luni, 20 august 2012

[SOCIAL, ROMÂNIA] Diurne




I


Întreaga poveste care a condus la Referendumul pentru demiterea lui Băsescu, iar apoi la ce fu după..., păi constituie un interesant film de suspans, mustind de viaţă, cît şi de imprevizibil..
Cum lucrurile merg totodată în sensul ce convine unui subiectiv ca mine, păi asta constituie un bonus.

Am avut ceva momente proaste după Revoluţie, cînd politiceşte lucrurile o luaseră razna, în raport cu unghiul meu de vedere. Prima a fost în noaptea de 22 spre 23 decembrie, cînd mi-am zis că teroriştii vor întoarce lucrurile şi să te ţii! Îmi amintesc cel puţin vag acel sentiment sinistru!



A urmat un 29 ianuarie 1990, ceva asemănător dar mai moale. Era loc de optat, în mintea mea, de pildă că era cazul să plec în străinătate.
(N-am plecat.)

14-15 iunie 1990. Deloc simplu, însă acea apă mergea într-o direcţie clară, pe care nici măcar groaznice accidente sociale nu o puteau inversa.

A picat prost victoria partidului lui Ion Iliescu, la alegerile din toamna 1992. În primăvară, la scrutinul local, scorul fusese egal între tabere, au urmat speranţe (opoziţia cea simpatizată de mine cooptase şi gruparea fostului adversar Petre Roman, dar plecase ce-i drept PNL-ul lui Radu Câmpeanu), dar dujmanu' a izbîndit. Amar gust! Am rămas cu satisfacţia că alde Corneliu Coposu cel vestit se dovedise mai pe alăturidecît mine, clamînd falsificarea alegerilor şi altele asemenea. Patru ani, în continuare, cu Iliescu! Şi chiar aveam să-i trăim, bătuţi pe muchie, cu un prim-ministru  de circ, Nicolae Văcăroiu (caracterizările reproduc opiniile mele de atunci, în mare parte modificate pînă azi – căci nu? doar un anumeanimal este perfect consecvent...).

Minerii, pe cînd veneau ca în visele urîte, pe la Costeşti? Iar visam ceva nu departe de izbînda teoriştilor decembrişti... Pe acel fond, inclusiv al dărîmării Convenţiei Democratice (cea care dăduse atîtea speranţe în 1996!), revenirea lui Iliescu a părut rezonabilă, mai ales că aternativa se numea atunci Corneliu Vadim Tudor.

Şi-au venit în 2004 clipele frumoase... Din nimic, mai exact din deşert - bine pus la punct de Adrian Năstase - aliatele PNL (simpatizam cu el) şi PD au ajuns la finiş electoral la egalitate cu ultrafavoritul PSD. Pe acea muche de cuţit, Traian Băsescu, omulcu şuviţa pe chelie încă, a cîştigat la mustaţă prezidenialele, iar apoi a forţat rezultatele parlamentarelor (pe fondul ameninţării cu un nou scrutin, partidul lui Dan Voiculescu a acceptat să schimbe tabăra), aduncînd la guvernare tabăra proprie.



II

Din punct de vedere al satisfacţiilor cele subiective ale subsemnatului, este de spus că după 2004 T. Băsescu a continuat să fie Napoleon, ba încă unul neînvins – nici în disputatul 2009, nici în zilele astea...
Da, e frumos să fii mai mereu în tabăra învingătorului...!
Şi afirm asta, învingătorul Băsescu, indiferent ce va decide Curtea Constituţională. Pentru că, din start spus, el n-a fost sucombat la diferenţa maximă ce putea fi atinsă faţă de adversari (deloc-deloc amabili, trebuie spus asta!). De la acel punct, numit decizia parlamentară de suspendare a preşedintelui în funcţie, unii au picat din înalturi, altul a prnit să suie în forţă din fundul gropii.

Poate părea partizan comentariul meu – deşi nu simt să fi fost nici pozitiv fantasmagoric cu simpatizatul, nici spurcat la gură cu adversarul.

În context, cred că lumea de rînd, respectiv majoritatea electorală i-a pus prea iute cruce lui Băsescu, luîndu-se mai degrabă după propriile dorinţe decît după configuraţia, după dotările personajului.
Trec peste labilitatea majorităţii, care poate fi la fel de bine în ambele sensuri.

PS Sinistru Ion Iliescu săptămînile astea.
E mare artă să ieşi elegant din politică, cum a făcut-o de pildă Radu Vasile, premier în 1999. Or la I.Iliescu – folosesc aici eterna-mi cheie a fugii de angoasa existenţială – a fost primordială depăşirea inconvenientului momentului (a nu fi băgat în seamă), decît sacrificiul în favoarea a ceva  ce nu va apuca şi pe care, totodată, nu pare să dea vreun ban.


III


În 2005, puterea s-a scindat, premierul liberal Călin Popescu-Tăriceanu preferînd sprijinul opoziţiei, în defavoarea aliatului de până atunci, Partidul Democrat. Decizia PNL a decurs din disconfortul acestui partid pentru stilul de lucru al preşedintelui Traian Băsescu.
Acesta din urmă, neschimbat în următorii şapte ani, nu a convenit unor oameni, dincolo de motivele scose la înaintare, incapabilă să ţină piept şuvoiului de-a dreptul fizic numit Traian Băsescu... Liberalii probabil anticipaseră inconştient ce s-a întîmplat în 2012: un comiliton manevrînd cu infinită mai multă măiestrie... meandrele concretului (expresia a fost lansată de I. Iliescu), situaţie în care găseşte cuvenit să îi fie acordat fotoliul de lider - fie şi autoritar.
Pînă ici totul ar fi ok.
Atît doar că alianţa formată în 2005, a celor 322 de parlamentari, nu doar permitea supravieţuirea la puterea a unui grup – liberalii – ce se dovedise mai slab decît Cotroceniul, dar a găsit necesar să încerce îndepărtarea lui Băsescu, semn că  acesta le încurca grozav lucrurile, ţintele, stările de lucruri convenabile.

Poţi spune la acest stadiu că, trecînd peste barierele ideologice, mai toate orientările politice din Parlamentul României îşi vedeau tulburate nişte ape – pe care nu este greu să le miroşi din start drept nu cele mai limpezi de sub Carpaţi.
Fie de la noi şi aşa situaţie, generatoare după cum am spus al unei adevărate monstruoase coaliţii, în sens de prietenie între PSD-ul post comunist şi PNL-ul pasămite moştenitor al deţinuţilor politici anticomunişti.
Mirarea şi mai mare (probabil tot trecătoare, ca în cazul oricărei felii de realitate căreia, inevitabil, îi vei accepta existenţa) a fost prestaţia aceleiaşi majorităţi – fie şi trecută prin alegerile din 2008 – cu ocazia unui nou referendum de suspendare a preşedintelui Băsescu. Reamintim că cel dintîi, din 2007, a avut 75% opozanţi...
Neaşteptate sînt nu doar gesturile de haiducie politică ale executivului PSD-PNL instalat în mai 2007, dar şi dispreţul, jemanfişismul la adresa opiniilor Occidentului – asupra gesturilor taberei Ponta-Antonescu.
La care (nu sînt probabil primul care o face!) nu ai cum să nu-ţi pui întrebarea: e prostie sau interes?
Interesul fiind să izoleze România de restul Europei civilizate.

Povestea asta cu izolarea am mai auzit-o, a mai circulat, îndeobşte legată de acţiunile celor cărora ideea tipul de cetăţean le pica prost. Le cădea neplăcut pe de o partea datorită simplei comparaii generatoare de complexe de inferioritate, apoi pentru că stilul de lucru al Uniunii Europene le strică ploile, constând inclusiv în delapidarea mai mult sau mai puţin discretă a fondurilor puse la dispoziţie de ultima...
Atît de dur împotriva Europei nu s-a pronunţat nimeni în ultimii 22 de ani! S-ar putea crede că lume fină social-liberală este atît de ahtiată după putere, încît declară, acţionează orice i-a netezi drumul spre frîiele soicetăii româneşti. Mi-e teamă însă că e mai mult de atît, iar de aici păşesc un pic întrun domeniu de care m-am ferit pînă acum, al comploturilor planetare sau, măcar, continentale.


IV

Ce avem în jur?
În preajmă, mai exact.
Avem o ţară cu mari ambiţii, e vorba de Rusia, şi care nu s-a uitat foarte la mijloace, cînd a fost vorba de a le pune în practică.
... Că să fim dplomaţi, că să nutrim o sănătoasă teamă faţă de Ăl puternic de la Est, dar nu ai cum trece cu vederea realitatea.
Căci astfel cred că pot numi prezumţia că Rusia şi-a abandonat ţelul de dominaţie peste ţări şi mări doar pentru că a suferit – urmare a crîncenului război din 1917-1991 – un eşec. Răsfoieşti o banală carte de istorie şi vei vedea că mai nimeni nu dezarmează dintr-atît. Am folosit acel mai cu gîndul la vreo Turcie sau Austrie, cuminţite după 1918. Dar cele ca ele s-au liniştit din lipsă de resurse, plus că decăzuseră în înfrîngere prea mult.
Rusia nu a decăzut nici de departe într-atît după 1991. Nu mai poate zvîrli sfidări a la Brejnev, dar şade foarte bine pe picioare. Asupra stilului ce o animă, fie şi fără tobe în exterior, stilul preşedintelui Putin spune destule.

În aceste condiţii, este absolut normal – zic şi eu cu cîtă logică instinctivă posed – ca Marele Urs să vegheze, implicit să încerce să profite de încurcături ivite în ograda vecinului. Ba chiar, rămîne această regulă a jocului, fie şi nedeclarată public, de a sădi germenii problemelor de care vorbeam...
Nu am dovezi, dar mi-i chestie de logică, a la S-a încălzit vremea, vor ieşi muguri, frunzuliţe, musculiţe


În loc de încheiere
Bineînţeles, ca trăitor în România ultimilor 50 de ani, cu părinţi terorizaţi de comunişti şi protectorii lor estici, am destulă teamă an a aşterne cele de mai sus prin tastatură. Dar tot eu spun că-i normal ca un stat să-şi vadă propriile interese, în condiţiile în care morala cred că-i noţiune care-i face să se strice de rîs pe diplomaţi, pe oamenii de stat. Departe de camerele de luat vederi, fireşte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu