joi, 2 august 2012

[MUNTE, UMAN] Piatra Craiului, 29 iulie 2012 (II)





Deci revenim spre Deubel. Pînă acolo, descoperim pe Brîu doi tipi. Aveam să aflăm că greşiseră niţel drumul, în coborîre. Nu erau chiar profani, au profitat de prilej ca să vadă şi ei ceva din locurile respective.

Urcăm  pe marcaj, acel scoc de al cărui nume mă interesam...
Pe aici se află pasajul unde, astă toamnă (la returul din Umeri-Brîul de sus) am spus că-i cam tare în coborîş pentru gustul meu, aşa c-am dat sfoara după un moţoţoi. Şi prin urmare mai stăm de vorbă...
Am revăzut locul, merge în urcuş, dar opinia privind descăţărarea se păstrează.
Ruşinos, dar sănătos. Şi semn că mai există şi ne-tineri pe coclauri...


Tot acolo, Mugur încearcă o variantă nouă de unde reintră nu tocmai simplu. Mărturisesc a fi avut şi două-trei presimţiri proaste aici, sub tutela ideii că de la sublim la penibil (fatal) e un pas...
Faptul că eu sau amici am scăpat miraculos, în timp, nu mă împiedică să am oricînd în vedere riscurile... plus că dă bine să citezi din messner despre cei mai buni alpinişti: cei vii.


Mi se pare că ei sînt cei doi tipi de pe Brîul Florilor de colţi. Cam grăsuţi dar dezinvolţi, umblători pe la Cabana ascunsă - deşi Mugur mă trage de mînecă: altceva nu a auzit în zisele lor alpine... Doar mersul la Cabana Ascunsă (are dreptate prietenul... parcă nu se mai foloseşte formula aceasta: CA...)


Vîlcelul, spre obîrşia sa - de la care ştiu că mă aşteaptă trecere aîntr-un loc destul de fioros, dar cu mult şarm...


Mugur e-n frunte...


  Spunem Bye-bye vîlcelului care ne-a găzduit paşii... Pe stînga, cum suim, o fuzee... Socotesc pe aici că, la origini, Piatra a fi fost mai înaltă decît vecinii Bucegi, dar la cum se sfărîmă, s-a boşorogit, a scăzut mult mai iute... Comparaţi grohotişul din cele două masive...



După o ultimă privire îndărăt...

 Schimbăm tărîmul...

 Ne aşteaptă un mic cazan. Al unui nou vîlcel (care cade curînd abrupt, spre stînga cum te uiţi de aici, zbor asemănător unui alt fir din Crai, cel de la Coroana Umerilor).
În care ajungi printr-un traverseu cam ciripit, şi prin urmare dotat cu cablu (iar gîndesc cum a fi fost la drumul din 1886... Ce vorbeau oare, nemţeşte?).

Atingem noi firul, dar cazan drept ni-i în faţă... Motiv pentru care a fost amplasat aici poate cel mai lung cablu..
Pînă la el, picăturile de ploaie de vară plus foame ne trimit în grota din preajmă.



 Nenea cel crunt e ăl de scrie acestea.

 Îşi face veacul pe acolo şi un mic melc, despre care nu ne lămurim ce-i veni să suie un metru jumate-doi de perete uscat... Că doar nu o fi suit acolo repede-repede la ultima ploaie!

 Mda, între noi obsedaţii find vorba, rotunjimile astea aduc cu nişte fese, doar că-s trei la număr... Ziceţi că-s mai degrabă sîni? Na, mai postează de poţi astea la Carpati.org!

 Deasupra traverseului anterior, ne face cu mîna o grotă roşie...

 Altminteri dă sumar de tot cu duşul, cîtă vreme mîncăm - curată ploaie cu soare.

Aşa că trecem curînd la trecerea Pasajului cel Lung.
I.I. Dunăreanu pomeneşte pe undeva despre grupurile de copii (pionieri, în original) care străbăteau într-o anumită epocă acest traseu marcat. Cred că stăteau, totuşi, ceva la coadă, cînd era vorba să urce o zonă precum cea de aici. Başca cei veniţi în sens invers.



 Zona Cazanului cel frumos şi cu pete roşii dispare curînd din vedere...


 Apare în schimb linia Brîului de Mijloc. Despre care Mugur, doctor al locurilor între timp, mă informează că nu se parcurge luptînd ca naiba cu nepenii, cum am făcut-o noi doi cînda, ci oleacămai sus, unde s-ar afla hăţaş prima poci să zic.

 Ceva mai sus, Brîul superior al versantului (bibliografie, vezi Ilie, Mugur, 2011 - dacă nu ne-om lăuda între noi, atunci cine s-o facă? da' dă ştiţi că M.I. are şi obiceiuri proaste. bea puţin, de pildă. Refuză să vorbească de asemenea despre femei de moravuri uşoare - cine a mai pomenit??)

 Zona Brîului Florilor de Colţi...

 ... atîta doar că acum avem treabă cu frat-su din amonte, cel de deasupra liniei Turnului Şpirlei.

 Vedere spre sud... (Brîul de mijloc. În ultimul plan par să fie Umerii.)

 ... iar asta vedere pentru viitoarea lui broşură cu cercetările personale (ale lui adică, nu ale mele...) în Piatra Craiului.

Mergem noi ce mergem pe acest brîu, dar cum ora e înaintată, începem să ne mai drămuim forţele şi timpul... Aşa că lăsăm nepăşită o porţiune spre est, într-o primă fază de un scoc. Pe malul opus al acestuia se zăreşte o mămîie, însoţind oarece hăţaş.
Este vorba de prima, de cea mai apropiată zonă verde.



Privirea poate alearga şi pînă la o a doua copăiţă, dar acolo covorul cît de cît verde al cinăgotorii nu mai este afectat nici măcar de vreun fir de potecuţă, semn că pînă şi caprele nu îl iau drept tranzit spre ceva... Nici nu e de mirare, căci socotelile noastre, decurgînd din observaţii proprii dar şi din lecturi arată că după cea mai îndepărtată (vederii noastre) muchie se face acel flanc nimicitor - pentru ambiţiile alpine de rînd - al Văii Şpirlei.
Este locul unde Ionescu-Dunăreanu vorbeşte (în monografia sa de căpătîi) de existenţa unor colţi cu nume nu întîmplător ales, cei Răi, şi de faptul că pe acolo Brîul de Mijloc, de-departe-venitor altminteri, colapsează.

Am sentimentul că dunărenii Colţi Răi sînt cei doi din partea stîngă a crestei ultime, cel de sus un pic mai mare...
E de precizat că în fotografie lucrurile apar oarecum mai paşnice decît în realitate...
Mai arunc un ochi şi spre aval...

Nu sînt singurul, o fac şi profesioniştii...


Aici, reviun cu ochiul asupra porţiunii-cu-momîie, străjuită din amonte de o cavitate a la Piatra Craiului. Adică mare şi albă.



Cuzm se spune în popor? Hăuri de hăuri.
Nu ne lămurim - dar ne lipsesc şi datele - pe unde ieşiră alde Mircea Opriş (autorul premierei Turnului Şpirlei  - vezi revista Munţii Carpaţi numărul 1), iar după el echipa Murgescu-Opriş. Ce mai contează însă - ne simţim bine...

Mugur, cu patron vorbitor curent şi) de limbă franceză, înţelege expresia de aici: retour a l'envoyeur. Adică revenim de unde plecarăm, din poteca marcată a venerabilului Deubel...
Nu înainte de a medita însă dacă ultima scoacă, ce pleacă domol dar sigur către amonte, nu răzbate în ramura următoare de brîu - alta pecare o vom păşi azi. După cum arată, inclusiv privită de sus, are multe şanse.


Subsemnatul prezintă pe larg şi cu foc aici clasicul drumul marcat, dar se declară totuşi ca departe de a-l cunoaşte bine... Îl place doar.
Eee, după ceva drum prin copaia largă în care s-a transformat viforosul din aval, după ce lăsăm sub noi Brîul de Mijloc, drumul duce într-un oarece scoc din stînga. "Ăsta e?", întreb liderul grupului, primind răspuns afirmativ. Vag mi-l amintesc şi eu, din ultima-mi trecere pe brîul vizat, acum şapte ani - singurel, în vreme ce nişte fii mai puţin luptători în acest domeniu au preferat să dea ocol Pietrei cu automobilul.
După o vreme de asudat laolaltă, poteca marcată se abate în dreapta, în vreme ce noi continuăm a sui ulucul.

... Carele uluc mai sus se lărgeşte, conducînd într-o şa.
Dacă nici noi - cei din tura de azi - nu om trata lucrurile cît de cît istoric, cine s-o facă? Şi nu doar istoric. Unii întreabă, opinează, iar Mugur dă răspuns competent. Varianta care porneşte de aici spre nord are o poziţie intermediară, între altitudinea, între patul geologic al Brîului de Mijloc şi cel al Brîului de Sus. Ea este atribuită BMj întrucît permite acestuia să depăşeacă zona imposibilă din dreptul Colţilor Răi.
Şi ajungem inevitabil la discuţii despre Dinu Mititeanu...


În ce fel, discuţii?
Staţi liniştiţi, căci sînt un polemist cu limite. Îi atribuim, îi recunoaştem clujeanului meritele, alături de echipa sa de prin 1970, merite în a fi cercetat locurile. Bineînţeles se poate discuta şi aicid e vor fi fost primii oameni prin acele locuri, poate nu, poate da, însă dînşii sînt primii care popularizează vitala bucăţică anterior lipsă din panglica Brîului de Mijloc, pi n Padina Popii parcă, pînă în Valea Urzicii.
Descoperindu-mă cu destule lacune informative, îmi propun să revăd scrisele dlui Mititeanu (uneori îl domnesc, alteori nu, deseori mă iau de dînsul zice-se din senin, dar locul în Cartea muntelui îi este asigurat - asta recunosc primul...), îmi propun să-i revăd scrisele în domeniu. Poate şi altele-i ar fi bine să le citesc cu mai multă atenţie (deşi diavolul, ştiut îi, din amînunte ţîşneşte deseori...).

Am un amical dezacord cu Mugur pe aici, care consideră Trecerea mult dorită acel pasaj mai aninat imediat la nord de Valea Şpirlei, de linia Căldării ocolite, în vreme ce subsemantul bănuie că titulaturaţi purtată de porţiunea de aici, dintre Deubel şi Valea Şpirlei.
Intervin şi asemenea momente,nimeni nefiind perfect (informat). Mugur de altfel nu se jenează să facă un pas înapoi, atribuind şanse mari de justeţe afirmaţiei mele.
(Dinu Mititeanu, despre Mircea Florian
Vezi şi, chit că eu însumi urmează să citesc postul respectiv mai cu atenţie)

[
M-a pus naiba să dau un search, despre TMD, dar am dat de altele, şi demonul polemicii făcu ochi urgent... Vechea mea dispută cu DM, despre stilul "cu perii". Mă uit la subcapitolul dînsului despre Veterani, şi opinez că a-i prezenta doar în roz ţine şi de neputinţa omului comun de a suporta reproşurile, mai ales publice. Cei precum Dinu M. evită acest loc delicat, îşi asigură totodată un tratament similar din partea celor lăudaţi, dar cred că relatarea va fi dublu deformată: prin exagerarea pozitivelor, respectiv prin lipsa inerentelor trăsături mai puţin glorioase...]

