luni, 20 august 2012

[UMAN, SOCIAL] Chassez le naturel, il revient au galop!



Adicătele dacă iei cu Huo! naturalul personal, va reveni, şi încă la putere sporită chiar - cînd îi va fi mai mare dragul părţii cît de cît civilizate din noi...

E de precizat că acea revenire a naturalului, mai exact a fiarei, a doritorului de mult şi degeaba (e vorba de primit, nu de dat!) din noi urmează şi ea nişte reguli, asupra cărora voi îndrăzni să-mi dau cu părerea...


Domnul Cornel Codiţă era, dacă nu mă îşeală memoria, analist militarm ceva în genul ăsta. Se întîmpla acum vreo zece ani – nu mă întrebaţi ce a survenit de nu mai e aşa ceva şi, în consecinţâ, îşi poate da liniştit cu părerea (de pildă în “Bursa”) despre zone dintre cele mai necazone ale societăţii româneşti. Şi pe un ton aparte.
Eu mi-l amintesc pe dl Codiţă, cel de acum un deceniu, drept un om la locul lui, serios.
Ceva a s-a întîmplat între timp, iar asta nu pare să fi ţinut doar de punerea în cui a uniformei militare.

Că face glume destul de subţirele, asta ar fi una.
“Dacă are o latură cantitativă, noţiunea de procuror pe cap de locuitor nu exprimă cîţi procurori există în Româna pentru fiecare locuitor, ci invers, cîte capete, scalpuri sau dosare de locuitor poate strînge la centură fiecare procuror. După cum se vede cu ochiul liber, zilele acestea numărul poate ajunge uşor la cîteva sute...”
(Uf, parantezele mă vor ucide!... Vezi pe cea de aici la PS1)
Şi o ţine tot aşa cam o treime de pagină a gazetei cu pricina.
Ce-i drept, nu mă plîng c-ar duce lipsă de cititori – există destulă lume care gustă aşa stil.

Apoi, nu pot să nu observ că dl Codiţă pare să fi folosit educaţia nu pentru şlefuirea naturalului, ci pentru un banal luciu, lustru aplicat acestuia din urmă.

“Fiecare avem un înger care ne însoţeşte îndeaproape de la naştere /.../ care încearcă să ne apere, cît îl lăsăm noi şi cît poate el, de cele mai rele dintre relele care ne pîndesc la fiecare răspîntie a vieţii. Trebuie să existe o contrapondere, pentru a nu violenta principiul absolut al echilibrului natural. În consecinţă, în democraţia hiperoriginală fiecărui cap de locuitor i se repartizează un procuror care-i stă în spate, mă rog... pe cap..”

Bineînţeles, “lectura favorită a procurorului cu vocaţia de a se sui pe capul de locuitor nu este neapărat Constituţia libertăţii, iar Friederich A. Hayek (probabil el a scris-o, n. MO) nu figurează între fişele de conspect ale pregătirii sale juridice...”. Urmează citat şi consideraţii. Dar şi consideraţii balcanice dintr-o lungă serie.
Amestecul, cred eu total neavenit, dintre sacru şi profan se face remarcat chiar în titlu (“Dragă Orwell, nici nu ştii cît de mic începi să fii”), probabil de succes într-o societate unde se lucrează la faţadă, vorba lui Mitică Popescu din piesa de teatru omonimă. Ţara formelor cu fond pe care îl ştim, a sutelor de mii de diplome universitare ai căror posesori abia leagă trei vorbe...


Părerea mea.
În mare am spus-o. La multă lumea, educaţia este doar un pospai, o pojghiţă subţire, a căreimenire din start pare să fie doar potenţarea, satisfacerea animalicului, a naturalului din noi. Cînd o societate temperează aşa porniri, e loc de respiraţie. Cînd nu, România sau surate întru spirit te cheamă.

Pînă să trec la alte exemplare umane de acest tip, îndrăznesc o explicare în lateral. Mi-a fost dat să observ, poate pornind de la legenarul şi caragialianul Coriolan Drăgănescu, că există o vîrstă – în tinereţe – a idealismului. N-am idee de ce plasează natura aşa ceva, şi aici. Cert este că omul, junele se zbate o vreme în direcţia aceasta. La un moment dat, poate legat, poate nu de întemeierea unei familii şi necesitatea susţinerii ei materiale, omul în cauză lasă slujirea vorbelor mari în favoarea celor pragmatice, eventual le adaptează pe primele demersului întru devenire socială şi materială.


O traiectorie asemănătoare îmi pare să fi urmat domnul Radu Tudor, care se produce cam des la Antena 3.
Care Antenă Trois, fie vorba între noi, este o bravă continuatoare a spiritului României Mari, mai exact a unui filon care animă de cînd lumea o bună parte a populaţiei româneşti – atîta doar că unii nu au aflat, iar alţii nu vor să recunoască particularităţile şi amploarea fenomenului.

Democraţia va fi slujit ca vestala şi domnul Mugur Ciuvică, fost consilier al preşedintelui Emil Constantinescu, şi suferind ulterior Inchiziţa regimului Adrian Năstase. Nu ştiu dacă despre domnia sa se poate spune că a schimbat tabără, pur şi simplu a urmat ţărăniştii (ca spirit mai ales) dezamăgiţi că nu mai au loc în trenul istoriei – vezi Zoe Petre, că un bastard precum Băsescu culege laurii, ba chiar şi aplauzele fruncei culturale atît de invidiate, aceea a lui A. Pleşu, HR Patapievici etc.

 Despre  Varujan Vosganian se poate spune că a făcut duble progrese, în drumu-i pe poteca descrisă mai amonte domnia sa avînd suplimentar la dispoziţie  suflul politicianului, acela care minte ori debitează prostii fără vreun tremur al muşchilor feţei.
Bineînţeles şi dînsul a fost tînără speranţă, pînă i s-a urît de tuşă. Nu a fost teribil de original în demersul său, copiind reţeta Alianţei Civice şi a Partidului derivînd din aceasta, dar a ajuns în 1996 parlamentar. Din care scaun nu am ştiinţă să fi coborît vreodată.

Ca mai toată lumea bună – dar de înţeles, psihologic vorbind – şi domnia sa scrie, trimite în librării cărţi.



PS-ul de care vorbeam.
Sursele de informare în ce priveşte stilul de lucru din aceste zile ale huliţilor procurori ţin cu precădere de media antiBăsescu, care preia ce-i convine din manifestările de copil şmecher al unui tip de electorat. Greu în exprimare, dar iute la iritaţiune.

Pe altă linie orecum, va urma.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu