor, fie şi doar în faza corecturilor la ceea ce a devenit, în decembrie 1984, “Pe crestele Carpaţilor” ...

Revenind la antipatiile vehemente nutrite de Baticu, în Amintiri el trage de urechi în mai multe rînduri pe E. Cristea (dreapta, în foto de mai jos)... 



În "Pe crestele Carpaţilor", va fi ceva mai prudent în această direcţie...


...dar perdaful-replică din partea susţinătorilor luiu Cristea va fi dintre cele mai dure (v. PS3).
E de precizat aici, lipsind pe moment, aici, alte menţiuni, că această lucrare este una dintre cele mai valoroase din literatura noastră turistică. Între altele şi pentru că nu se întrevede vreunt ruditor care să ţmbunătăţească şi să o continue, cu o privire asupra ultimelor trei decenii de alpinism românesc.


Potrivit nesufreritului stil la care am făcut trimitere iniţial,  acela al asociaţiei de idei translate în scrise precum acestea, unele aspecte mi-au scăpat în relatare, cum ar fi datul cu părerea asupra faimosului manuscris Baticu 1977-78, venit prin intermediul arhivei Clubului Alpin Român şi al confratelui Doru Vasilescu, care l-a scanat (pariez că nu a ştiut ce bombă cu ceas pregătea astfel fratelui săi, adept al ideii Să nu întinăm memoria înaintaşilor!)...
Voi reveni însă într-un nou episod...

Mai fac dureroasa precizare că a mă alătura lui Dimitriu şi Baticu în viforosul lor gen de a vedea lucrurilor nu prea mă încîntă... Mă uitam, pe cînd redactam cele de mai sus, şi realizamli că nu prea izbutesc să văd şi cele bune...
Boală deloc simplă.
Să văd ce pot face, în... bine, cu ea! 


 PS 1
În "Am îndrăgit munţii", 1961:



PS2
Lucru rar, acidul îndeobşte Constantin Argetoianu ("Însemnări zilnice") găsea doar vorbe frumoase la dispariţia lui Gheorghe Ţiţeica, în 1939:
"5 februarie 1939 /.../ A murit Ţiţeica, cel mai distins matematician român, alături de Pompei. Era profesor la Facultatea de Ştiinţe şi secretar general al Academiei Române. Şi mai era şi preşedinte al Consiliului de administraţie al Societăţii petrolifere „Colombia", unde îl întîlneam des, făcînd eu însumi parte din acest consiliu. Ţiţeica era oltean, din Severin. Era un om blajin, francofil, cumsecade şi canceros. Deşi a fost operat la Viena acum un an, în ultima vreme boala lui s-a agravat...

PS3 
Vezi "Sus la munte la izvor", capitolul dedicat lui E. Cristea.


"Vă semnalez, în numele a numeroşi iubitori ai muntelui din oraşul Cîmpulung, gustul amar pe care ni l-a lăsat o parte din cartea «Pe crestele Carpaţilor» de Nicolae Baticu şi Radu Ţiţeica, apărută recent în editura Sport Turism, instituţie care, din cîte ştiu, nu promovează şi nu încurajează atacurile la persoană. Iată, însă, că în cartea amintită am constatat cu stupoare că memoria celui care a fost Emilian Cristea este grosolan întinată, contestîndu-i-se viaţa şi activitatea exemplară de om simplu, modest, pasionat şi entuziast [...]
În toamna lui 1982 l-am văzut pentru ultima oară la Căminul Alpin din Buşteni [...] Ne arăta unde este Valea Albă şi Fisura Albastră. Îmi amintesc întocmai cuvintele lui: «Uitaţi, măi copii, acolo este Fisura Albastră, care mi-a dat mult de furcă şi pe care, sub cele trei surplombe, am ocolit-o pe o variantă laterală. Surplombele au fost făcute de Floricioiu». Nu s-a lăudat ca a făcut singur traseul acesta dificil, aşa cum pretinde N. Baticu. Acelaşi «binevoitor» îl acuză ca a plafonat alpinismul românesc, ca a monopolizat muntele, interzicînd altora să se afirme. Cum poţi să scrii asemenea lucruri fără să-ţi tremure mîna? [...] I se mai reproşează că la C.C.A. îl preocupa mai mult participarea la concursuri. După opinia celor doi autori, cine ar fi trebuit să fie iniţiatorii concursurilor de alpinism, novicii sau oamenii cu experienţă? [...] L-am zărit de cîteva ori pe Nicolae Baticu, de altfel anonim în mişcarea turistică de azi, sosit pe la «Ştafeta munţilor» nu pentru a da o mînă de ajutor la buna desfăşurare a concursurilor, ci pentru a arunca în stînga şi în dreapta vorbe veninoase la adresa lui Emilian Cristea. Ajungeau şi la urechea lui Nea Milică. Nu se supăra şi nu replica niciodată. Ne spunea: «Ce să fac măi copii, aşa este Baticu: individualist, ranchiunos, invidios pe succesele altora, altfel e un om capabil şi bun alpinist, dar numai pentru el, fiindcă rar accepta un coechipier» [...] 
Apelez la spiritul de echitate al revistei «România Pitorească» pentru a lua atitudine şi a preîntîmpina apariţia unor asemenea texte care nu pot contribui la educarea tineretului, la instituirea unui climat favorabil propăşirii turismului românesc."


Abia acum aflu că Ioan Dobrescu, şeful clubului speo  Piatra Craiului şi care a semnat un mesaj de pomină antiBaticu ("România Pitorească", iunie 1985), a trăit pînă în 2011 şi că a ajuns general.

Un comentariu:

  1. Eu, comentariu... mie:

    Tîrziu m-a căzut fisa (azi e 8 iunie 2013) că materialul lui Dobrescu reprodus mai sus doar a fost semnat de acesta, căci reperele exterioare (discuţie la Buşteni, respectiv misivă elogioasă ulterior) nu prea au treabă cu ce e în România Pitorească!
    Suflet ales Doamna Hedda - cu ce uşurinţă inventa ea, întîmplător neadevărat...!

    RăspundețiȘtergere