[Apropo de al doilea link propus mai sus şi despre care am notat că mi-i de revăzut cu atenţie.
Executam de curînd o paralelă cu nişte zise ale lui Cornel Sain: el vorbea despre mincina  lumii, eu despre încercarea ei, a Lumii, de a mă/ne înşela.
Or.
Cred că am aricii suspiciunii doar la scrisele unora. Care mint de-a dreptul ori maschează intenţionat unele lucruri - pentru a nu deranja oameni, şi astfel evitînd iritarea acestora ori măcar pierderea de bune din partea acelora.
Cred că Dinu Mititeanu mi-i în această a doua categorie.
Dar mefienţa îmi rămîne.
Ceea ce nu există - CONSTAT ÎN REDACTAREA ACESTUI POST - în cazul unui Niculae Baticu. Ultimul putea greşi, putea exagera, dar ştiam că nu are vreun calcul în demersul său.
Au!
Deci diferenţa să-mi fie calculul conştient, respectiv inconştient?
O să spuneţi că vă doare capul de divagaţiile mele, dar le cred importante. Baticu patina uneori în ale adevărului pentru a-şi menaja/satisface inconştientul. În vreme ce E. Cristea ori Dinu Mititeanu îşi au stilul ceva mai ocolitor, tratîndu-şi interiorul, nevoie de nu spun ce din partea semenilor, printr-un ocol exterior, spre alţi oameni, printr-un demers în bună parte conştient.
]

Ieşim la oarece gol. Cît de paşnice pare să se înşire ochiului prispele din aval! Par...
Ne aflăm într-o primă copaie oferită de acest brîu salvator (nu e o propunere toponimică!)...


Tenacele nostru lider găseşte utilă folosinţa aici a beţelor de treking...
Cum, îi cam trag perii lui Mugur, că e tenace? Mmmm, însuşirea tenace este, precum oricare altă însuşire umană, cuţit cu două tăişuri...
Să ştii de unde să te întorci...
În ce priveşte filozofii, tăietorii dă fir în şaişpe, şi la dînşii există limite, dincolo de care alde calitatea devine defect, devine piatră de moară...


Şi acest loc îmi place grozav (iar mulţumirile adresate celor care ne-au făcut cunoscut drumul mi-s cvasipermanente, acolo şi aici...). Încă de jos îl citam pe doctorul Petru Gold-Haret, c afirmaţia-ik de la Schitul bucegian Peştera: "E tare frumos aici la dumneavoastră, părinte stareţe..." (şi non e vero, e ben trovato...).
Na, că aici nu am mai filmat, asta şi pentru că rafala luatului de poze atenta deja disponibilitatea cardului aparatului foto...

O interesantă formaţiune, sub Brîu...

Şi pentru că merg mai încet, şi pentru că fac poze, rămîn mereu în urmă. Amicul M., lider înnăscut, nu poate fi şi maica Tereza, ajutor al neputincioşilor... Merge ferm iar ceilalţi sănătoşi e cazul să se ţină după el! Nu ar fi ajuns unde e dacă lucra altfel. Nu ar mai fi căpătat un amic al său, degrabă vărsătoriu de gînduri, o sculă IT pe care să mai scrie una-alta...
Apropo, îmi dau cu părerea la un moment dat că-s cronicarul turei, un Pigafeta trecut la scală verticală...

Peretele ăsta e tot acolo, dar deasupra cingătorii...



Înainte...

Dedesubt...

Iată pasajul stîncos care se zărea anterior...


Ce lăsăm în urmă... Arată minunat!

Hm, ce (întîmplător) aduce peisajul din valea cu Poiana Ţapului... O iluzie, bineînţeles...

Entuziasm, entuziasm, dar cei mai simţitori din grup au în suflet şi grija pasajelor mai delicate ce urmează, fie şi ceva mai încolo... Întrucăt nu fusesem niciodată pe acest sens, nu am anticipat şi coborîrea expusă spre firul principal al Şpirlei.
(Discuţie savantă cu un ceas-două mai devreme... "Care o fi Principalul Şpirlei, Mirceo?" Declar că nu ştiu, dar cel mai serios, mai cu parcurs dintre braţele acestei văi este cel care răzbate la creastă, sub forma Căldării ocolite...)
Sînt multe poze aici, poate obositoare, dar am încercat să redau cît mai în amănunt terenul...
Fără îndoială şi dincolo derisc plictiseală cititor, merită... Hai să-i dau şi o garnitură potrivită de cuvinte...



Deja în depărtare apar muchiile aferente Văii Vlăduşca ori a mai ce e pe acolo...

"Sînteţi pe drumul bun, inclusiv ăia care scrieţi cu î din i..."


Apare şi o copaie unde bănuim c-ar fi posibilă  legătură onorabil-alpină cu brăul ce se ghiceşte deasupra. Locuri unde mai împătimiţi de munte ca noi (chit că posedăm şi noi pusee...) pot merge doar pentru a gusta un loc nou, cu frumuseţe inevitabil aparte...








Ce-o fi vîrful din ultimul plan, al Crestei? Zic şi eu ca să vă feresc de amintita anterior plictiseală...

De aici lucrurile se complică. Intrăm în bazinul Principalului Şpirlei, din firul căruia urmează să întîlnim drumul lui Dunăreanu, în sensul celui cunoscut de acesta şi relatat în monografia sa.



Din nou poza e paşnică... Altminteri, hăuri de sute de metri dedesubt... Oare ce e cu colţii ăia doi din ultimul plan - şi pîrdalnica-mi minte fuge aici, amuzată, la un citat din Bucura Dumbravă, aproximativ: "Cer tineretului să mă lămurească..."

Pe acolo, în malul opus al scocului travsersat.
Nu mai ştiu dacă pe aici mi.a ţîşnit în minte pasajul reproducînd titlul melodiei Doors, This is the end... Nu fac pe prăpăstiosul, dar e normal ca adîncul să vadă aşa lucrurile... Că îi este existenţa ameninţată...

O vreme nu-mi mai arde de poze... Este locul unde din sens invers vin doi confraţi. Unul mai hîtru din grupul meu lansează expresia timid de Piatra Craiului. "Nu-ţi poţi lua privirea de la picioare, datorită pericolului hăului din preajmă...".
Butada prinde, trezeşte hohote chiar.

E ceva de muncă pe acel pasaj, totul cu nesfîrşirea dedesubt... Lume mai dezinvoltă se va amuza, superioară, de zisele mele.

