joi, 6 septembrie 2012

[UMAN] Diurne, 3 septembrie 2012





Intro

Uman posedă, în accepţiunea socială, înţelesul de treabă şi suratele.
În realitate eu văd în aşa vorbă omenescul pur, cum îi el, cu cît mai puţine deformaţii.

Idem, în egoism lumea vede ceva blamabil, chit că e vorba de a te interesa cu precădere de persoana ta. Cred că se leagă aici prea... automat situaţia respectivului de a face rău celorlalţi. ceea ce, barim în destule situaţii nu e vorba.
Dar Codul Societăţii e ca Biblia, dînsul vrea maximorum, care nu ştiu cum se face că sună frumos, dar e în defavoarea subiectului.


... De ce am eu sentimentul că alde bravele instanţe sociale nu le au cu nuanţele? Umanul e aşa, egoizmu' e aşa şamd - cam toate, dacă nu toate, la extreme.
Or fi făcute pe mintea omului de rînd - el însuşi necampion la subtilităţi?
Ultima apreciere nu este neapărat răutăcioasă.




Dau la scara blocului de un fost vecin şi întrucîtva amic. Pe vremuri, maică-mea, fată bună şi mai degrabă văzătoare de bine la copiii altora, mi-l tot da de exemplu, că ce copil la locul lui e.
Parcă şi în deceniu-i trei, al tipului, era shinning, cu al lui zîmbet de tînăr la locu-i... 
Acu e cu o burtă dublă faţă de a mea (care eu, cînd şi-a văzut-o într-un film Dan Mârza, s-a oripilat!).
Rade o bere, cu păhăruţ de plastic, în faţa unuia dintre buticurile din scară.
Intrînd spre apartament, schimbăm succinte amabilităţi.
Peste cîteva minute, cînd ies la alte cumpărături, îmi spun că-mi bat capul cu madam viaţa, cu ale vîrstei prin care trec... E şi momentul în care mă prind că omul meu e prins niţel de flamă... "Aaa, da, viaţa...". Mai realizez şi că ideea nu-l mişcă.
Poate că acea idee nu rezonează uşor la oameni, cum m-am grăbit să cred. E ceva fără efect în profunzime, unde altele fac legea. În context, cred că poţi fi într-atît de înnegurat încît să nu-ţi pui problema c-ar exista o şansă mică de gestionat Spectacolul (recunoesc, deseori şi tragedie, mai ales spre finalul reprzentaţiei...).
Nu pot încheia fără să menţionez că eu îmi bat capul cu Viaţa, dar asta nu înseamnă că am soluţii. Cel mult uşurează parcursul, spre inxoraaabiluuuu' (are echivalent în dicţionar pe intenţia mea de aici?) final.





I

Trec pe lîngă biblioteca-mi de cartier.
Un afiş. Mai multe personaje literare, adică autori români contemporani. Care se află în căutare de poveşti, pentru cititori...
(Dacă stau bine să mă gîndesc, alţii caută poezia... Din cutare sau cutare lucru exterior).
Între acei oameni de condei, Vlad Petreanu şi Radu Paraschivescu.

Fără îndoială sînt un tip animat în bună parte de furie pentru unele stări sociale din jur, pentru mulţi oameni.
Poate pentru că lucrurile nu-s cum vreau eu, mai exact precum cele cu care-s obişnuit şi deci nu trebuie să mai depun efort ori chiar imposibilitate de adaptare.

Categoric la mijloc e o sensibilitate mai măricică...
Oare? Poate, de fapt, toţi o avem, însă descărcăm diferit tensiunea, neplăcerea decurgînd din constatări. Unii o refulează şi atît, alţii au nevoie de alcool şamd.


 Ce aş reproşa oamenilor, unei mari părţi a lor (chit că aici, la bani mărunţi, e repoşul, atitudinea originară, aceea faţă de părinţi, de mama cu precădere)? Păi că îşi văd excesiv de propria persoană.
Mă uit des la personaje prin jur, prin urbe. Nu au nici o treabă că ar putea încurca prin stilul lor pe alţii, că există şi alţii în jur. Priviţi-i pe la metrou, pe o scară rulantă, n-au vreo treabă cu poate atunci ţine să treacă un altul pe lîngă ei, dar nu are loc Ori că a lor odraslă taman a umblat pe jos cu încălţările, dar acum tropie bucuros sub ochii mamei, pe scaunul  autobuzului.
Totul ar fi ok, dacă în paralel Societatea, oamenii nu ar ţine speechuri lungi despre altruism, despre grija faţă de aproape, despre dragoste. Practic aici avem de-a face cu un sport pentru fraieri: care e mai slab de îngeri pune botul (poate şi sperînd că se va pogorî raiul asupra lui, în compensaţie...).  E ca la bariera din faţa exemplarelor canine: tonţii stau şi-aşteaptă să se ridice.
Deci se ţin speechuri lungi în pomenitele direcţii, dar gesturile concrete lipsesc, în favoarea celor de faţadă. A simpozioanelor despre milostenie. A campaniilor vreunu post tv precum “Realitatea”, care moare de grija unei Românii asuprite, dar în paralel economiştii proprii calculează atent cum stau cu ratingul şi ce poveşti să mai inventeze pentru a-l îmbunătăţi.

Revin la chestia cu poveştiile căutate...
Mie unuia acest sport îmi duce mintea la droguri. Deci nu luăm realitatea cum e dumneaei, ci căutăm alintători dulci... Povestea...
Haios este că un tip astfel anesteziat e şi mai victimă a realităţii, cînd iese apoi la drumul mare al acesteia...


V-am spus că m-a surprins grozav poezia ţesută de oamenii unei reviste (altminteri şi ei cu ochii din plin pe avantajele proprii) în jurul Veronicăi Micle.
N-am pretenţia să aplecăm urechea la bârfele ce privesc poetesa în chestiune, tip de rînduri care au mai apărut în timp, mai ales în ultimele decenii. Dar pînă şi o relatare obiectivă, cu subiect, predicat plus listă bibliografică serioasă – este vorba de Vikipedia - este la ani lumină de dulcegăria răposatei Anda Raicu din ”România pitorească”! De unde nu mi-a trebuit mult pînă să pricep că Vero era inclusiv o sadică mică, care-l freca în consecinţă pre Poetul naţional...





II


Sar la alte lucruri.
Tot mirări personale, decurgînd din necunoaştere a realităţii fireşte. Plus răsamintita furie, decurgînd din faptul că eşti copil şi te străduieşti să fii de treabă, în vreme ce ăi din jur trag la gros cu preşul.
Cum zisei, culpa e mea.

Învăţasem că bătrînii-s de respectat pen-că/s posesori de valoare, destupaţi, calmi, o bomboană – mai să pui mîna pe condei în stil Delavrancea, către al său Bunic...
Or aşa exemplare sînt rarisime prin urbe.
Ceea ce e normal, căci rerepezentanţii respectivei categorii de vîrstă sînt înainte de toate oameni. Iar 'ceştia din urmă, oricît s-ar umfla în scrise umaniştii sinceri (adică aiurţi) sau ba (adică interesaţi), rămîn cu ale lor din naştere hibe.
Caut în context, pentru ilustrare , poze pe net, dar dau de fake-uri. De falsuri. De nu e aşa, cel puţin pe la noi. Ar fi de pus poate ceva capturi din Zorba, din Malena ori din Gomorra... Cum, ne-am schimbat între timp, pe aici pe la porţile Orientului? N-aş prea-ş crede...

 Cum, văd eu doar negrul din realitate?
Poate da, poate nu (pot face listă şi cu lucrurile care-mi plac!).
Las altora plăcerea încîntatului, a răîsului dintr-un roz care de foarte multe ori nu există.


De la o vreme, îndeosebi datorită politicii româneşti, harnic adusă sub ochii noştri de posturile tv iubitoare de Useleu, mă conving cum e treaba cu 'telectualii. Cei cu minte multă. Cu CV-urile ample (să presupunem posedă titluri pe bune...).
Începînd cu... concluzia, am sentimentul că la multă lume şcolită lucrurile-s ca într-un banc porcos. Despre bărbaţi. Care luptă, se zbat, investesc pe gustul Ei, al femeii curtate. Iar cînd depăşesc obstacolul rezistenţei, îşi bagă p... în respectiva – bineîneles nu am aici în vedere sensul strict al expresiei, ci mai degrabă acela echivalent cu altă perlă de mahala: dau cu mucii în ciorbă.

Mai exact, că multă lume intră în chingile educaţiei doar pentru a ajunge la un nivel unde îşi pot manifesta fără oprelişte animalicul, moftul, nerăbdarea, aroganţa.
Mă uit la un cetăţean Barbu, la Antena 3, un tip cu nişte ochelari mititei pe care îl întîlneam anii trecuţi seara la plimbat cîinele şi care părea un tip doar excentric, scăpat un moment dintre pereţii de cărţi ai locuinţei personale. Mamă, ce poate să debiteze! N-are omul nici o treabă cu argumentaţia sănătoasă, calmă, cu nuanţa, cu ideea că – la cît de vastă e cunoaşterea – există riscul de a te înşela în afirmaţii.
 


Privesc la Ioan Ghişe, primar în vreo două rînduri al unei importante urbe, respectiv cîndva tînără speranţă şi chiar mai mult de atît în grupul tinerilor liberali păstoriţi de Patriciu. Arătură scrie pe fruntea lui, cel puţin de cînd cu campania-i sub ferestrele lui Băsescu de la Cotroceni.

 Surprise! În dreapta, cum privim, e Ion Ciochină. Habar n-am ce reprezintă azi, dar în Piaţa Universităţii din 1990 era un tip cu trecere... Nu ştiu dacă era membru la GID, dar discutam cu multă simpatie... Doamne, e de dat doctoratul cu traiectorile celor de atunci, din primăvara anului 1990! Opţiunea de azi a lui Jean Ciochină e cum e... Dar ce-o fi făcut omul între timp, cum de explodă abia acum? Întrebarea nu e reproş, ci caut să-mi explic. Sentimentul că trece viaţa degeaba, iar noi nu ne.am îndeplinit cutare sau cutare vis? Şi lipsa cărui vis lasă în libertate draci insuportabili din noi?
O să ziceţi c-am obsesie cu cheia psihologică, dar aştept atunci explicaţia dvs! 

Mă mai uit şi la uşurinţa cu care lume din ce mai diversă (şi mai multă, ca număr) defilează - în enteres propriu, bien sur! - cu vorbe mari, a la poporul, respectiv românii.
Trec peste faptul că Boborul nu a decis...
Şi ajung la o altă obsesie: eu trebuie să fiu mîndru că-s compatriot cu aşa tipi! Amuzant este aici că dacă-i soliciţi amical niţică lămurire vreunui plimbător înflăcărat de aşa vorbe, după o vreme te priveşte complice în ochi: "Eee, şi tu! Ce naiba, ştii cum merge treaba... Dă bine, dragul meu... ". Eventual adaugă solicitarea, presupunînd că sînteţi la loc cu adăpătoare: "Băiete, încă o bere!"...
Momentul în care un farsor de genul ăsta (adus cum trebuie şi unde trebuie cu discuţia) admite falsitatea ditirambelor sale e un moment dintre cele ungătoare pre suflet... Nu pentru el, bineînţeles.


(Continuare pasajul de deasupra fotografiei anterioare)
... Nu ştiu cît e degradare a minţii aici şi cît scăpat de frîu sub iluzia că posedă putere (politică, se înţelege). De asemenea, meditez cît naiba se va fi adunat frustrare - în Ghişe şi cei ca el - în anii epocii Băsescu... Cîtă invidie că fraieru' ăla a ajuns preşedinte, iar acum, ...Chiar şi acum cînd avem / ar trebui să să avem totul - uite cum ne joacă!


Tot felul de chitiţi, adăpostiţi în acel realmente ospiciu numit Antena 3... Daţi dumneavoastră altă denumire locantei, iar dacă aveţi dubii consultaţi Vikipedia de profil, adică un medic cu ştiinţă în ale funcţionării capului. Deşi, iar las capul spăşit, avem de-a face doar cu umanul, în varianta-i carpatină, nici nu mi contează secolul (citeam de curînd misiva lui Ghinea Păturică spre boierul Andronache Tuzluc şi meditam ce balamuc trebuie să fie în sufletul ultimului, de avea nevoie de aşa perii greţoase... - v PS 1).

Noi rîdem al dracului de Trahanache, inclusiv de vorba lui cu interesul. Ori, ieftini bonomi (expresie Camil P., despre un Lumînăraru fudul, înainte de a lua o plasă sinistră), ne oprim doar la zîmbetul pentru deformarea enteresul şi iar enteresul... Şi la rîsul interior pentru cît de gaga e prostu' ăla, căruia îi regulează amicul nevasta... Hă, hă!


 Zău că aş consacra public, oficial mai exact, vorba asta. Aş pune-o pe pereţi, cum puneau comuniştii (pardon, şi cam toţi de dinainte, inclusiv ante-Tuzlucul amintit...) gargarele lor patriotice. Citatul, apoi emitentul, Zaharia Trahanache, cu titlurile lui cu tot. Unii vor zice aici că bizonul ar fi sugestionat să procedeze chiar astfel, să-şi vadă doar interesul... Nu cred că e o problemă... Deja el îşi vede cam doar de ale sale, norocul societăţii fiind că intră repede în coliziune cu alt egocentric, căzîndu-se finalmente la un compromis. Dar mai degrabă reduci pomenita aplecare prin rîs... Castigat mores, nu?


Apropo de scrise Anda Raicu (dar şi mulţi, mulţi alţii şi altele!) despre Veronica Micle, stau şi gîndesc cum o fi fost la 1916, după toată gargara patriotică din anii, din deceniile anterioare, cînd realitatea ne-a dat de-a dura, în puţine săptămîni, de pe crestele Meridionalilor şi de la Turtucaia pînă în viile uscate ale Vrancei. Încerc să văd scenele, ochii oamenilor. Nu mai era ca-n poveştile la care aplecaseră urechea, cu noi sîntem ăl mai breaz neam (vezi deliciosul domn Vucea!)

Oare se prăbuşeşte cerul dacă spunem omului de rînd că lucrurile şed niţel altfel decît crede dînsul? De fapt, cerul nu se prăbuşeşte, dar Soţietatea mioritică are mari probleme, căci e clădită pe aşa gogoşi megalomane, graţie cărora toată lumea – mici şi mari – cîştigă, dar idem îşi fură căciula unii altora şi finalmente sieşi.


Referendumul şi postul. Adică după el.
Din punct de vedere intelectual, încrîncenarea unor de a voi să-l căpăcească definitiv în continuare pe Băse face mai mult decît un demodat Dostoievski. Ce inflamări ale lui Dmitri (Voiculescu, Ghişe -  lista fiind kilometrică) ce neguri ale lui Ivan (Dan Şova aduce cu el...)! Veniţi la Svidrigailov zis şi Tudor Chiuariu! La Amalia Ludvigovna, recte Norica Nicolai. Puiu Haşoti
Mărturisesc - în limitarea-mi - a nu fi găsit echivalent livresc pentru Puiu Haşotti, ajuns ministru al Culturii. Zboară gîndul un pic la Romulus Zăroni, chit că ultimul pare să fi fost în realitate altfel decît în bancurile care l-au făcut celebru (PS2).


III

Nu reuşesc să pricep dedesubturile acestei încrîncenări împotriva lui Băsescu.
Faptul că nu desluşesc aceste dedesubturi nu mi-i semn de cine ştie ce sfîntă şi justificată revoltă, ci doar că nu am fost suficient de atent de subiect, că m-am ferit de rezonanţele proaste pe care mi le-ar trezi descoperirea că trăiesc într-un mediu dirijat de asemenea oameni, că am în preajmă zi de zi inşi precum ei.

Fără îndoială datorită unui stil diferit de gândire, nu pricep graba acestor oameni. Mai exact o iau drept semn de slăbiciune, de neputinţă a ducerii luptei pe termen ceva mai lung decît a estimat iniţial lenea noastră. E prost aici că aşa tipi, fie şi slabi, sînt periculoşi inclusiv pentru noi cetăţenii, în condiţiile în care majoritatea scaunelor parlamentare le aparţine, iar spiritul lor va fi dominant, fără îndoială, şi după viitoarele alegeri legislative.
Mă simt în nesiguranţă avînd la pîrghiile ţării tipi care o ţin gaia maţul cu nişte milioane de alegători, chit că legea e lege, iar perspectiva numerică în cauză e precum valurile mării, începînd cu următoarea clipă nu vei mai avea niciodată exact aceeaşi fotografie.

PS 1








PS 2
Ca un făcut, Puiu - o fi numele din buletin? - Haşotti face trimitere la Zăroni, chit că vizînd (cam mitocăneşte...) pe Elena Udrea.
Şi alege dintre glumele atribuită demnitarului din anii '40 una absolut stupidă. Şi relevantă pentru iscuţimea-i de minte. A ministrului liberal.
O redau aici, căci linkul se poate pierde, defecta IT etc.:

„Doamna ministru Elena Udrea a ţinut (vineri, n.r.) un discurs în faţa plenului Academiei Române. Sunteţi aici în sală intelectuali vechi, de mare valoare, rectori, cercetători, v-aţi imaginat că veţi avea onoarea să vorbiţi în faţa plenului Academiei Române? Doar pentru că este ministru, mi se pare o impietate, o blasfemie, ca cineva să se ducă, de valoarea profosională şi intelectuală a doamnei Udrea, să se ducă în Academia Română, în plenul ei, şi să ţină un discurs absolut banal”, a spus Haşotti înaintea lucrărilor în plenul Senatului, în cadrul declaraţiilor politice. Liberalul a arătat că Academia Română şi academicienii sunt principalii vinovaţi pentru că au permis ca această instituţie foarte importantă să fie „ pur şi simplu jignită de un discurs absolut anost”.
Întâmplarea l-a făcut pe Haşotti să evoce o povestire care l-a avut ca protagonist pe fostul ministru al agriculturii Romulus Zăroni, ajuns în această funcţie pentru că era omul de casă al lui Petru Groza, chiar dacă nu terminase nici opt clase.
„Păstrând toate proporţiile, mi-am adus aminte de ce s-a întâmplat în 1945, când faimosul ministru al agriculturii din Guvernul Groza, Romulus Zăroni, se afla în faţa Universităţii, în caleaşca sa, care era condusă de un aghiotant. Şi a văzut în faţa Universităţii o coadă şi l-a trimis pe aghiotant să vadă ce este cu coada aceea. Se dădeau diplome absolvenţilor Universităţii. S-a dus Ion, s-a interesat, şi i-a răspuns lui Zăroni că se dau diplome. Acum, Zăroni era el cum era, dar ştia că o diplomă este o chestie pozitivă, aşa că l-a trimis pe aghiotant să ceară şi pentru ei două diplome”, a spus Haşotti, constatând că această întâmplare „are ceva asemănător cu discursul doamnei Udrea la Academia Română”.
„S-a dus Ion şi a cerut diplome, iar profesorii au fost intrigaţi dar, dat fiind vremurile, i-au dat cele două diplome. Când a văzut Zăroni despre ce este vorba, că o diplomă nu este mare lucru i-a spus lui Ion: . Şi s-a dus Ion şi a spus: . Profesorii au fost iarăşi intrigaţi, iar unul dintre ei a spus: , şi-a încheiat liberalul povestirea în apauzele câtorva senatori din sală. 












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu