miercuri, 22 august 2012

[PSIHO, UMAN] Criticism a la Dimitriu., Baticu, Ordean


Pomeneam zilele astea, posturile recente de criticismul extrem. Adică vizînd doar descărcarea interioare a uşor şuturi în c... de altădată.
De a nu vedea decît relele la altul, la alţii, la noi înşine.

Mi-au fugit apoi ochii la un volum doi din Karamazovii lui Dosto.
Ultima vorbă înseamnă că  generaţia  în care sînt cuprins nu mai are căzutul pe spate legat de el.
Chit că eu rămîn un ins format şi în Dostoievski, pe cît m-a dus mintea. Adică fără a da doctoratul (erau destui în stare, la vîrsta tîmpeniei mele de la 30 de ani), dar cîte fleacuri intrară din el cred că fură pe bune şi a la longue.
Adică născătoare de cercetări întru altele...




De ce am aici că băiatul ăsta şi-a pierdut depozitul de sentimente scriind, şi nu simţind.
Da, era o noutate pentru vremea lui, dar simt că nu a apucă să ne scrie şi după ce a alambicat ale sufletului prin tăcere.
Mă uitam ce paragrafe de zeci de rînduri are. 
Unde unul vorbeşte imens, iar altul ascultă tot pe atît:

– Poate că ai dreptate, adăugă îngîndurat părintele Paisie. Plîngi, fiule. Lacrimile astea Mîntuitorul ţi le-a trimis. Şi se depărta cugetînd cu duioşie : „Lacrimile tale întristate îţi vor aduce pacea sufletească şi-ţi vor însenina inima ta cea bună". Se grăbise de altfel să plece de acolo, de teamă să nu-l podidească şi pe el plînsul în faţa suspinelor lui Aleoşa. Timpul trecea şi molitvele se ţineau lanţ. Părintele Paisie se duse de luă locul părintelui Iosif la căpătîiul mortului, pentru a citi mai departe din Evanghelie. După amiază însă cu puţin înainte de ora trei, se petrecu acel lucru ciudat despre care am pomenit la sfîrşitul precedentei cărţi, un lucru la care în nici un caz nu ne-am aşteptat şi care contrazicea atît de categoric toate speranţele făurite între timp, încît, precum am mai spus, pînă în ziua de azi, atît la noi în oraş, cît şi în împrejurimi, acest eveniment derizoriu este comentat cu ace­eaşi însufleţire şi cu o risipă de amănunte. în ce mă priveşte, vă mărturisesc că mă simt îngreţoşat de cîte ori trebuie să vorbesc despre această întîmplare cu totul nesemnificativă şi care în ochii mei nu este decît un prilej de ispită – în fond, e un lucru foarte firesc şi fără nici un fel de importanţă – şi vă rog să mă credeţi că aş fi căutat s-o trec sub tăcere în cele ce urmează dacă n-ar fi avut o influenţă hotărîtoare şi foarte clară asupra lui Aleoşa, eroul principal – deşi abia de aici înainte – al povestirii mele, provocîndu-i o adevărată criză de conştiinţă şi aducînd o transformare radicală în su­fletul lui, o criză care i-a zguduit, ce-i drept, cugetul, dar în acelaşi timp i-a oţelit caracterul, dîndu-i un ţel precis în viaţă.


Nu iau în calcul aici poveştile conferenţiarului, bineînţeles din categoria ce-i convine lui.
Şi cuvinte multe....
Păi şi tu scrii, Ordene, mult!
Mmm, dar un drag de gîmnd la esenţă parcă tot îmi rămîne.

Ziceţi voi că la 1850 se scriau aiureli şi mai mari - după care însă gospodinele epocii (urmaşele ălora din place de Greve, întreb şi io...?) se înnebuneau, mamiţo?




Cum spuneam, am răsfoit volumul doi, digital.
Firea mea nu are cum să nu conteste multe de acolo.
Inclusiv prin prisma că ok, eraţi aşa la 1850, dar nu pot să nu spun lucrurilor pe nume - că eraţi vai de steaua voastră în a fi duşi cu pluta de realitate.
A fi dus cu pluta de realitate...

Bineînţeles că la un 2150 veni-va destulă lume să spună că divagaţiunile mele au cutare fisuri, în drumul lor spre realitate.

Dar, azi, nu ai cum să nu te uiţi curios la vorbe precum: 


– Linişteste-te, fiule, linişteşte-te, dragă prietene, rosti el în cele din urmă, cu un tremur în glas. Ce faci? Se cade, oare, să plîngi cînd ar trebui să te bucuri? Au nu ştii tu că aceasta este cea mai slăvită zi a. lui? Gîndeşte-te numai unde se află în clipa asta!
Aleoşa îşi descoperi obrazul buhăit de plîns, ca al unui copil mic, şi-i aruncă o privire, apoi, fără să scoată o vorbă, se întoarse şi–şi îngropa iarăşi faţa în palme.
– Poate că ai dreptate, adăugă îngîndurat părintele Paisie. Plîngi, fiule. Lacrimile astea Mîntuitorul ţi le-a trimis. Şi se depărta cugetînd cu duioşie : „Lacrimile tale întristate îţi vor aduce pacea sufletească şi-ţi vor însenina inima ta cea bună". Se grăbise de altfel să plece de acolo, de teamă să nu-l podidească şi pe el plînsul în faţa suspinelor lui Aleoşa.
 

Nu e de făcut băşcălie în faţa ideilor unor tipi care nu lecturaseră psihologi şi tot care mai avem noi după 1850.
Dar.
Am sentimentul c-avem probleme de oxigen intelevtual dacă, la un moment dat nu spunem:
- fraţii ăştia, eroii noştri de altă dată, cred io că au greşit aici şi aici.
- totodată, deşi ei îmi sînt dragi şi simpatici, între altele ca tipi ce avură, poate, micul ghinion de a se fi născut atunci (la o a dică, mereu vom invidia pe ăi cu 150 de ani după) e de mers înainte. Sînt părinţii noştri, la care însă nu ne împotmolim în crucificaţiune intelectuală.


Alioşa K. (nu agentul din Men in Black!) săracul are chef să plîngă, dar vine un băiat deştept si-i spune Nuuu, matale nu ştii cum e cu lumea asta, io ştiu însă... E de plîns, la nici 180 de grade de ce simţi tu, bre...
Problema aici este că naratorul aranjează discret lucrurile cît să dea dreptate neplîngătorului. Linia generală este Alioşa îi băiat de treabă da prea sensibil, bre...


Cam orice scriitor de succes se cam pune în slujba valorilor societăţii în care trăieşte, eventual are grijă să nu fie cu un mai mult de un pas în afara Ţarcului.
Altfel nu ar putea vinde cartea - barim în epoca ne-online (în sensul că în ultima poate fi vîndut prin simplă accesare gratuită... 

Bineînţeles că poţi să nu fii la braţ cu valorile iepocii, dar trebuie să ai mare atenţie aici dacă posezi vreun dram din valorile viitorului... Paul Goma nu a fost atent la aşa ceva.
El s-a defulat, mă refer la perioada de după glorioasa-i prestaţie, şi atît,

Încheiere sonoră
Vizuală - mai optimistă:

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu