vineri, 3 august 2012

[PSIHOLOGIE, VIAŢĂ] Angoasă existenţială. Caz propriu



Avertisment.
Notaţii cu pericol de destabilizare psihică.


Aş minţi să spun că eu cunosc bine subiectul.
Deşi, am văzut destulă lume care grăieşte, eventual ţine conferinţe, încă posedînd informaţii doar din cărţi (Îmi fuge aici mintea la un cunoscut psihanalist, care pînă în 1986 ţinuse conferinţe în domeniu, dar nu urase o terapie...).

Am sentimentul că în ale sufletului, în cheie psihanalitică, lucrurile-s precum la unele vase, vapoare, care - din motive întemeiate - îşi ţin etajele, punţile etanşe una faţă de alta.
Nu ştii ce e mai jos/sus, fiind prin urmare pregătit doar pentru un nivel (bineînţeles şi celelalte pe unde ai trecut, dacă asta mai ţine de cald...).

M-a pălit azi o cădere psihică, d-aia cînd pe de o parte nu-ţi mai vezi nici nu rost, nu ştii cum să te mai descurci, ca perspectivă, pe de altă un ceva dureros, insuportabil (ce puţin e spus!) îţi asaltează interiorul, de dai din colţ în colţ încercînd să scapi de oroare.


Am sesizat că-i foarte probabil ca acel ceva, săltînd sinistru uneori la realitate, să fi existat în sufletu-mi de cînd lumea. De la naştere.
Tot de atunci, încercăm să-i astupăm gura, prin diferite mijloace. Probabil că sugarul unui asemenea căpcăun îi închide gura, cînd vrea alimentaţie, sînul sau măcar o imitaie a acestuia, suzeta.
ceva asemănător împinge mîna fumătorului spre pachetul de ţigări oi alcoolicul spre pahar. Iar... workalcoholicul spre a lucra într-una - mie însumi îmi fu cîteva ore, azi, o cale de a scăpa de belea.




Am ieşit niţel la aer, spre seară, şi am realizat, măcar în parte, cîte lucruri din existenţa mea, de ieri, de azi, a rost doar de a astupa astă groapă cu celălalt capăt la infinit.
Sînt speranţele de altădată, dar şi cele de azi pe care nu mi le ştiu. Că pînă la urmă voi fi apreciat în societate (dar deja dorinţa este a unui copil, dintr-acelea nemăsurate), să spunem, cu multiplele ramificaţii ale unei asemenea voinţe. Muntele, mersul pe el, străbaterea unor drumuri dificile acolo cred că intră în aceeaşi categorie. Ceva detensionează, cînd mergi pe acolo, cînd ştii că poţi străbate coclauri, că poţi cerceta, descoperi pe acolo.


Se pune problema cît am eu aşa ceva, după cum cît posedă ceilalţi din pomenita situaţie.
Mulţi pot fi sigur că se află în posesia interioară a aşa ceva, chit că pe stradă nu prea ieşim cînd sîntem praf. Ne temem să ne vadă cineva ochii plini de oroare (lista e mai lungă şi mai dureroasă, fără îndoială)  - între altele pentru că semenii abia ar aştepta unul d-ăsta ca să-l agreseze.
E o idee.

Raportat pe vîrste, tineri par mai puţin afectaţi, dar la ei şi frenezia umplerii acelui neplăcut este mai mare. Noi privim năzbîtiile acelei perioade drept nebunii, dar în realitate par să fie încercări de a se feri de ceva...
Cîndva, mă certam crunt cu un fel de secţie afirmînd, poate impertinent, că vreau să mă distrez, la ai mei 18-19 ani, că-s mai puţin atent la cifrele lor de plan... Da, este aici interes pentru îndemnul speciei de a găsi o parteneră şi a procrea, însă doar atît?

Postul poate fi un pic dezlînat, dar, ca de obicei, se vrea şi o treaptă, spre altele - de conştientizare fie şi dureroasă a ce ni se întîmplă...

Poate ar fi bine să răsfoiesc şi eu scrise ale altora.






A doua zi

Sper să nu se supere Mugur că, în poza de mai sus, l-am repartizat în Persoana care priveşte în abis. Şi nu cel montan.

Am făcut rost de bani de la Tatiana şi am plătit amenda RATB care îmi amărîse suplimentar ziua de ieri. Eu stînd prost cu fondurile şi neîntrevăzîndu-se vreo înseninare...
Psihicul fiind cum e, se şi schimbă iute (cunoaşteţi probabil sistema...), devii destins, dezinvolt, deasupra lumii.
Oricum ar fi, ceva idee asupra a ceea ce îţi e la bază - relevată cu doar o zi înainte - nu strică...

Am un cogener, în C.A.R., băiat subţirel şi relativ scund. Îl apreciam pînă de curînd. Fie cu preţul copilăriei excesiv (pasămite) prelungite, era vesel mereu (deşi pot intui cum îi arată inevitabilele indispoziţii...).
L-am revăzut de curînd, la mitingul pro-Băsescu din Piaţa Palatului. A căpătat riduri. Contrastează cu restul chipului, dar la o adică mama natura nu se omoară cu estetica societăţii omeneşti. Ea doar traduce, aritmetic: unu plus unu egal doi...
Aici par eu că încerc să mă salt mai sus..., la etajul mai cu moţ decît ceilalţi, şi să astup din angoasa pomenită ieri.
POATE.
Dar ideea rămîne.

Mă gîndeam ce păţi un Mircea Florian de a întins-o la doar 56 de ani.
O întreb pe Tatiana, oarecum de meserie, de unde se trage cancerul ăsta.
O dezvoltare haotică de celule, spunea ea într-o primă fază.

Dau ca urmare un search pe net, asupra cauzelor psihice.
Apuc să-mi fac o idee.


Revenind la M. Florian, nu cred c-am exagerat spunînd ieri că un egal, eu, a venit la El, la ale Lui (am folosit majuscula întru metaforă, nu pentru a-l diviniza pe confratele dus). Sînt un om care a depus suflet în ale muntelui, în sensul că i s-a alăturat acestuia mult, pe domenii diferite şi de durată.

Aş încerca, în timp, să aflu mai multe despre Florian, chit că altceva decît înfloriturile în circulaţie.
V-am spus că, pornind la cele observate în fugă la înmormîntare (invitat de Dinu Mititeanu, ajuns în Bucureşti cu acel nefericit prilej), sînt curios şi de altele. Cum era, MF, de un tip precum Dan Mihai Agaton a venit acolo... Am eu simţul că e un punct de plecare al investigaţiilor...
Care nu-i obligatoriu să demareze azi, şi nici să le duc eu înainte. Poate arhivele vor deveni în viitor mai accesibile.
O să spuneţi că ce-mi bag nasul, că unde voi să ajung... (veselie a exprimării, acest voi în loc de vreau, care astupă din gaura angoasei amintită în debutul postului).
La bani mărunţi, cei care au venit cu zaharicalele au ales un stil...


... eu îl aleg pe acesta, pe al meu. Plus că, dacă nu e nimic de ascuns, la ce ar încurca ideea mea?
A, îl fac mai uman, mai neînsemnat decît vreţi dumneavoastră? Păi aceea nu mai e treaba, problema mea.

Cum am zis, nu-mi retrag ideea, inevitabil subiectivă, că a făcut un lucru extraordinar acolo.
Că veni vorba, intrînd pe drumul Aninatei, am încercat să intuiesc ce sentimente va fi avut Florian pe cînd cerceta pe acolo... (oare va fi ştiut locurile viitoarei Baze înainte de a fi dorit nu nou adăpost?).
Mamă, ce locuri! Bucegii-s mici copii în materie de poveste, de vise frumoase (ignorînd putinţa de a pica şi a ajunge un boţ mort de carne...)!


Observ că de la o vreme l-am luat în colimator pe Dinu Mititeanu.
Cusher nu e din parte-mi, poate...
Ce ruşine!
Să te bagi în sufletul omului!...
Să nu-l laşi să răsufle..
E clar că fac o proiecţie, de la o rudă de gradul I spre dînsul.

Dar ar fi mai rău să dau la coşul refulatelor treaba asta. Să  nu realizez ce se întîmplă.
Asta e, o să rămîn în istoria montană (presupunînd că şi-a bătut cineva capul ori îşi va bate cu scrisele mele!) ca ăla carele...
Care lua lucrurile prea personal - aici avea dreptate Ovidiu Blag.
Ce ruşine!


Forward!
Şi atenţie la cele revelate de ultima depresie, cea tratată în debutul postului....





Seară.
M-am mîndrit cu o afirmaţie din porfilul blogului:
"Vreau să ţtiu ce mi se întîmplă".
După ieri şi azi, cred că e de modificat un pic formula... Nu neapărat de ştiu (în sine onest, deştept, dar nu suficient) ci să simt.
Acest simţit este mai aproape de etajul interior unde se fac jocurile. În ce sens? Păi, în urma acţiunii exterioarelor, aici e tumultuosul parlament care decide reacţia (care poate fi şi... nereacţie).

E de discutat cît poate fi influenţată viaţa noastră în această agra aparte - la o adică, o cantitate de nefericire şi de insuportabil este inevitabilă...
DAR, CU RISUL DE A FI DĂRÎMAT ŞI UCIS PRIN ACCESUL ACOLO, tot eşti mai aproape de adevăr, de adevărate frîie decît la etajul fie şi mai luminos al ştiutului, al scrisului de genul celui de faţă.

Spun asta pentru că m-am apucat de răsfoit - ca de obicei în urma unor search-uri pe net cu alte ţinte, diferite materiale ale confraţilor montaniarzi. Şi să te ţii!
Există seria cît de căt mirosită: a invidiei, a dorinţei de a fi tu (eu adică) al mai deştept şi cel mai cu moţ. Dar mişună acolo şţi cel de care nu-ţi dai seama ce şi cum, dar cu efect vast.
Acestea aduc cu lupta cu un inamic invizibil.
Şi este invizibil pentru că nu ne vine să ne apropiem de el - nu pentru că e puternic, ci pentru că există în acel gest al nostru ceva insuportabil, ceva care ne face să fugim, să lăsăm lucrurile în vechea stare.

Hai să închei mai tonic...:




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu