joi, 30 august 2012

[UMAN, POLITIC, SOCIAL] Diurne, 29 august 2012


Sînt într-o situaţie proastă, profesionalmente.
După ce că-mi era cîştigul un rahat, s-a nimerit în ultimele săptămîni să pot efectua un număr redus de ore de muncă.
Ceea ce nu-mi ridică prea sus ochii în faţa partenerei de viaţă.

Îndemnul este, cînd ea însăşi se întîmplă să se simtă presată material de angaralele casei, să fac ceva.
Dar meseria mea de bază, aceea de dtp-ist, nu prea mai merge. Chit că mai caut.
Aş aborda şi ceva nou, chit c-am avut între timp talentul de a mă răci un pic (nu e neapărat vina mea integrală) cu amicul Mugur, care purcesese la întins antene de slujbă...



În paralel, umblu pe un teren extrem de minat, unde trebuie să fii atent cîtă megalomanie, cît Eu fals te mînă în luptă. Tot sper la suişuri poate romantice. Am avut îndrăzneala să scriu unui post echilibrat de televiziune, dacă nu au nevoie de ... un participant la talk-showuri. Pare o aiureală (dar ce minuni nu au pornit de la stadiul ăsta?), dar zău că mă simt deloc aiurea într-un platou, ca tip care nu simte plăcere în vorbit prosteşte, după cum are totodată nişa sa, poate deloc de dat la coş.
Pe acest fond am şi scris ulterior unei onorabile instituţii, întrebîndu-i respectuos dacă nu au nevoie de un tip de minte ca a mea. Nu mi-au răspuns, chit că mă simt jenat, cînd mai accesez vreun site deocheat, că vreo verificare preliminară din partea dumnealor notează aşa gusturi din partea catindatului... La bani mărunţi poate nu e cazul unei jene maxime în ce mă priveşte, la o adică cele 2-3 calităţi pe carele posed şed pe defecte echivalente... Plus că a putea să-ţi accepţi unele pasămite aiureli de adînc te face mai zolid decît un preopinent care nu are idee de cele pitite în sine...

Am trecut şi pe la sediul de campanie al unui simpatic lider politic. Mi-am propus serviciile, în acea campanie, Cu ce pot să vă ajut?... Un domn mai plinuţ a coborît în stradă, a vorbit cu mine despre ce avea pe suflet (instructiv moment!), apoi m-a rugat să-i las pe un bilet numele şi telefonul. Nu a revenit pînă azi, poate l-a aruncat imediat la coş, poate e ocupat cu postul înalt căpătat acum 2-3 zile.

Apropo, cum aş lucra sub bagheta unuia ca Băsescu?
Cred că nu groaznic... Pentru că omul - dincolo de tot ce i se impută - nu m-ar călca pe răni, unde specialist poate fi doar un tip toxic ca mine...
Plus că m-oi pricepe şi eu de la o vreme să văd care e problema vreunuia chitit din nimic pe ăi din jur...

În fine...
Ierartă fie-mi de către domniile voastre această divagaţiune...


I

Clinci în presă între Ioan Rus (ministrul demisionar de la Interne) şi Radu Stroe (cel numit ulterior ca secretar de stat la acelaşi minister).
Primul îl tratează pe al doilea - între altele - drept "şmecheraş de mîna a doua".




Dezavantajul lui a umbla prea dezinvolt prin lume (strugurii acri?) este şi că te scapi prea repede, ţii prea mult cont de galerie. Cărei Galerii, că tot veni vorba, i-or place cei ca Ea, dar vrea totuşi în jilţul de lider şi tipi în stare de mai mult decît de mişto ieftin. Asta şi pentru că, în inconştient, nenea  Stalul teatrului social îşi ştie lungul nasului, are idee că unul ca el nu ar putea conduce - dincolo de afirmaţiile la bere cu amicii - Statu'.

Am îndrăznit să-mi dau şi eu cu părerea, în context (păi pînă acum ce efectuaşi, bre?).

Dacă vreodată se va nimeri să fiu politician ori sfătuitor al vreunuia cu scaun la cap, m-aş feri de afirmaţii ca astea.
Bineînţeles că nu sîntem perfecţi de felul nostru, dar nu strică a conştientiza metalimbajul, ce mai transmitem pe lîngă acele vorbe / săgeţi ce nu mai pot fi întoarse.
Dl Rus pare un tip stăpînit şi, în consecinţă, cu oarece înţelepciune. În bună parte avem de-a face doar cu o mască, mai exact domnia sa nu gestionează şi ceea ce ascunde, inevitabil, adică opusul celor ţinute la suprafaţă, la de-efect asupra semenilor.

Cred că facem o greşeală (chiar dacă spiritul scenei politice aproape obligă la aşa perle) prin aşa afirmaţii. Mai degrabă l-am trata pe opinent aşa cum este el în realitate - chit că sportul ăsta cere ceva efort şi resurse în ale decriptării... Dl Stroe îmi pare un om comun, destul de la locul său, dar doritor cu orice preţ să ajungă cît mai sus. Nici nu se vrea lider, e obişnuit cu roluri subalterne. Are un grad indiscutabil de onestitate, chit că execută şi partitura verbală a partidului propriu.

Am sentimentul că e loc de mai bine în verbalistica (e cuvînt nou?) politică. Şi de mai mult calm - ce nu-i moft / lozincă goală, ci pur şi simplu ai mari avantaje dacă nu scapi caii - dă-le un zăhărel acestor fiare interioare şi vor sta cuminţi... 

A scăpa caii înseamnă şi a furniza arme adversarului: din punct de vedere al argumentelor, dar şi al zgîndăririi deloc fericite pentru noi a ceea ce el posedă. Bineînţeles, există şi momente cînd dă bine să-l duci în stare de iritare...

Categoric, îs un curat urmaş al lui JJ Rousseau, care dădea îndrumări savante în privinţa educaţiei copiilor ("Emile"), în vreme ce îşi expediase cele cinci odrasle la leagănul comunal...



II


Săritură de Balanţă, cître un subiect la naiba în praznic faţă de precedentul...

Îmi place să privesc contopirea soarelui cu orizontul, în ambele sensuri: cînd astrul coboară spre linia acestuia, respectiv cînd iese.
Nu sînt un credincios, dar îmi amintesc un sentiment asemănător, pe vremea cînd aveam rezonanţă la ceea ce este numit divin. Diferenţa faţă de obiceiu-mi de astăzi este că acum acel sentiment aparte priveşte nu doar ceva concret, dar vădeşte şi o mare concentrare., o separare de paraziţii care derutează mintea, sufletul în numeroase direcţii.
Zecile de minute de după apus îmi conferă un soi de tristeţe, care sfîrşeşte – sper ca spusele mele să nu sune didactic – în acceptarea lucrurilor, a întunericului.
Dimineaţa, intervalul de timp care precede apariţia soarelui nu  înseamnă neapărat optimism (ba chiar mă îngrozeşte lungimea zilei de vară care se cere umplută), ci un fel de magie. Poate cuvîntul nu e potrivit, lexical, dar sentimentee acelor momente către acest termen mă duc... Acea lumină în creştere, iniţial difuză, care înroşeşte pe o imensă orizontul (reamimntesc, am şansa de a urmări spectacolul de la etajul 17 al unei construcţii din marginea nordică a Capitalei, pe lîngă care şerpuieşte puitor pe frumoase gînduri şi Colentina Herăstrăului.
Simţi după o vreme - deloc scurtă de la apariţia întîiei gene de lumină – că se apropie Facerea. A Lux-ului. Cinci minute nu te dezlipeşti cu privirea de locul unde ochiul îţi indică proxima apariţie a astrului. Şi procesul din urmă cu cîteva ore (nouă, la solstiţiul estival) se inversează. O suliţă (pentru ochi, prin surpriza inevitabilă pe care o aduce) de lumină ţîşneşte spre privitor. Se lărgeşte încet apoi, dar continuu. Curînd jumătate de discul incandescent este deasupra orizontului... Deşi momentul încurajează mai multe dorinţe difuze de plăceri din mine să solicite satisfacţie, mă retrag, căci fie asemenea moment are duratele lui înţelepte de expunere -  bineînţeles nu neapărat egale, în diferite dimineţi.

Am nimerit, ieri 28 iunie, una dintre zilele cu cea mai clară pespectivă, la mari distanţe. Mi s-a întîmplat, să fie aproape două luni, să zăresc lanţul munţilor, al Carpaţilor Meridionali mai exact, prelungindu-se aparent la nesfîrşit spre stînga, mai ştiinţific sus spre apus. Oarece pîclă fie şi neînsemnată opera precum un vol pe trupul unei femei, sporea cele ascunse... Mai exact dădea impresia că lanţul ar continua aproape la nesfîrşit spre soare-apune, bineînţeles la cît iar permite micşorarea datorată distanţei. În entuziasmul acelui moment, speram inconştient să fie vizibilă în zile şi mai bune chiar şi vreo cuşmă a Retezatului...
Ieri, în the best day pe care am apucat-o ca observator al depărtărilor, mi-am dat seama că şi frumuseţile (în ciuda solicitărilor de plăceri, de frumuseţi şi mai mari, şi mai mari!... din noi) au limite. Mai exact, chit că la număr mai ieşeau trei-patru vîrfuri (echivalent cu un vîrf proeminent sau chiar masiv, s-o spun) la vest de Iezer, intuiţia mi-a spus că fizic poate fi vizibil doar cel mult un masiv dincolo de Olt...
Aducînd vorba de ridicături (chit că mi-ar putea servi grozav, am încropit o schiţă cu pixul), fură – după cum ziceam – patru, dintre care cea mai răsăriteană nu sînt sigur că nu reprezintă zona occidentală a Iezer-Păpuşii.
Poate previzibil, curbura Pămîntului reduce posibilitatea unor desluşiri la mai mari distanţe. În context, auzisem cînda că oamenii au simţit  forma reală a planetei lor inclusiv prin faptul că, aflîndu-se în porturi şi privind spre corăbiile care apăreau în zare, le apărea întîia oară pasămite catargul, şi abia apoi corpul ambarcaţiunii. Mie unuia nu-mi vine a crede, pentru că totuşi curbura pămîntului îşi face efectul vizual după un număr mai mare de kilometri, de la care un vas fie şi mastodont al prezentului nu este vizibil.

PS
După o zi, am zărit Bucegii, graţie unui gol fericit de clădiri, şi de pe o construcţie de 7-8 etaje (unde lucrează fiul mei cel mare) din zona Intercontinental.
Masivul meu de suflet nu s-a lăsat şi pozat însă, datorită lipsei de contrast - din acel unghi - a depărtării.



Altminteri, de pe acelaşi roof, meditam la pozele de acum aproape două sute de ani, luate de pe o clădire mai înaltă, vreun Turn al Colţei. Pe baza lor, împătimiţii de Bucureşti şi de istorie află ce exista şi ce nu exista la acea epocă în jur...
Astăzi, la 2012, lucrurile-s un pic mai complicate, cu aglomeraţia de clădiri. Alminteri s-or găsi peste decenii bucureşteni care să caute să afle, din imagini de la 2012, ce era şi ce nu era în jur, or mai ştiu eu ce indicii legate de discipline diverse...



III

Despre şutul la care ne luăm gîndurile..
Pomeneam de curînd că-i oarecum hazos şi sigur neînţelept să nu ne percepem gîndurile, tendinţele, ci doar dureroasa interdicţie ridicată de educaţie în calea lor. Ceva asemănător, observ, intervine o soră bună a fricii, şi anume ruşinea (în cazul opreliştea pare să vină din partea cuiva la care ţinem cît de cît, în vreme ce la frică agresiunea celuilalt este directă, ca din partea unui străin).
Cred că priveşte mai ales abaterile de la morală, adică acele gesturi, idei nu foarte încorsetate într-un cod de legi.






IV

Adîncul îmi trimite două semnale, prin intermediul visului



De insuficienţă.
În primul caz, nu reuşesc să asimilez şi pace materia pentru o disciplină unde am de încheiat situaţia. Nu se lipeşte şi pace de mintea mea acea disciplină.
Nasol.

La vreo două zile, de data asta am pornit un nou an şcolar (parcă de facultate), unde tot întîrzii să mă prezint la cursuri.
Plus că nu ştiu la care din cele cinci clase din acel an de studiu existente trebuie să mă prezint.
Vreo două-s dimineaţa, restul după-amiaza...

Înţeles mesaj buştean (a la VD Zamfirescu ori Marie Cardinal), doar gustul al dracului de neplăcut al neputinţei de moment. Într-un mediu ce nu părea să-mi întindă o mînă.

Esenţial este să stai să suporţi neplăcerea mesajului. Neputinţa.
Mediul ăla unde fiecare îşi avea treaba lui, nici gînd de vreo amiciţie încurajatoare.

Mesajul, chit că spuneam a nu-l fi mirosit foarte (pe ce domeniu scîrţîi?), e semn bun. Faptul în sine că inconştientul l-a scos la aer, păi tot e mai bine decît necomunicat.
În acelaşi timp, paradoxul de a accepta acea neplăcută-pasămite-de-neschimbat este cheia spre a modifica în bine lucrurile.

De fapt, nu există a modifica în bine în sine, ci a rămîne în pas cu timpul.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu