marți, 11 septembrie 2012

[UMAN, POLITIC] Optici, 11 septembrie 2012




Sîntem sclavii afectelor.
Are chef bucuria să ne ia în braţe, din senin? Păi atunci urgent se deschide gura, a zîmbet, a încîntare, inclusiv din motive pentru care lumea îşi dă coate: „Rîde ca prostu’, dom’ne, de ce-şi aduce aminte... Săracul...”
Idem cînd e vorba de indispoziţie. Odat’ te negureşti şi te pregăteşti, vorba bocetelor, să laşi lumea asta pentru o alta, a durerii, chit că - din fericire - nu-i eternă...


I
Motto:
"După ce că e curvă, o mai cheamă şi Virginica!"
 (glumă interbelică relatată de la Alex. Beldie)

Nu-ş ce mi-a căzut azi prin ochi vestea despre plecarea lui Silviu Prigoană din PDL.
... Vina îmi aparţine. Inconştient, mi se păruse că omul ăsta e demn de oarece încredere. E din bobor, a răzbit prin gunoaie, e pălit de la natură cu un handicap. Ba le şi vorbeşte cu o doză respectabilă de onestitate.
Aşa mi-am zis pînă azi, cu precizarea că procesul fu inconştient, cea ce face probabil ca el să fie mai dureros azi, la deziluzie. Căci ce-i conştient, de chiu de vai, primeşte zilnic (din multiple motive) tot felul de corectări, ceea ce ne apropie de realitate, dar îndepărtează totodată de cruntele deziluzii.


Am văzut cum 1-2 săptămîni că fiul lui Prigoană, Honoriu, a decis să schimbe luntrea, în favoarea PNL. Ultimul fiind la guvernare şi totodată cu vînt electoral în pînze cîţiva ani de acum înante. Am bănuit că HP nu ţine să imite fiii Brîncoveanului, păstrîndu-şi credinţa – în condiţii dintre cele mai vitrege - alături de tătîne. Am bănuit că junele va fi gîndit şi cuvîntat: „Io am o viaţă de trăit, vreau să ies, ca orice tînăr, în faţă, să mă las mîngîiat de lumina reflectoarelor, să fiu răsfăţat de dulceaţa vieţii!”.
Un accident, mi-am zis.
Acum văd că şi Old Man intră, precum mulţi confraţi politici, în categoria celor care jonglează cu vorbele, dar ţelul li-i egoul, via camerele televiziunii, respectiv protejarea afacerilor proprii. 



 Nu-mi pot explica deziluzia decît prin vulnerabilitatea inconştientului. Ceea ce la o adică e absolut normal. Dar cum fac alţii de nu sîngerează la aşa situaţii? Păi e simplu: posedă educaţie mai laxă, avînd drept coloană vertebrală gargara (cuprinzînd patriotizm, Dumnezeu, ba chiar şi moralitatea). A, era să uit onorabilitatea – unde n-avem mari ezitări în a ne numit unul din copii Honorius.
Or respectivii nu au vreo treabă cu obrazul. Haş Prigoană l-a combătut (previzibil, cu partituri dîmboviţene), pe Andrei Chiliman, la un scrutin local – păi nu-i bai, va merge cu aceeaşi mină de om reuşit în viaţă larg să-i strîngă mîna. (De ce simt că ginerele chirurgului Juvara, Andrei Chiliman adică, va avea prin preajmă, deloc întîmplător, o lămîie?)

Foto: Cotidianul.ro

Incidentul (interior) m-a făcut să privesc ceva mai atent în domeniul democraţiei, cel puţin aceea românească. M-a mirat multă vreme cum mai nimeni nu zise pîs la întronarea drept satrap, la 1938, a lui Carol II. Vedeam eu scris că lumea era scîrbită de politicianism, dar amluat informaţia drept glumă (şi suna a şablon prost...). Am bănuit că la mijloc va fi fost şi braţul crunt – pe atunci - al statului, care n-avea jene în a strivi puricii inconvenabili. Şi nu numai (PS 1, C. Argetoianu despre mobilizarea de rezervişti în 1939). Altfel cum naiba să dispară subit 15% din electoratul care votase, de pildă, Garda de Fier?
Se pare că adevărul fu la mijloc... Dezamăgit de o democraţie care nu prea ţinea de foame, boborul nu a ţinut să se opună prea tare loviturii de stat carliste. Nici iluzii nu-şi făcea (în ciuda telegramelor entuziaste ticluite de şmecherii pînă ieri în partide), atitudine tradusă probabil în zicători tip Pleacă ai noştri, vin ai noştri / Noi rămînem tot ca proştii...”

Legat de paragraful anterior şi de gargara interesaţilor, s-a tot spus că la alegerile din 1946 PNŢCD ar fi avut 80% din voturi, iar PCR 20%. Dar că ultimii, posesori ai pînii şi cuţitului guvernamentale, au executat un switch al cifrelor. Neîncrezător a fost subsemnatul din start la aşa afirmaţie, inclusiv pentru că ave aidee de capacitatea omului simplu de a pune botul atît la schimbare, căt şi la poveştile de început ale comuniştilor. Dar acum îmi dau seama că va fi acţionat inclusiv iritarea – precum azi a subsemnatului – decurgînd din valsurile interesate ale tipului uman Prigoană.


II

Am avut foarte recent un clinci (expresie poate vulgară, dar plastică) cu fiul Radu.
Între altele pentru că-i solicit să pună şi el umărul în ale casei, fie şi cît pentru vîrsta-i şi statutul de vizitator. Un pat se face cît mai curînd, cred, după deşteptare, iar întîiul gest serios al zilei nu trebuie să fie joaca pe telefon. Aşa pretenţii, îndrăznesc să opinez, prind bine şi în formarea pentru viaţă.
Mă uit la  dl Honoriu Prigoană. Îmi recunosc - şi descarc - invidia pentru bafta avută de invidid, de a se naşte în cuib aurit (dracul mai dă atenţie acum vorbei cu Stai să vezi cum se duce..., amice, dacă vrei să-ţi faci o părere justă despre un om?!). Dar nu pricep ce-l făcu pe tată, pe Silviu, să-i pună toate pe tavă...

Bîjbîind în căutarea unei explicaţii, ajung iar la o vorbă – personală, poate – ce-mi dă tîrcoale în ultimele săptămîni. Mulţi trudesc, asudă, teribil chiar, pentru a-şi permite din cînd în cînd barim un comportament infantil. Silviu şi-o fi simţit drept tare frustrantă copilăria, aşa că nu vrea ca şi progenitura să sufere...  Şi îi pune totul de-a gata. Mărinimia de acest tip e des întîlnită în lumea bună românească. De fapt, într-o partea a tipilor cu bani, căci în zona economică există şi urmaşi care trag tare cît şi discret la firma familiei...
O să ziceţi că ce-i, totuşi, rău în acel răsfăţ... Zi, bre, că iar eşti invidios!
Poate. Dar un lucru e sigur. Beizadeaua nu va mai găsi nicăieri teren călduţ ca acasă. O vreme va naviga lesnicios, pe banii babachii. Presupunînd că nu se va sfîrşi, cu anii, bănetul moştenit, am sentimentul că finalmente frustrarea de a nu-i veni totul d e-a gata, ca la tata Silviu acasă, va răbufni, ca orice depozit negativ acumulat în exces.


 Chit că mintea în cauză nu e a mea şi, deci, nu putem neurona similar, mă întreb: oare Prigoană senior chiar crede că fiu-său va face îndelungă carieră politică, dacă şi-a atîrnat de la nici 25 de ani, cu mînuţa proprie, eticheta de traseist?
Un Cosmin Guşă a fost ceva mai destupat şi tot nu mai are loc de bună ziua decăt pe la televiziuni...

Cîte beizadele (iertaţi dacă nu am asudat după un sinonim!) au făcut carieră, sî zicem după 1990?
Mugur Isărescu o fi fost un răsfăţat? Simt că nu, contînd probabil în evoluţia sa o familie, un mediu înţelept şi pereţii cu cări ai locuinţei. Eventual poveştile fie şi deformate despre personalităţi româneşti din alte timpuri.
Ion Iliescu? Haida-de! (mă refer aici la vreun eventual gîdil venit din partea lui Alexandru I., mai toată vremea prin puşcării, iar după 1944 mort curînd pe platforma unui camion... electoral)
Stolojan?
Ionescu-Quintus?
Văcăroiu (permiteţi să-l pomenesc într-o  asemenea categorie, de oameni ai ultimelor decenii realmente realizaţi!)?
Mihai I? De unde, tat-su Carol II i-a oferit exact contrariul, adică deformare teribilă după gusturile paterne.


Ion Cristoiu?
Neagu Djuvara?
Andrei Pleşu? (La amicul său Liiceaniu pare să fi existat chiar alint cu semn invers, de unde vizibila frustrare, semnalată inclusiv prin stăpînirea în exces).


PS1 

"Jandarmii, cu brutalitatea lor, au alarmat prin sate toată lumea şi au împins toţi oamenii la cazărmi şi pe cei din contingentele chemate şi pe ceilalţi. La cazărmi şi prin oraşe, oamenii au fost ţinuţi 2-3 zile nemâncaţi, neadăpostiţi pe ploaie şi pe frig – până i-a ales pe cei chemaţi, iar restul a fost trimis Ia vatră...
 După nesfârşita serie de telegrame adresate Regelui cu prilejul loviturii de Stat, ziarele publică acum altă serie adresată d-lui Armand Călinescu cu felicitări pentru avântul cu care s-a efectuat mobilizarea generală. Dl Michiduţă exagerează, mai întâi pentru că în majoritatea cazurilor avântul a fost pumnul jandarmilor în fălcile oamenilor..." (C. Argetoianu, Însemnări zilnice, 28 martie şi 5 aprilie 1939)


PS 2
Cred că există o frumuseţe de vals interior, ca penelist ceva mai vechi, atunci cînd vine dl Honorius şi  te asigură, grav, de onestitatea sentimentelor dumisale. Ori, probabil, îl vezi pe Prigoană jr asemănător un Woody (căpiat de foame) pe lupul ce-i intră în cocioaba aslatată de viforul iernii. Dacă faimoasa ciocănitoare percepea în vizitator doar iluzia unei fripturi aburinde, urmaşul Brătienilor zăreşte probabil doar carnetul de cercuri.

Honorius P. fiind acelaşi care debita extrem de serios, acum puţini ani, că a s-a reîntors din State doar pentru a susţine candidatura pentru Strasbourg a unei tinere de viitor:


"Mie nu mi se pare normal să nu laşi pe cineva să candideze, pentru asta au murit oameni la revoluţie, pentru democraţie", a declarat Honorius Prigoană la Antena 2, referindu-se la candidatura Elenei Băsescu.
Honorius Prigoană, fiul cel mare al miliardarului Silviu Prigoană, s-a întors în România din Statele Unite pentru a susţine candidatura mezinei preşedintelui Traian Băsescu (s. MO).
"Eu o să o votez", a continuat Honorius Prigoană. Potrivit acestuia Elena Băsescu este "o fată foarte ambiţioasă şi chiar merită să fie în Parlamentul European". 
Honorius Prgoană a mai spus că este de părere că va fi reprezentat foarte bine, ca şi tânăr, de Elena Băsescu. "Dacă lumea o va vota sau nu este partea a doua dar eu nu sunt de acord cu murdăriile din presă împotriva ei pentru că vrea să candideze", a conchis Honorius Prigoană.

2 comentarii:

  1. "...întîiul gest serios al zilei nu trebuie să fie..."
    Parca TREBUIE era pana nu demult un cuvant demonizabil.
    Maine-poimaine o sa-i spui tanarului ca trebuie sa invete bine :)) ca sa reuseasca in viata.

    RăspundețiȘtergere
  2. Observaţia poate fi corectă.

    În acelaşi timp, există categorii de oameni (inclusiv cititori pe aici) cu care nu-i rost de vreun dialog. Degeaba le poţi explica una-alta, inclusiv despre consecvenţa unui anumit tip biologic - ei au ţinta lor, cînd se aşează pe blogul tău sau al altuia.
    De aia nici nu-i interesează vreo idee cît de cît bună de pe acolo.
    Ei au ceva de descărcat şi, inerent, nimic nu-i poate abate din drum.

    Recunosc.
    Eu însumi procedez astfel, nu rareori, dar - văzînd aşa gesturi la alţii - probabil că mă voi lepăda la un moment dat de sport.

    Altminteri, îţi apreciez, Anonimule, curajul dintotdeauna. În a-ţi afirma identitatea, eventual vreo poză.

    RăspundețiȘtergere