Deja putem privi mai de aproape zona Brîului de Mijloc aferentă Vlăduştii...

Pînă acolo mai e de muncă însă, mai ale sîn sensul de azi, de la sud la nord...
Întîi, imediat intraţi în principalul Şpirlei, avem de ocolit prin dreapta o ruptură. Lamentările de tipul Nu-mi amintesc de beleaua asta!..." nu ţin de cald nimănui - locul trebuie trecut, cu emoţiile aferente.




Păreţi în zonă, pe mîna stîngă (cum sui, a) văii...



Prindem o zonă mai liniştită, înierbată. Jos se ghiceşte săritoarea văii ce însoţeşte / ameninţă hîd trecerea umană spre Vlăduşti (chit că nici acolo o vreme nu plouă cu cîrnaţi...).

Iată faimosul pasaj, de ieşire spre nord din talvegul Şpirlei . Pe aceasta o bănuia Mugur drept Trecerea mult dorită...

Din amonte ne străjuiesc dumnealor boieri-albi aceştia...

Din sensul nostru, punctul delicat e mai lesne de depăşit.

Săritoarea de dedesubt, nu imensă, dar fatală în caz de cădere...

Am trecut, chit că o vreme mai avem în ochi scăpăul fioroasei văi.


Ne îndreptăm spre o muchie, de unde hidrografic ne va lua în primire alt bazinet hidro (nu spun bazin deoarece nu-i exclus să fie aferent tot Şpirlei!).



Din muchia atinsă privirea se întoarce a n-a oară spre Trecerea Mititeanu. Nemaipomenită, dar aş minţi să nu precizez că mă voi limita pe viitor, la ture solitare cel puţin, la ieşiri la creastă gen Scocul Bun (Mugur, dă-i bre alt nume! Hai să nu stăm în opusa unui Mihai Haret, care improviza asiduu denumiri gen tabloid!)

Cred că-s Colţii răi...
Pe principiul scoaterii a zece inşi ce se chinuie să scoată o piatră dintr-o fîntînă, tot argumentăm că nu-i pui de şansă a merge pe aici spre sud, peste peretele acelor ţancuri de-a dreptul diabolice...



Bye, bye, blue sky (Pink Floyd...), and white rocks...

Să nu-mi spuneţi că în aval se ghiceşte fie şi niţel Poarta Anghelidelui...



Bîjbîim pe aici...
Din punctul atins, o momîie ne îndreaptă niţel spre stînga, dar hăul de acolo - mai ales în coborîş -  nu e pe gustul nostru...
Alegem prin urmare o descentă prin nişte jnepeni, chit că nu vedem bine 2-3 metri sub ei. Cu o mică serpentină spre stînga plus emoţii ieşim deasupra poate cunoscutului horn din zonă.
Simpatii nu am avut din prima (1993) unul faţă de altul - mă refer la horn, nu la domnu' care caută în poza de mai jos coarda în desag... -, aversiune accentuată de un urcuş pe aici, solitar şi sub un cer cam închis, în debut de septembre acum şapte ani. Aşa că nu ezit precum Curtea Constituţională zilele astea (suspandat ori nu Băsescu), ci spun ferm: Rapel, rapel, rapel...


Nu m-am mai înşirat la vorbă de vreo şapte ani cu Mihaela Ilie...
Există o vîrstă, pe care o sexagenară Cati o identifica cred corect, cîndva şi la cabana Garofiţa... "Mircea, vîrsta-ţi te face să afirmi tare ferm cîte un lucru (era vorba de pretenţii parteneră, eu faţă de ea, n. MO)... Mai încolo fi-va altfel..."
Pe acest teren, Mihaela mă văzuse cîndva terminînd prost, mai exact viaţa, datorită ideilor mele din acel moment (nu foarte diferite de cele de azi).
Cred că a ajuns şi ea pe marea unde te agăţi de cam orice, pentru a nu fi răpus de valuri...

Ea a fost şi e - în ce priveşte depăşirea obstacolelor vieţii - cu literatură gen Osho, în vreme ce Ordeanul rămas-a consecvent celor ce pleacă din trunchiul Psihanaliză...


Da, se întîmplă ca mutra unui tip să transmiţă alt gen de desemnale decît scrisele aceluiaşi.
Dacă omul în cauză are idee de situaţie, tot e bine...
Cum, spun aiureli, nu-se-cuvine-uri?
Probabil. Dar cogenerii mei emit şi chestii mai tîmpite, eventual mai neadaptate vîrstei, lumii lor.

Poate am spus, în oarece context, că asemenea savantlîcuri în ale mele scrise mă împiedică să mai dau RT-uri pe un Carpaţi.org de pildă... Care altminteri îmi rămîn - admini şi aderenţi - simpatici...

Urmează, odată trecută drăcia de horn (oare nu era mai rău fără, cu vreun perete lis acolo?), o coborîre întrucîtva accentuată. Un prim fir, parcă, blocat omului nu cu mult în amonte - dacă greşesc, corectaţi-mă fără jenă...

Colateralele... Deci am rămas sub Colţii răi...

La înălţimea Brîului Silvique...

Curînd dăm însă de Scocul bun, acel fir al Vlăduştii care suie la creastă - şi pe unde umblaseră oamenii bine mersi cu cel puţin un secol şi jumătate în urmă. Ba ne-au şi scris despre el.
Pur informativ, Dunăreanu nu pare să fi ştiut de acest drum...
Nici E. Cristea nu-l pomeneşte, dar la acesta nu mă miră - nu i s-a dus buhul de cititor al literaturii turistice străine... Iar la 1980 amic nu era cu Nae Baticu, care se informase între timp (via Radu Ţiţeica) ce şi cum...

Şi aici, poza înşeală... Între diferitele prispe care se succed vizual există rupturi mari...


Dînsul e Scocul bun, pomenit de Mugur într-un RT util de anul trecut...

Părăsim Brîul de Mijloc, în favoarea unei treceri pe la Aninată.
Pe unde eu nu am fost vreodată.
Iar el o căuta încă înainte de a mă cunoaşte, la 1998, alături de Dorin Gherman (părerile-mi de biiineee despre acesta din urmă sînt probabil cunoscute... - rar am văzut aşa neam prost pe munte, mai accentuat chiar decît la mine! Oh, invidia...)

Fuhrerul (m-am lămurit, via Kargel, 2012, că în germană asta nu înseamnă neapărat Hitler, ci şi ghid montan)  ne arată locul de cort unde tras-a deseori magistrul locului (nu o spun ironic!), Dinu Mititeanu. Apuc să meditez - fără a dori să descurajez pe cineva! - că ai o mică problemă. cînd dai să te retragi de acolo pe ploaie...


Tot... bossul (termen preluat de la Dan Mârza) ne arată o trecere spre Brîul de Sus - ah, cîte locuri minunate mai sînt de parcurs!...


Noi ne pregătim însă de accentuată pierdere de altitudine.
Luăm vîlcelul, care aici cuprinde şi posibilităţile spre Castelul Crăiţei, respectiv drumul lui Anghelide... (cînd o prindeţi pe Sonia Herman, colega de coardă din fatala Muchie Roşie a anului 1975, descoaseţi-o de mai multe... Eu nu o mai pot face, căci m-a pus naiba să mă cert cu prezidentul CAR, Dan Vasilescu, şi probabil o să mai primesc ciu-ciu invitaţii la Întîlnirea anuală a veteranilor...)
Apropo, ştiţi ceva de asta - acum, caldă, o nimerii pe net: "Dialog cu muntele", [lucrare de]  Anghelide, Nicolae / Herman, Sonia

Se iveşte în vedere faimoasa, sau mai exact minunata Pioartă, spre raiul (fie şi cu valenţe de iad, s-o spunem!) drumului lui Anghelide.

Noi lăsăm însă aici cele două clasice drumuri, în favoarea unui al treilea, pot spune tot clasic şi el, dar cu ceva abatere de la linia unei cît mai rapide retrageri către baza abruptului.
Cum ziceam, semnatarul blogului nu mai fu pe acolo - bafta lui, căci descoperi acum dulceaţa (şi emoţiile...) lui, în vreme ce ştiutorii au epuizat acest filon...

Vîlcel care, pe acolo, pe drumul care ni se deschide spre baza Aninata, se prăvale. O fi vîlcelul traversat ăe BMj, de care spuneam că nu duce spre Nordică? E foarte posibil.
Şi acesta e rău-rău, dar bun (ochiului, sufletului)...









Ajungem pe o mică şa. Mugur ne explică variantele avute la dispoziţie. În dreapta scoc înierbat rezonabil dar urmat de o traversare la stînga destul de Ni-na-ni-na! (sunet ambulanţă), în vreme ce la stînga e gang mic şi aproape vertical.
Eu unul aleg comoda cale de mijloc (un oarecare Alexandru nu procedă la fel, cam pe la 325 î.Hr., la Gordios?) a unui rapel pe ultimul. Mugur, de înţeles la nivelul dumisale, vine la liber.





Dacă pe undeva mai încurc succesiunea imaginilor, a fi iertat!
Pe stînga scocului de mai jos, dacă îmi amintesc bine indicaţii şăf,  e un horn roşiatic pe unde vom coborî de la vizata Aninată, către clasicul BMj - Crăiţa.
Nu-mi arată tare prietenos, acel horn indicat cu mîna... "Bre, da' loc de rapel e pe acolo?", întreabă  urmaşul unui personaj din Creangă.

Cam pe tot acest parcurs, pînă la Baza de alpinism..., nu încetez a mă minuna de frumuseţea acestui traseu şi de a binecuvănta (sic, dar nereligios) pe cei care au cercetat pe aici - şi probabil nu numai pe aici, căci regulile explorării sînt aceleaşi peste tot... Multe crcetate, puţine fericite identificate ...
Prin urmare, mă apucă multă simpatie pentru Mircea Florian, chit că avui şi am impresia unui tip cam chitit după gustul meu (şi doar al meu!), pe care prezenţa subsemnatului la înmormîntarea din 1998 nu a reuşit s-o atenueze...
E de discutat aici, inclusiv despre prudenţa celor cu Eu fals de a admite în preajmă, pe lume, în Univers personalităţi în măsură să-i eclipseze. Eu-s probabil unul dintre ei, la un 2012 cel puţin...


Hornul coborîtă în rapel, a cărui zonă pare de aici ... aninată în pereţi.

Se merge uşor, chit că subsemnatul nu scapă din minte existenţa Hornului roşu, ăl de retragere spre Crăiţa. Şi chiar vor fi probleme pe acolo, pentru mine - iar la o adică şi amicii s-au cîcîit pe acolo... Ce să mai spun de bravii care au reparat anul trecut Aninata (între ei, Adi Costache)!

Apuc să dau un ochi fotografic în amonte, spre o padină din peretele viforoasei Văi a Şpirlei. Cu nema' legături pentru pas uman în jur, foarte probabil...

Ăştia doi mereu mereu iau avans, dar arta foto cere sacrificii!
Pentru mine şi pentru azi, traseul e uluitor, mai ales că ştiu ce e prin jur!

Dăm un colţ, la propriu, şi stima pentru înaintaşi (să-l trec în astă categorie pe M Florian, cu cinşpe ani mai mare ca mine?), pentru spiritul lor de prevedere creşte. Au amenajat aici, la un bine mirosit izvor, ceva de captat apa.


Îndrăznesc, ca un mizerabil ce-a băut mult (apă...) azi şi a cărat insuficient, să iau şi un gît!
Vorbind însă de bine pe iniţiatori (căci fură mai mulţi...) şi prezentînd elogios - unu' e condeiul lu' Mircea Ordean! - realizarea lor sper să mă revanşez niţel...


Din grota capătării, spre aval.
Îmi sare acul de pe disc...: Tare mişto locul, locurile!
Soţii Ilie vor fi ajuns deja la proxima Bază, dar nu mă grăbesc să-i ajung din urmă, chit că îmi doresc grabnic să fac cunoştinţă şi cu legendarul refugiu...

Hăţaşul coboară în continuare...


 Valea Şpirlei e relativ aproape, iată amănunte de pre peretele opus...

Uite refugiul!
Jos pălăria, tizule!


Recunosc faptul că, intrînd în stabiliment, cu ochii la cele ce văd dau cu capul de ceva... De două ori. Aud vocea lui Mugur, care mă lămureşte că m-am lovit de pardoseala dormitorului. Aranjamentul locativ al locului e atît de neobişnuit, că nu-mi pot imagina a avea dreptate... Şi totuşi deasupra chiar e un spaţiu de dormit... Şi el cu mult şarm...


Dedesubt (s-o fi strigat vreodată pe acolo, de jos spre sus, "Masa e servită!"?), tot felul de fleacuri din punct de vedere al ochiului - extrem de utile altminteri...
 Felicitările cuprind, vizează de aici şi pe aceia care menţin în această stare adăpostul.


Capul în... etajul de sus s-a datorat şi registrului de impresii, pe care - istoric fie şi amator -  eram grăbit să-l răsfoi.
E reprodus într-un chilot de plastic un fişier .pps, parcă, ce mi-a parvenit şi mie pe net, anul trecut.
Caietul propriu-zis beneficiază de un cuvînt înainte al lui Dinu Mititeanu (apropo, e mai vîrstnic decît M Florian, citesc pe siteul său - leat 1941. da' se ţine, nu glumă!).

Bineînţeles că Dracul polemist din mine sare urgent în sus, nepricepînd de pildă de ce ţine Dinu să ne inculce cutare sentiment faţă de fondatorii cu cîrca ai Aninatei. După cum se văzu, io cel puţin a trebuit să vin cu pasul, pentru a pica realmente într-un entuziasm mare.
Ori, dincolo de vreo iritare personală şi infantilă din familie, am traversat mai puţin senin şi mai puţin dispus la orice epoca marilor şi goalelor Vorbe? Comuniste.




Cît timp amicii iau un frugal prînz (chit că e un patru după amiază)...  


îmi dau şi eu cu părerea... Îmi scapă să pun şi data.



Din fugă, ca să nu scap accelaratul, trag o poză plăcuţei acesteia, ce-n mare există şi la Crăiţa...




Ce frumos se vede în soarele după-amiezii acest loc (altminteri abrupt binişor în aval...)!


 Aici ne angajăm deja pe linia, ulucul ce coboară vertiginos în vîlcelul (daţi-i voi un nume!) traseului Crăiţa - BMJ.
N-am priceput, în comoditatea-mi (instinct de conservare?), ori nu am mirosit pe unde-s reazemele de rapel pe aici, vreo două fiind necesare.
O să-mi spuneţi că marii alpinişti fac şi dreg, că ei coboară surplombe - dar nu ţin / nu pot să mă alătur lor şi voi rapel, prin aşa prăvălişuri...
Este că stă bine cu tupeul tipul de mai jos?
Ba şi medita mai sus, la poza de lîngă Aninată, că un clasic a venit la construcţia altui Clasic.
36 cu opt.
Atît mi-i temperatura în vreme ce scriu astea...


 O frunte lată / chelie, un ţanc şi un jeapăn, sună ca-n westernurile-spaghetti...





În sfîrşit, ajung dedesubtul zonei sîngerii.
Oasele-s toate la locul lor.
Hronicarul, viu.



Mai jos, în imagine, ce-i mai... sus, pe teren:

 Mein fuhrer.

N-am mai fost de ceva timp, a se citi decenii aproape, pe aici. Cînd bunul păstor Vlad Petruşca îşi ducea în zonă ucenicii din CAR...
Ştiam eu de-o săritoare pe aici, dar deloc aşa lungă şi înclinată... De fapt, pînă şi Mugur îşi pune problema cum a suit pe acolo, altcîndva.
Ce-i drept, stîpul farmaceuticii româneşti (nu am zis chiar bine, dar ce contează...) iese de deasupra săritorii la stînga, iniial coborînd pe acolo onorabil, dar cu traversare ulterioară cam la cucurigu.
La idee, însoţitorii săi de azi proclamă scurt că vor rapel pe săritoare, că Să fie la ea acea traversare!...

Cum avem împreună două jafuri de sfori, vor cîrpi de un singur rapel, scutiţi fiind de sportul unei bateri de piton cu bolovanul (nu am ciocan la mine, ci doar pitoane via Marian Anghel) la jumătatea belelei...
Mi-ar fi plăcut să citesc aşa relatări de la un Mircea Florian (nici nu l-am lăudat bine şi încep să mă dau duscret la el...)... Apropo, a şi scris, una-alta? Ca idee, mi-ar place să-i citesc întîile impresii despre aceste locuri, despre a sa nemaipomenită întreprindere uman-alpină...





Odată grupul reîntregit, grabă spre apropiata Crăiţa. Aici, ca un accelerat întîrziat, stăm doar 1-2 minute, suficient pentru ca un anumit domn să fure niţică apă din recipientele generos umplute de alţii...
Lume rea...
Dar şi sindrom Baloun - "Ce să fac, dacă am o fire atît de păcătoasă...?.


 Ghicesc aici intrarea pe Brîul cu Flori - de acum voi asculta altfel relatările despre extremitatea-i nordică, voi citi altfel postul unui Mihai Cernat...

Vîlcelul Crăiţei, cel cu săritoarea, în urmă...

Un găuroi, pe acolo (niţel dreapta), care-mi aduce aminte de un confrate din Vîlcelul Ţancurilor, Moraru, Bucegi...



 Dres şiret bocanci, taman cînd vrea Mugur poză...


 Mare balamuc atmosferic va fi fost pe aici, de a săpat într-atăît, de a afectat pe mare-mare distanţă faţa locurilor. De ne-a făcut să tot vorbim de situaţie (mai puţin sau mai mult poetic, imaginativ), pînă la reîntîlnirea cu poteca marcată...
Scurgerea unui omor de bolovani era vizibilă şi spre Plaiul Foii, unde pusesem eu cortul de pildă...
Dacă e - păi e...


 Firul cu pricina din Vlăduşca, în locul unde poteca spre refugiul Crăiţei se abate, în urcuş, spre dreapta...
Că veni vorba, prima dată am auzit de Castelul Crăiţei de la un grup "Floare de colţi" condus în acea zi de august 1990 de Angela Vasilescu.



 Dan Mârza, în urma unei convorbiri telefonice (minunată invenţie!), ne iese în întimpinare...




A consemnat pentru dumneavoastră


Mircea Ordean



PS
Instinctiv, nici azi nu mă înnebunesc după mediul orăşenesc în care trăit Mircea Florian.
La înmormîntarea lui - la Ghencea militar - l-am văzut pe Dan Matei Agathon, într-o haină de piele chiar.
Cel puţin instinctului meu asta spune destule...

PS 
Observaţie ulterioară, oarecum colaterală.
Umblşu de nişte decenii în Piatră.
În paralel, am avut cred eu îndeajuns ochii asupra celui care a popularizat Piatra Craiului, şi anume Ion Ionescu Dunăreanu (1905-1992).
Dar am tratat cu simpatie monografia acestuia despre masiv. Iubesc această carte şi azi în sensul acela iraţional, greu de pus în cuvinte. Are un ce.
Însă.

La vremea venirii în Crai (cu destulă experienţă însă din Bucegi, asupra sportului practicat: mers pe munte, privire critică - în sens sanitar - asupra literaturii montane), răsfoisem monografia "Piatra Craiului", ediţia a doua, 1958.
Ca îndrumări, mi s-a părut onorabilă, chit că opinia va fi fost aşa datorită observaţiilor superficiale asupra rînduzrilor. Destui însă prin jur reclamau precaritatea îndrumărilor lui Ionescu-Dunăreanu. Nu le-am luat în serios, poate şi pentru că ajungea din partea mea un ciocan la un car de oale - mă refer la beletristica lui IID, la mersu-i prin ale alpinismului românesc.

M-a pus naiba însă acum să caut, de plăcerea revederii locurilor fie şi pe această cale, a descrierii IID privind Brîul de Mijloc, în zona Vlăduşca, Şpirla...
Cu riscul de a greşi, însă cred că ajungi pe baza ei la pepeni ori pe fundul prăpăstiilor atît de pomenite de orator!





Şi zău că nu mai atac persoana (deloc sfîntă...), ce am avut de spus am avut, dar această îndrumare este de o utilitate discutabilă.
Nici o îndrumare serioasă, folositoare, de la Vlăduşca spre sud - unde-s atîtea probleme de orientare!
Nu stau acum să răsfoiesc şi restul monografiei...


, dar dacă aşa vor fi fost tratate şi ale zone, nu mă mai miră indispoziţia unor contemporani (inevitabil, şi cei mai serioşi dintre ei) - la care am aplecat atît de puţin urechea, prin anii 80.

O poză amicală, cu autorul, Iancu Dunăreanu, la Ulcior. Cred că alături este soţia sa de pe atunci - înţeleg că o a doua însoţitoare în aecea campanie 1939,  Elena Haberman, era mai puţin frumuşică....


Era ochelarist, de-al meu...
Te pomeneşti că, după decenii de ne-înghiţit, mă apucă simpatia faţă de el!:..



6 comentarii:

  1. Am urmarit cu interes jurnalul asta in doua parti din mai multe motive. Unul ar fi ca mi-ar fi placut sa pot merge intr-una din turele lui Mugur postate pe carpati, ture despre care s-a auzit numai de bine, multi fiind astfel initiati in trasee alpine.

    Altul ar fi ca traseul de fata abordeaza zone din Crai pe unde mi-ar placea sa merg. Cui nu i-ar placea??!
    M-a bucurat enorm sa vad ca starea celor doua refugii e foarte buna, acum doua veri am fost la actiuni de refacere acolo, am carat si eu un lemn din acoperisul Aninatei si desi era prima oara cand mergeam (si ultima pana in prezent) locul m-a impresionat foarte tare - un fel de cuib pentru alpinisti, loc sacru...

    Cat despre stilul in care povestiti, daca n-ati divaga m-as intreba ce vi s-a intamplat, iar de scris pe carpati cred ca s-ar putea transcrie acolo mai putin unele fragmente. Asta imi recomand de fapt mie de fiecare data cand scriu pe blog si-mi propun sa scriu si carpati. Dar cum si eu scriu chestii pe langa, poate nu asa multe ce-i drept, e foarte greu sa le mai separ de firul descrierii traseului pentru o eventuala transcriere.

    p.s. legat de comentarii, nu e usor sa va comenteze lumea, dar cred ca de citit va citeste si indiferent daca le sunteti mai mult sau mai putin pe plac, au ce sa aleaga. Eu asa fac, la capitolul copii sau istorie sunt doar un spectator, la capitolul munte sunt interesata, iar unde nu va inteleg sau aprob, va iau ca atare punctul de vedere. Deh, sunt defensiva de felul meu, dar inteleg si cum sta treaba cu netul, blogurile, ba chiar democratia, ca tot se vorbeste de ea zilele astea ca de pretul la pepenii de Dabuleni. Aia adevaratii :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Am urmarit cu interes jurnalul asta in doua parti din mai multe motive. Unul ar fi ca mi-ar fi placut sa pot merge intr-una din turele lui Mugur postate pe carpati, ture despre care s-a auzit numai de bine, multi fiind astfel initiati in trasee alpine.

    Altul ar fi ca traseul de fata abordeaza zone din Crai pe unde mi-ar placea sa merg. Cui nu i-ar placea??!
    M-a bucurat enorm sa vad ca starea celor doua refugii e foarte buna, acum doua veri am fost la actiuni de refacere acolo, am carat si eu un lemn din acoperisul Aninatei si desi era prima oara cand mergeam (si ultima pana in prezent) locul m-a impresionat foarte tare - un fel de cuib pentru alpinisti, loc sacru...

    Cat despre stilul in care povestiti, daca n-ati divaga m-as intreba ce vi s-a intamplat, iar de scris pe carpati cred ca s-ar putea transcrie acolo mai putin unele fragmente. Asta imi recomand de fapt mie de fiecare data cand scriu pe blog si-mi propun sa scriu si carpati. Dar cum si eu scriu chestii pe langa, poate nu asa multe ce-i drept, e foarte greu sa le mai separ de firul descrierii traseului pentru o eventuala transcriere.

    p.s. legat de comentarii, nu e usor sa va comenteze lumea, dar cred ca de citit va citeste si indiferent daca le sunteti mai mult sau mai putin pe plac, au ce sa aleaga. Eu asa fac, la capitolul copii sau istorie sunt doar un spectator, la capitolul munte sunt interesata, iar unde nu va inteleg sau aprob, va iau ca atare punctul de vedere. Deh, sunt defensiva de felul meu, dar inteleg si cum sta treaba cu netul, blogurile, ba chiar democratia, ca tot se vorbeste de ea zilele astea ca de pretul la pepenii de Dabuleni. Aia adevaratii :D

    RăspundețiȘtergere
  3. Dacă mergi onorabil (iar Creasta într-o zi nu e de colea...), te pot propune lui Mugur...

    Nu ştiu dacă mai pot scrie pe Carpati. Posturile-mi s-au umflat şi nu regret, iar totodată nu aş avea răbdare să le perii, plus povestea aia cu nu ştiu cîţi pixeli...

    Mă bucur înztrun fel că am ridicat povestea aceea despre M. Florian, nu că-i port eu neapărat sîmbetele, dar am oroare de lucruri, de oameni prezentaţi trunchiat.
    În acelaşi timp, nu e problema ma că lumea judecă în alb şi negru, mai mult: pentru a judeca în alb au nevoie de concerte elogioase, a la DM despre MF.

    RăspundețiȘtergere
  4. De mers, merg bine, am facut ceva creste si vai, doar ca nu ma aliniez mai deloc cu turele ce m-ar interesa. Mi-au promis prietenii ca mergem pe-o vale saptamana viitoare :)
    Cand iti doresti sa faci multe e destul de greu sa le impaci pe toate.

    Chiar voiam sa va spun ca dupa prima parte a anului cand ati mers mai putin pe munte, acum ati revenit in forta, lucru care ma bucura caci parcurgeti trasee unul si unul si nu le tineti nepovestite :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Tiberiu Matache3 august 2012, 00:31

    Ma bucur sa vad o parte din locurile pe unde am balaurit si eu vara trecuta. Pozele nu au cum sa plictiseasca si nu stii niciodata ce idei iti pot da. Cea cu Scocul Bun mi se pare foarte utila, dar si cele facute la coborare spre Aninata. Inainte nu faceam multe poze, daca nu erau conditii bune de pozat, chiar aveam veleitatii de mare fotograf, desi eram si sunt posesorul unui banal Nikon Coolpix:))Acum mi-am schimbat modul de gandire, pozez foarte mult in turele montane ( chiar si un bolovan cu o forma mai bizara) si poate nu ma ajut numai pe mine ( cand poate vreau sa refac un traseu si nu-mi mai amintesc bine anumite pasaje cheie ale acestuia) ci si pe altii care vor sa mearga intr-o tura pentru prima oara.

    Din punctul meu de vedere este foarte bine ca postati cu lux de amanunte, ma refer la dvs si Mugurel Ilie (ale carui postari m-au inspirat sa pasesc pe Hornul lui Nicu acum o luna si ceva)si mi se pare stupida ideea unora cum ca pe astfel de trasee ajunge cine nu trebuie daca nu pastram secretul. In primul rand nu suntem in masura sa judecam astfel oamenii care merg pe munte. Si eu poate am momente cand imi recunosc micimea si nu ma simt demn de astfel de trasee nu pentru ca as lasa gunoaie pe munte (nu fac asa ceva) ci pur si simplu sunt uluit de frumusetile muntilor nostri. In al doilea rand sunt locuri minunate dar si intimidante. Pai as plati sa vad un pantofar (ma cam irita termenul asta, mai ales ca te poti descurca foarte bine pe munte in pantofi sport, nu trebuie neaparat bocanci, a da si mai trebuie sa-ti folosesti si creierul pe langa echipamentul sofisticat pe care il ai)cum cara gratarul in carca prin Padina lui Calinet de ex si cred cu tarie ca ar spune ceva de genul "Ce sunt frate bolovanii, prapastiile astea, cum sa merg eu pe aici, esti nebun? Pastele ma-sii de grohotis, etc"
    Daca tragem o linie la sfarsit vom constata ca din cauza secretoseniei noastre multi oameni iubitori de natura pierd si de fapt n-am salvat muntele de pantofari:)

    Va doresc multe ture faine atat in Bucegi cat si in Piatra Craiului.

    RăspundețiȘtergere
  6. Despre Crăița am auzit prima dată în copilărie, de la tatăl meu, care a ajuns în tinerețe prin acele locuri, condus de un meseriaș al locului. Îmi amintesc că m-a fascinat denumirea de "Castel" și vă dați seama ce-și imagina un băiat de 7-8 ani despre ce se ascunde în labiriuntul muntelui.

    Am avut și eu norocul (sau onoarea, dacă e să judec după mesajul domnului Mititeanu) de a ajunge la Crăița și Aninata - anul trecut, condus de Gabriel Kiss; ne-am intersectat cu dumneavoastră la joncțiunea BMj - La Lanțuri.

    Mi-a făcut o deosebită plăcere să revăd acele locuri în articolul dumneavoastră. Mi-am propus să ajung și anul acesta acolo, poate chiar să petrec o noapte - doar pentru sentimente, însă, deocamdată, nu am putut ajunge.

    Multă sănătate vă doresc!

    andrei badea

    RăspundețiȘtergere