sâmbătă, 15 septembrie 2012

[PERSONAL, PSIHANALIZĂ, UMAN] Răscruce


I









În urmă cu 12-13 ani, urmare a sentimentului de nesimţit bine sub soare, am căutat ca tot omul să îndrept lucrurile.
Am găsit potrivit pentru aşa acţiune o ramură a psihologiei, psihanaliza.

Citisem undeva că are efect (asta dacă îi urmezi rigorile destul de dure!) cam pînă la vîrsta de 45 de ani. Aveam 43 în 2000 şi m-am aruncat cu tot interesul pe cîmpul ei.

Lucrurile nu am ieşit cum îmi dorisem (teooretic se vorbeşte de cel puţin trei ani, cu trei şedinţe pe săptămînă). Lipsa banilor.
Am încercat să duc lucrurile pe cont propriu.
Unii vor vedea aici partea plină a paharului, alţii cea goală.

Neîmpliniri profesionale repetate, mai exact situarea la un nivel total necorespunzător (şi foarte prost plătit), mi-au accentuat starea de disconfort, de aiurea pe lume.
Ca un făcut, m-am trezit recent cu două semnale deloc încurajatoare.

Nu sînt nici pe departe un as al decodării viselor (mă refer la tehnica psihanalitică), dar în două vise am putut să citesc destul de uşor Starea naţiunii, cum ar spune americanii.

În cazul unuia (au fost arcă în aceeaşi noapte), un lunetist a împuşcat şoferul maşinii în care mă aflam. Acuşica sar fi ocupat şi de noi, cei doi (cine o fi al doilea?) scăpaţi, dar am izbutit să ne fofilăm. Nu ştiu cît în ultimul caz, este realitate ori dorinţă.
Am tradus asta drept totală neputinţă de a-mi dirija maşina în acest moment - ceea ce simt din plin altminteri.
Voi reveni asupra problemei imediat mai jos.

În al doilea vis, o fată la vreo 8-12 ani venea să-mi aducă notificarea tribunalului că am pierdut un proces. Nu am vrut să dau ochii cu ea, cu acea fetiţă destul de ternă şi de mututlică, m-am ferit.să dea de mine.
Am tradus ceva a la faimosul  M-ai învins, Rodioane, al lui Eugen Barbu de acum 30 de ani, ori măcar a la zmeul răpus de Greuceanu.
Căci nu am reuşit pînă azi să zdruncin prea tare un crunt Superego, care mă toacă pentru fiecare greşeală sau presupusă greşeală.


Chestia cu lipsa de dorinţă (act ratat, era vorba de direcţie!).
Nu ştiu cît e vorba mers şi atît al vieţii, la vale (căci se prea poate!), şi cît acea etapă din cura psihanalitică pe care Karen Horney o descria  în lucrarea Conflictele noastre interioare, cînd te îndrepţi - terapeutic -  spre întunericul care îngrozeşte..
Autorea pleca de la ideea măştii pe care o afişăm în societate, a aşa-numitului Eu fals.
Care ajută, însă în acelaşi timp crează mari probleme:




"Atîta timp cît imaginea sa rămîne reală pentru el şi intactă, se poate simţi important (…), superior şi armonios, în pofida naturii iluzorii a acestor sentimente. Se poate considera îndreptăţit chiar să formuleze tot felul de cerinţe şi revendicări, pe baza pretinsei sale superiorităţi.
Dar dacă permite ca aceasta să fie subminată. el este imediat ameninţat de confruntarea cu toate slăbiciunile sale, fără nici un drept la revendicări speciale, o figură relativ neglijabilă sau chiar de dispreţuit în proprii săi ochi.
Lucru şi mai însăpăimîntător, el este confruntat cu conflictele sale şi cu groaznica teamă de a fi sfîşiat în bucăţi.
aceasta îi poate da şansa de a deveni o fiinţă umană mult mai bună, valorînd mai mult decît întreaga glorie a imaginii sale idealizate, este o predică pe care el o ascultă, dar care multă vreme nu înseamnă nimic pentru dînsul.  ESTE  UN SALT ÎN ÎNTUNERICUL CARE ÎL ÎNGROZEŞTE."
  
(întregul subcapitol, la PostScript)


Nu-mi dau seama - cum ziceam - dacă este astă etapă, a încercării pentru prima dată de înot fără colac, sau o alunecare la vale....
Cum face lumea spre şi la bătrîneţe.
Eu avînd 55 de ani.


II

 Legat de ultimul paragraf, aş deschide o discuţie, o... zicere.
Mă uit în jur şi după o etapă de mi se pare mie, de Alţii n-au trebi din astea!... înclin să cred că societatea, ca să nu cadă de pe bicicletă, trebuie să pedaleze întruna, mai exact pe valorile care ţin de viaţă. Nimeni nu e mai seriat de ne-viaţă precum Societatea.
Pe de o parte, toată lumea încearcă să o ţină într-o petrecere şi o fericire, chestie vizibilă şi cele redate pe televiziuni, în gazete, reclame şamd.
Faptul că lucrurile-s mai mult decît false de multe ori (priveam azi la emisiunea "Mireasă pentru mama" - sau aşa ceva) şi mi-era mai mult decît clar că acolo nu e vorba de realitate, ci de ceeace ne prinde bne. Iar ultima formulă nu e de pus la zid, ci pur şi simplu nu se poate trăi fără ea.
Nu trebuie să umblăm cu ideea că mirele, mireasa şi tinerii nu au treabă cu alergatul după falsitatea plăcută. La ei, poate, nevoia de plăcere ca antidot al angoasei trecerii prin viaţă este mai mare ca la maturi sau bătrîni. Poate copiii să-i mai întreacă în vînatul plăcerii.

Nu dau cu parul, doar emit o părere.

Dincolo de toate acestea, am sentimentul că generaţiile coapte şi foarte coapte au mari reticenţe în a discuta despre ce le frămîntă. Oamenii se închid fizic într-un colţ de apartament (mă uitam recent într-un parc bucureştean că marea majoritate a plimbăreţilor sînt tineri, eventual părinţi cu copii pînă în zece ani), respectiv psihic. Această categorie zîmbeşte frumos, dă bine, dar nu pare să se ocupe de belele.
Ultimele avînd, se pare, prostul obicei de a se acumula.
Eu cred că senectutea are o mare problemă în acumularea de probleme, în deceniile anterioare. În care am fugit de inconvenabile.

Cum am zis, e o părere.


Meditam de curînd la un subiect spumos. În sensul plin.
Cît de neplăcut este părăsirea scenei numite Munte.
Unde te lasă fizicul, dar ai parte şi de o inevitabilă notă de plată în ceea ce priveşte teama. Cînd ai, să zicem, 50 de ani şi vreo trei decenii de abrupt în spate, nu mai ai îndrăzneala de a risca a unui cogener care s-a apucat de curînd de delicioasa nebunie numită alpinism.

Mie mi se pare că e de discutat, de vorbit ce şi cum e în sufletul omului, cînd acea construcţie care i-a asigurat de chiu de vai echilibru, suportabilitatea vieţii (subiectul poate fi extins, în sensul de ce mergem pe coclauri) se surpă, încet dar sigur. Nu se discută aşa ceva, însă.
E ca în viaţa mare, în sensul că se bate toba asupra ascensiunii, a urcuşului pe trepte întotdeauna mai valoroase decît precedentele, nu şi despre Cacă lupe ce mîncaşi!  - dacă nu-s prea frust în exprimare - de după o vîrstă...
Mi se pare aiurea să nu vorbesc despre acea dramă.

Şi aici nu cred că tipii de vîrstă asemenea subsemnatului au vreo trecere tare lină la înţelepciunea lui a accepta lucrurile cum sînt, mai exact că de la an la an poţi atinge tot mai puţine dintre gurile de rai care ţi-au fermecat (şi poate chiar asigurat) existenţa. Cum e cu pasajul, pe unde fluierai cîndva ori chiar şi de curînd, dar unde acum, în coborîre, eşti nevoit să faci rapel.

M-am dus de vreo două ori la Întîlnirea veteranilor, organizată de Clubul Alpin Român, şi nu mi- s-a părut că e preocupat cineva de subiect. 
Bineînţeles însă că Subiectul e preocupat de noi. Nu-mi iese din minte cazul unui cogener băiat cam permanent infantil / vesel, pe care au înflorit teribil ridurile. Situaţie în care meditez că organismul vorbeşte totuşi de adevărata-i stare.

Meditez deseori cum va fi fost înaintaşilor, unui Radu Ţiţeica ce nu a mai putut ajunge la draga_i Portiţă a Caraimanului după etatea de 45 de ani. 
Este drept că, în aparenţă, un Ionescu Dunăreanu părea la 80-83 de ani, în preajma Pietrei Craiului, veşnic tînăr şi ferice, dar cam tot pe atunci un stîlp al cercului Floare de Colţi îşi îndemna colegii de club să-l viziteze pe legenedarulmontaniard, căci acesta se simţea (insuportabil de) singur
Şi alţii.
Zău că nu e subiect macabru - ba chiar cred că abia după ce-ţi goleşti magazia de negîndire poţi merge senin mai departe... Iar finalmente la rendez-vous cu Tanti cea cu Coasa, dacă bineînţeles socoteala-mi de acasă s-o potrivi cu aceea din Tîrgul lui Caron.

Zic şi eu.


Tocmai azi colegii mei de şcoală generală au ţinut o întîlnitre de 40 de ani de la absolvire.
Nu am participat.
Îmi recunosc aici acea situaţie punctată de Karen Horney, cu tipii care ţin o distanţă securizantă faţă de semeni, pentru a nu le fi depistate defectele sau pretinsele defecte, pentru a nu le fi atinse răni.
Dar zău că nu văd ce rost are să privesc înapoi, în loc de înainte! Dacă aş fi mers, probabil aş fi făcut-o pentru a mă amuza-minuna-întrista cum ne-a făcut viaţa praf (altminteri normal), cît de iute ne-a transportat ea de la vîrsta piersicii cu puf la acea cu riduri, păr alb sau deloc şi cap între umeri, de azi..




  P.S.                                                          

Bucata pomenită, din Karen Horney:







Imaginea idealizată


Atitudinile fundamentale ale nevroticului faţă de semeni, prin care el încearcă să rezolve/dispună conflictele:

1)
        ­REPRIMAREA UNOR ASPECTE ALE PERSONALITĂŢII, ŞI ADUCEA ÎN PRIM-PLAN
A   OPUSELOR  ACESTORA.
        A PUNE O ASEMENEA DISTANŢĂ ÎNTRE SINE ŞI SEMENI, ÎNCÎT ACESTEA SĂ DEVINĂ NEOPERAŢIONALE.


Amîndouă procesele induc un sentiment de unitate, care îi permite individului să funcţioneze, fie şi cu un preţ considerabil pentru dînsul.



2) Crearea unei  imagini a ceea ce nevroticul crede că este  / ce simte că trebuie să fie.

  Conştientă sau nu, imaginea este întotdeauna departe de realitate, deşi influenţa pe care o exercită asupra vieţii este cît se poate de reală.
Totodată, EA ARE ÎNTOTDEAUNA UN CARACTER MĂGULITOR.


Trăsăturile particulare ale  Imaginii  sînt determinate de structura personalităţii: pe primul plan pot fi puse frumuseţea, puterea, inteligenţa, geniul, onestitatea etc.
Tocmai în măsura în care imaginea este nerealistă, ea tinde să incite aroganţa individului.


Aroganţa înseamnă să-ţi atribui calităţi pe care de fapt nu le ai…
Cu cît imaginea este mai nerealistă, cu atît individul devine mai vulnerabil ŞI MAI AVID DE RECUNOAŞTERE DIN PARTEA CELORLALŢI.
Nu avem nevoie de recunoaşterea calităţilor de care sîntem siguri, dar sîntem extrem de susceptibili dacă cele false sînt puse în discuţie.

       
Prin întreaga sa esenţă imaginea idealizată este un fenomen inconştient.
Nevroticul nu este conştient de faptul că se idealizează.
Şi nici nu-şi dă seama ce bizar conglomerat de caracteristici însumează idealizarea.
Poate avea o idee despre înalta sa autoexigenţă, dar, interpretînd greşit asemenea exigenţe perfecţioniste drept idealuri autentice, el nu pune în nici un fel problema validităţii lor, fiind chiar mîndru de ele.
 

… Nevroticul reiterează uluitor de frecvent sintagma “ar fi trebuit”

… Credinţa că realmente ar fi fost perfect dacă ar fi fost mai sever cu sine, mai controlat, mai circumspect.


Spre deosebire de idealurile autentice, imaginea idealizată este statică. Nu este un scop la a cărui realizare trudeşte, ci o idee fixă pe care o venerează.
Idealurile sînt dinamice şi generează stimulente în direcţia atingerii lor; ele sînt o indispensabilă şi inestimabilă forţă de creştere şi dezvoltare.
Imaginea idealizată este in obstacol indiscutabil în calea dezvoltării, întrucît fie neagă neajunsurile, fie le condamnă.


IDEALURILE ADEVĂRATE ÎNDEAMNĂ LA MODESTIE, IAR IMAGINEA IDEALIZATĂ LA AROGANŢĂ.

Eu ideal = Supraeu.
 
Imaginea idealizată este substitutul încrederii în sine şi al mîndriei realiste.

Un nevrotic are puţine şanse de a-şi construi o încredere în sine iniţială, datorită experienţelor la care a fost supus.


Factorii indispensabili încrederii în sine sînt însufleţirea şi disponibilitatea energiilor emoţionale, dezvoltarea unor ţeluri autentice proprii şi capacitatea de a fi un instrument activ în propria viaţă.
Or, în nevroză tocmai aceşti factori sînt pasibili de vătămare.
Tendinţele nevrotice deteriorează încrederea în sine, deoarece în acest caz individul este condus, în loc să fie el conducătorul.
Mai mult, capacitatea nevroticului de a-şi determina propriile acţiuni este în permanenţă slăbită de dependenţa sa faţă de semeni: răzvrătirea oarbă, aspiraţia oarbă de a excela şi trebuinţa acută de a se ţine departe de ceilalţi sînt, toate, forme de dependenţă.
 PE DE ALTĂ PARTE, PRIN INHIBAREA MARILOR SECTOARE DE ENERGIE EMOŢIONALĂ, EL SE PUNE CU TOTUL ÎN AFARA ACŢIUNII.

Toţi aceşti factori îi fac aproape imposibilă dezvoltarea propriilor ţeluri.
Lipsit de o temelie solidă (afectată de conflictul fundamental)  nevroticul îşi dilată sentimentul propriei importanţe şi puteri.
Ideea propriei omnipotenţe este o componenţă certă a imaginii idealizate.

 
O a doua funcţie este strîns legată de prima.
Nevroticul nu SE SIMTE SLAB într-un vacuum, ci în lumea populată de duşmani gata să-l doboare, să-l înşele, să-l umilească, să-l înrobească şi să-l doboare.
De aceea trebuie în permanenţă să se măsoare şi să se compare cu ceilalţi, nu din cauza vanităţii şi a capriciului, ci dintr-o crudă necesitate.


Deoarece, în sinea sa, se simte slab şi demn de dispreţ, nevroticul trebuie să caute ceva care să-l facă mai bun, mai valoros decît ceilalţi.
Fie că aceasta ia forma sentimentului de a fi mai neprihănit sau mai fără milă, mai iubitor sau mai cinic, în sinea lui el trebuie să se simtă în vreun fel superior, să triumfe asupra celorlalţi (ca UNUL CARE SE SIMTE ÎN PERMANENŢĂ VULNERABIL, PRIVIT DE SUS ŞI UMILIT).

Trebuinţa de triumf vindicativ, ca antidot al sentimentului de a fi umilit.


SPIRITUL COMPETIŢIONAL AL ACESTEI CIVILIZAŢII NU ESTE DOAR FAVORABIL NEVROZELOR, ÎN GENERAL, PRIN PERTURBAREA RELAŢIILOR UMANE, CI ŞI PRIN ALIMENTAREA ÎN MOD SPECIFIC A TREBUINŢEI DE SUPERIORITATE.

Deoarece idealurile nevroticului sînt contradictorii, ele nu pot avea vreo influenţă constrîngătoare; rămînînd obscure şi nedefinite, ele nu-l pot călăuzi.
De aceea, dacă strădania sa de a-şi fi idol autocreat nu ar da un oarecare sens vieţii sale el s-ar simţit total lipsit de scop.
Lucrul acesta devine deosebit de evident în cursul psihanalizării, cînd subminarea imaginii sale idealizate îi dă vremelnic senzaţia de a fi cu totul pierdut.

NUMAI ÎN CAZUL ÎN CARE ÎŞI RECUNOAŞTE CONFUZIA ÎN MATERIE DE IDEALURI, FAPTUL ÎNCEPE SĂ-L FRAPEZE, CA INDEZIRABIL.
Mai înainte, întregul subiect era dincolo de înţelegerea şi interesul său;
acum el înţelege că idealurile au o anumită semnificaţie şi doreşte să descopere
care dintre idealurile sale sînt reale.


La început, psihanalistul îi atrage atenţia pacientului asupra contradicţiilor din tabla sa de valori, dar nu se poate aştepta la vreun interes constructiv în această privinţă şi de aceea nu poate fi eficient pînă cînd imaginea idealizată nu devine dispensabilă.


Dacă în oglinda noastră privată ne vedem ca modele de virtute sau de inteligenţă, pînă şi cele mai stridente handicapuri ale noastre vor dispărea sau vor dobîndi o coloratură atractivă…


Ceea ce un individ consideră a fi erorile şi neajunsurile sale depinde de ceea ce el acceptă sau respinge la sine însuşi. Tipul docil, de exemplu, nu-şi priveşte  temerile şi neputinţa  ca pe un viciu, pe cînd TIPUL AGRESIV PRIVEŞTE ASEMENEA SENTIMENTE CA RUŞINOASE ŞI DE ASCUNS FAŢĂ DE SINE ÎNSUŞI ŞI DE CEILALŢI.
În schimb, tipul docil respinge faptul că nu este un individ în mod sincer iubitor şi generos; iar însinguratul nu doreşte să vadă că izolarea sa nu este o problemă de liberă alegere şi că trebuie să se ţină deoparte pentru că nu este în stare să-i înfrunte pe ceilalţi etc.


Concluzia ar fi că tot ce este considerat neajuns nu se potriveşte în tabloul coerent creat de atitudinea predominantă faţă de semeni.
Funcţia defensivă a imaginii idealizate este aceea de a nega existenţa conflictelor; tocmai de aceea este necesar să rămînă atît de staţionară.
De ce îi este atît de imposibil nevroticului să accepte că el  este ceva mai puţin important, ceva mai puţin superior. El nu poate ceda o iotă, deoarece recunoaşterea unui anumit neajuns l-ar confrunta cu conflictele sale, ceea ce ar periclita armonia artificială pe care a stabilit-o.

Impulsiile agresive îi erau evidente, îndeosebi în pornirea sa de a fi cel dintîi în orice situaţie, în dominarea indirectă a celorlalţi.  Aceste tendinţe au redus capacitatea sa de a iubi şi de a lega prietenii.

Stabilirea unei imagini idealizate a fost adesea salvatoare  (deci atunci, hăt departe în timp…), de unde rezistenţa pe deplin justificată sau cel puţin logică a pacientului atunci cînd imaginea este atacată.

Atîta timp cît imaginea sa rămîne reală pentru el şi intactă, se poate simţi important (…), superior şi armonios, în pofida naturii iluzorii a acestor sentimente. Se poate considera îndreptăţit chiar să formuleze tot felul de cerinţe şi revendicări, pe baza pretinsei sale superiorităţi.
Dar dacă permite ca aceasta să fie subminată. el este imediat ameninţat de confruntarea cu toate slăbiciunile sale, fără nici un drept la revendicări speciale, o figură relativ neglijabilă sau chiar de dispreţuit în proprii săi ochi.
Lucru şi mai însăpăimîntător, el este confruntat cu conflictele sale şi cu groaznica teamă de a fi sfîşiat în bucăţi.
aceasta îi poate da şansa de a deveni o fiinţă umană mult mai bună, valorînd mai mult decît întreaga glorie a imaginii sale idealizate, este o predică pe care el o ascultă, dar care multă vreme nu înseamnă nimic pentru dînsul.  ESTE  UN SALT ÎN ÎNTUNERICUL CARE ÎL ÎNGROZEŞTE.



Imaginea idealizată are URIAŞE NEAJUNSURI. Întregul edificiu este extrem de şubred, lucru normal dacă avem în vedere elementele fictive implicate.
Tezaur plin de dinamită, ea îl face pe individ extrem de vulnerabil. Orice critică venită din afară, orice conştientizare a unui insucces văzut prin prisma imaginii idealizate, orice intuiţie reală privind forţele care operează în interiorul său o poate face să explodeze, să se prefacă în praf şi pulbere. El trebuie să-şi restrîngă viaţa, de teama de a nu fi expusă unor asemenea pericole.
Se vede silit să evite situaţiile în care nu ar fi admirat sau acceptat, sarcinile pe care nu este sigur că le stăpîneşte.
Ba chiar poate dezvolta o puternică aversiune faţă de orice efort.
Pentru el, marele dăruit, simpla viziune a unei picturi pe care ar putea-o picta îl şi face maestru. Pentru el, a i se aplica aceeaşi măsură ca oricăruia ar fi să i se admită că nu este om superior, fiind în felul acesta umilit.
Deoarece nimic nu poate fi realizat fără muncă, prin atitudinea sa el respinge înseşi scopurile la care năzuieşte. Iar breşa dintre imaginea sa idealizată şi Eul real se lărgeşte astfel.

 
El este dependent de confirmarea permanentă din partea celorlalţi (aprobare, admiraţie, linguşire), fără ca vreun din acestea să-i dea totuşi mai mult decît o vremelnică reasigurare.
Poate urî pe oricine se arată trufaş ori superior (mai agresiv, mai echilibrat, mai bine informat) şi care astfel îi subminează propriile opinii despre sine. Cu cît mai disperat se agaţă de imaginea sa idealizată, cu atît mai sălbatică îi este ura.
Sau, în cazul în care propria sa aroganţă este refulată, poate admira orbeşte pe cei care sînt arogant convinşi de importanţa lor… Iubeşte în ei propria-i imagine şi, inevitabil, este crunt decepţionat cînd realizează că zeii sînt interesaţi numai de ei


NU PUTEM SUPRIMA SAU ELIMINA PĂRŢI ESENŢIALE DIN NOI FĂRĂ A NE ÎNSTRĂINA DE NOI ÎNŞINE.
Individul îşi pierde interesul faţă de viaţă, întrucît nu el este cel care o trăieşte; el nu poate lua decizii, pentru că de fapt nu ştie ce doreşte; dacă apar dificultăţi, poate fi dominat de o senzaţie de irealitate, expresie a condiţiei sale permanente de fi ireal lui însuşi [1].


În concluzie, deşi imaginea idealizată este creată pentru a suprima conflictul fundamental (şi, într-o anumită măsură, reuşeşte să o facă), EA GENEREAZĂ ÎN ACELAŞI TIMP O NOUĂ FISURĂ ÎN PERSONALITATE, APROAPE LA FEL DE PERICULOASĂ CA CEA INIŢIALĂ.


Ca să spunem lucrurilor pe nume, un individ îşi construieşte o imagine idealizată deoarece nu se poate tolera pe sine aşa cum este în realitate. Imaginea contracarează această calamitate, dar aşezîndu-se pe sine pe un piedestal, îşi poate tolera încă şi mai puţin Eul real şi începe să tune şi să fulgere împotriva acestuia, îl dispreţuieşte şi-l face să geamă sub jugul propriilor exigenţe irealizabile. El oscilează apoi între autoadoraţie şi autodispreţ, între imaginea sa idealizată şi imaginea de sine dispreţuită, fără a dispune de vreun hinterland statornic în care să se poată retrage.


… Tipul rebel, care de obicei crede că este liber, acţionează în virtutea constrîngerii standardelor pe care el caută să le doboare.


Nevroticul nu poate învăţa din propriile greşeli pentru că nu le vede.

…Ceea ce are el în minte atunci cînd vorbeşte de dezvoltare este o idee inconştientă privind crearea unei imagini idealizate mai perfecte, una în care să nu existe neajunsuri.

 
Sarcina  terapiei este să-l facă pe pacient conştient de imaginea sa idealizată, în toate detaliile acesteia [...]  să-i  arate suferinţa pe care în mod inevitabil i-o impune. Individul va începe să se întrebe dacă preţul nu este prea mare. El poate abandona imaginea idealizată numai dacă trebuinţele care au creat-o scad considerabil.



[1] “Un văl de irealitate înconjoară lumea interioară, extinzîndu-se în afară.”







4 comentarii:

  1. Temele abordate in postare sunt foarte interesante plus ca indeamna si la alte reflectii personale.
    Iar Karen Horney mi se pare extraordinara in ideile ei. Intr-atat incat as recomanda dascalilor discutarea cartii in toate orele de dirigentie. Pe post de cultura generala. O fi matematica examen de bacalaureat, dar in viata sunt utile si altfel de cunostinte.

    RăspundețiȘtergere
  2. Din post 2 octombrie 2012:

    Îmi comentează un domn un post de blog.

    Nu ştiu care e postul, însă mesajul - fie şi de doar două cuvinte - mi s-a dus jungher la inimă.

    "Vise, taică".

    N-am fost om cîteva ore.

    Bineînţeles că-ntr-o primă fază am reperat doar disconfortul produs de acea observaţie (de felu-i probabil răutăcioasă - cum destui facem - căci de bine nu găsise ceva prin acel cearceaf scriptic...).

    Dar ce nu te omoară te întăreşte...

    Pînă la urmă am deselenit din problemă.

    Prima iritare cruntă decurgea din faptul că omul îmi făcea de rahat scrisele, mă făcea pe mine, iar aiestea în ochii lumii.

    Neplăcerea sta sporită şi pentru că omul anihila (în mintea mea...) vreun post din cele existenţiale, cu mari părere despre viaţă, cu mari planuri (ce estompau, acopereau mari probleme sufleteşti... Mai ales că io moi fi fălit, bucurat anterior, fie şi inconştient, cu mamă ce idee am scos, respectiv ce-o să dau gata în dreapta şi-s stînga... Ce-o să atrag interesul vreunui tip destupat care să aibă nevoie în schipa lui de aşa minte...

    E,vedeţi că ai de unde cădea de sus, la aşa speranţe?

    Apoi, am privit şi la scrisele tipului.

    Vise.

    Mmmm...

    Din ce mă uit eu în interioru-mi (martoră mi-e ultima depresie!) şi mai ales în afară, la oameni, visele sînt esenţiale pentru a nu pica în vorba aia mare dar sinistră, angoasa existenţială, başca refulatele noastre în decursul anilor.

    În cea recentă depresie, m-am trezit cu visele praf şi zău că e taaare neplăcut.

    RăspundețiȘtergere
  3. http://www.edumarin.blogspot.ro/2012/09/8b-los-60-anos.html

    RăspundețiȘtergere