marți, 28 august 2012

[POLITIC, UMAN, MUNTE] Întîmplător, la 27august 2012


I

Cîteva milioane bine de inşi au afirmat înaintea mea că înfrîngerile sînt semnale, avertismente, privind faptul că nu ne aflăm pe cel mai bun drum...
(Că înfrîngerile sînt inevitabile în viaţă - mai ales pentru că ultima se schimbă permanent, asta e altă poveste...)
Deşi ideea pare de perfect bun simţ, de înţelepciune serioasă, mulţi dintre noi au un ceva interior ce-i face să ignore amintita însuşire a înfrîngerii (efect al convingerii că dumnealor nu pot greşi?). Ori, mai rău, să conştientizeze că au avut de-a face cu o înfrîngere (efect al iluziei că aşa ceva nu li se poate întîmpla lor?)

Adrian Năstase scrie la foc automat pe blog.
Scrie - frumoase vremuri am apucat! - din spatele unor gratii.
A ajuns acolo pentru că a încălcat nişte legi, dar şi pentru că se întîmplă să fie primul demnitar la care nu a mai ţinut. Începînd cu el (să facem abstracţie de ex-ul mai puţin glorios numit Decebal Traian Remeş - simt eu prost ori la ambii orgoliul este mult mai mare decît media per politician?), ilegalităţile au fost sancţionate şi în practică.

Năstase pare total neschimbat, se produce foarte sigur pe el, ba aş putea spune că-i depistez un tonus sporit, decurgînd probabil din sentimentul de victimă. De ce simt eu aici că posedă o doză în plus de infantil, urmare probabil a regresiei la un nivel unde să se simtă bine?

Omul nu are sentimentul că a mînuit greşit oiştea, cînd cu nechibzuitele acţiuni pomenite în dosarul penal trimiţător la Jilava.
Ca atare, probabil a ucis din faşă orice aplecare şi spre un examen al trecutului personal, care l-ar fi lămurit că domnia sa a ajuns unde a fost, patru ani dictator la Palatul Victoriei şi peste PSD, cu precădere datorită lui Ion Iliescu. Şi c-alde condiţiile din acel triumfal suiş nu se pot reedita - căci aşa-i Istoria: rea...

E foarte posibil ca la baza atitudinii de astăzi să şadă sentimentul Eu merit!, mai exact Merit plus infinitul! (pariez că, bine înşurubat în România, şi A.N. ar visa la zone mai mari de condus, a la Emil Constantinescu).
Dacă o fi cum zic, e interesant dacă ideea îi vine de la vorbe frumoase din prima copilărie ori de la lipsuri - tot pe atunci - care l-au împins spre credinţe reparatorii.

Pe toţi ne cam mînă în viaţă complexul de inferioritate, chit că asta e vizibil sau ba ochilor comuni.


M-a luat condeiul la un moment, scriind (şi ştergînd) mai dus despre "Înfiorătoare platitudini" care apar în rîndurile fostului premier, acum deţinut.
Am dat înapoi, ca să nu rîdă ruptul de cîrpit, dar captura de jos tot v-o supun atenţiei...:



Să tot acuzi cu aşa atitudine, cu aşa ochi...
Ce chestie: alegînd imaginea pentru respectivul grupaj de text, Năstase a cedat orgoliului de a apărea aşa cum vrea (şi a trage beneficiile psihice decurgînd din afişarea Imaginii), sacrificînd credibilitatea intervenţiei.
Trec peste faptul că Emile Zola, cîndva, intervenea sub acest faimos titlu în apărarea altcuiva...

Oare cum arăta vreun strămoş al dlui Năstase, să spunem vătaf (căci atitudinea nu este totuşi boierească) la Tărtăşeşti - de unde înţelegem că se trage fostul prim-ministru...?
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie pornind de la fotografia de mai sus...


PS.

Nimeresc, îndrumat de un înfuriat pe respectivul...
(Claudiu Baciu
Din momentul ăsta, cine e prieten cu lepra de Codrin Ștefănescu, dispare din lista mea de prieteni.)
... pe contul de Facebook al lui Codrin Ştefănescu.


Altă privire interesantă...
Tot bucurîndu-şi egoul, nu neapărat şi vizitatorii cu altă fire...



II


Pe aceeaşi linie, a ignorării gesturilor care ne-au condus în fundături existenţiale (de parcă valurile vieţii nu ar fi de ajuns, către acel dezagreabil cotlon!), pare să meargă Cristi Minculescu, solist realmente legendar, la grupul Iris.
Dacă e să dăm crezare lui Nelu Dumitrescu, lider al formaţiei, Minculescu "a spus că în ţara asta nu se poate cânta aşa, că el are nevoie de bani mulţi şi că nu e mulţumit de ce câştigă".

Starul rock a avut acum vreo doi ani o serioasă problemă de sănătate în urma căreia a fost supus unui transplant de ficat. Minculescu a negat că la originea operaţiei ar fi stat o ciroză, deşi antecedentele nu i-au fost deloc senine:

"Cristi Minculescu recunoaște că a băut și a fumat peste măsură în anii de început ai carierei: „La Costinești, când venea TIR-ul cu votcă, mă întreba șeful de cârciumă: „Cristache, o iei tu sau o bag la vânzare?“. Îți dai seama, era începutul sezonului...“ Cât despre țigări: „Fumam Carpați, dar când aveam câine, înnebunea de la miros și a trebuit să le schimb. Pe astea le fumez de aproape 18 ani. Fumez de la 11 ani. M-a prins bunică-mea la Craiova cu „Mărășești“ fără filtru. Un pachet de țigări, una dupa alta. /.../ Am gâtul obosit când fumez foarte mult, când vorbesc foarte mult sau beau rece..." (Vikipedia)



foxcrawl.com

Personal nu mi se pare că C. Minculescu şi-a ordonat grozav viaţa după etapa-i Costineşti. Şi nu trebuie să fii un specialist în fizionomii, în căutături ale privirii pentru a mirosi asta...

Pe acest fond, la aproape 55 de ani, Minculescu părăseşte pentru a treia oară formaţia "Iris"... Deşi soţia sa vorbeşte că "pur şi simplu, nu mai are chef, nu mai vrea să cânte", este greu de crezut că vocalistul ar abandona activitatea care i-a conferit un sens vieţii. Poţi ghici aici că doamna protejează imaginea odraslei, în vreme ce soţul nu-i afirmă mamei deschis gîndurile - există limite pînă şi în acest gen de relaţii... Mai degrabă l-am crede pe ex-colegul Dumitrescu.

În comportamentului lui C.M. a existat dintotdeauna senzaţia că este prea mare pentru zona unde evoluează - în acest caz rockul din România. De ce oare îl bate însă gîndul plecării abia acum? Probabil o bubă (sufletească) se va fi copt abia la 2012.





III

Am mai pomenit probabil această aparentă ciudăţenie.
Care este de altfel apanajul oricărui dresaj.
Ne încearcă o dorinţă, fizică sau ba, pe care nici nu apucăm s-o desluşim, căci vine aproape fulgerător reeeditarea unei corecţii insuportabile din trecut, ce trimite la comportamentul dorit. De educatorul de altădată.

Nu apucăm să vedem despre ce pornire din noi e vorba, pentru ca apoi să ne facem o idee dacă violenţa din trecut e justificată sau ba. Şi dacă îi este realmente justificat preţul în durere, respectiv în mersul pe un drum ce deseori dă semne a nu ne aparţine.





IV


Am sesizat, la 2-3 luni după debutul actualei Pieţe a Universităţii, că treaba e mai groasă decît bănuiam. Mai exact că acel loc, dincolo de istoria lui postdecembristă, poate fi acaparat cît se poate de îndreptăţit de nişte categorii sociale total pe dosul Întîiului soţ, adică al acelora care vorbeau, cîntau inteligent acolo acum 22 de ani.




Cum cei de azi investesc energie, eventual imaginaţie, devine vădit că locul sacru cu pricina a ajuns să-şi deschidă inima către ei... Decît un amant stilat dar absent, a preferat un grosier perseverent.
Şi aici, realitatea se dovedeşte altfel decît bănuiam.
(Sînt curios dacă Filonul dintîi, cel din 1990, îşi va mai trimite vreodată reprezentanţii aici, ori va considera Piaţa precum un personal din "Şatra" lui Z. Stancu, ca murdărită sexual, fie şi în urma unui viol colectiv...)


Oarecum asemănător, văd pe ultimul newsletter al revistei "România Pitorească" despre proxima apariţie editorială (sub egida publicaţiei) a cărţii de memorii - de această dată completă - semnate acum trei decenii de Niculae Baticu.
Ultimul, greu de supus, a fost pînă în 1989 un mare adversar al RP, care l-a luat la refec pe măsură. După Revoluţie s-au mai pretinit, fără să bată însă recorduri, respectiv ca fostului legionar Baticu să i se ridice în cursul vieţii statuie în genul celei confecţionate pentru Emilian Cristea.
După ce Baticu s-a dus pe cea lume, la 1998, pomenirea de care are parte periodic în paginile României Pitoreşti este mai mult decît elogioasă. Atitudinea decurge probabil din stilul fălos al revistei legat de trecut,  dar şi din prezenţa în stafful ei a lui Mihai Vasile, căţărător cu palmares, care l-a frecventat cîndva pe Baticu, inclusiv în comitetul de conducere al Clubului Alpin Român.
O mînă la această apropiere - aproape confiscare - au pus şi unii membri CAR, cu experienţă în vremurile tulburi, atunci cînd e bine să ai amiciţii cu cît mai mulţi, indiferent de culoarea morală.


Concluzionînd, e foarte posibil ca în viitor ştafeta pomenirii legendarului alpinist să aparţină unui curent călduţ, cu fundul în două luntri şi supus stăpînirii - de care Baticu s-a ferit altminteri ca de naiba, din motive interioare întemeiate.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu