miercuri, 10 octombrie 2012

[CARTE DE MUNTE] Record negativ



De curînd, pe lista CAR a sosit un mesaj de la Mihnea Prundeanu, secretar general se pare al asociaţiei.

Care scriitură provenea la rîndu-i de la dl Aurel Millea. 1, 2, 3 etc. (linkurile nu sînt puse în derîdere, doar ca sursă suplimentară de informaţie!).

Mailul cu pricina cuprindea un text.

Mi-am dat cu părerea despre el (ulterior am aflat că e postfaţa cărţii în cauză), opinii ajunse pe blogul meu şi la dl Prundeanu. Acesta din urmă mi-a răspuns că a mers pe încredere atunci cînd a încredinţat informaţia listei CAR,

Nu văzusem la momentul acela lucrarea - o bănuiam spre apariţie.

La două zile, dracul ăla de Liviu E. mi-o aduce, curios să-mi ştie părerea. În glumă, spune: "Psihanalizeaz-o, bre! Sînt curios ce-o să găseşti...". Deşi poate nu vă vine a crede, cînd există atîtea situaţii de cuvinte atribuie în falş altuia, sînt totuşi vorbele amicului. 
(La care, între altele, i-am spus: "Sigur, coane, nu vrei să fii tu subiectul a aşa ceva, barim din cînd în cînd?")

 La stadiul ăsta, precizez că eu n-am mari studii în domeniul respectiv, dar încerc uneori să sondez realitatea cu ajutorul lui. În paralel, găsesc însă (dimineaţa aceasta) într-o carte  - pe care dl Millea o găseşte suficient de interesantă pentru a o posta pe Scribd - o expunere interesantă, reprodusă la PS1 al postului de faţă..
Nu ştiu dacă dl. Millea o apreciază sau ba, dar poate e de reţinut unghiul, eventual de discutat într-un post viitor pe marginea lui. Probabil asociat cu nişte observaţii recente pe marginea stilului Paul Goma.


Deci m-am văzut cu acea carte în faţă.



Şi curios s-o citesc în linişte, şi pentru că aveam nevoie de nişte soare, am mers cu carte, un preş şi trei mere pe malul lacului de lîngă patinoarul Naţional, fost 23 August.

Cred că am răsfoit jumătate. Mai exact Jurnalul montan atribuit lui Andrei Sasu, plus mărturisirile mamei îndurerate.
Părerea mea iniţială fu una - cred - ponderată, iar aici nu se poate spune că nu am urmat dictonul: "Critica să fie nuşte ochelari, nu o nuia".

Mi-am zis că părerile despre carte nu vor fi decît împărţite, în funcţie de scenă.

Dacă o expui celor precum doamna Sasu, mama alpinistului, aceştia vor fi încîntaţi de lucrurile prezentate acolo. Chit că nu înţeleg multe.
La o a doua scenă, a montaniarzilor la locul lor, poate veni vreo calificare de amatorism, inclusiv pe baza unor descrieri dubioase, cum ar fi aceea dinspre obîrşia Văii Seci a Caraimanului.


 O a treia scenă ar fi aceea a celor precum subsemnantul. Oameni răi, fără îndoială, care strică poezia altora. Dar care, oamenii răi, îţi prezintă şi nişte argumente.
Legat de facsimilul de mai sus, imediat mi-a fugit mintea la unele cărţi din tinereţe ale lui Ion Ionescu Dunăreanu, de pildă "Bucegii şi Piatra Craiului", 1936. De asemenea, la condeiul unui cetăţean Ion Preda (1988), de la revista România Pitorească. Care pomenea şi el de poteca de ţinut pe Valea Seacă a Caraimanului. Rîndurile în cauză aduc, s-o spun, şi cu Nestor Urechia, "În Bucegi", cu precizarea că acum 105 ani stilul era inevitabil altul, romantic pînă la evita intenţionat detaliile prea terestre.
Parcă aduce - ca indicaţii alpine - şi cu Andrei Pandrea, "Hoinar prin Bucegi", 1957, reeditat 1973. 

Mai concret fiind, nu recunosc locurile din descrierea atribuită lui Andrei Sasu. Apoi, unele gesturi sînt de neînţeles, cum e acela cu rapelul, cu a merge înapoi şi a vedea apoi Portiţa. Totodată, unele indicaţii sînt clar aiurea, precum pretenţia că de la Portiţa ieşi repede pe curbă de nivel în Valea Jepilor, undeva pe la mijloc.
O să spuneţi că omul era începător. Dacă-i aşa, te grăbeşti mai puţin cu publicatul (chiar dacă eşti crezut "Fiu al munţilor") unor asemenea detalii. Inclusiv pentru că se pot lua alţii după ele.

Exemplele din categoriile amintite (la Scena III) sînt nenumărate. Multe expresii probabil se vor bucura de carieră, în limbajul montan. Nu e frumos să iei în balon vorbele unui tip mort ori atribuite acestuia de cineva, dar zău că sănătos e să vadă şi partea celalată, a celor care au publiucat cartea, de alunecările în mistificare şi penibil.


La acest stadiu mi-am zis că am de a face cu cea mai proastă carte de munte din cîte mi s-a întîmplat să răsfoiesc în domeniu.

În paralel, am ajuns să admit gesturile mamei, cea care s-a zbătut să apară volumul. Mi-am zis că-i caz de femeie care nu s-a putut împăca cu dispariţia fiului, fie şi la aproape 25 de ani. Asta e. Durerii ei, de înţeles, am atribuit şi intervenţiile vizibile în textul atribuit altminteri fiului.

Am văzut totodată şi partea plină a paharului. Paginile din jurnalul zis al fiului reproduc atmosfera de distracţie a tinerilor atraşi de munte, la 1985-88. Nu ştiu dacă mai avem publicată o asemenea frescă, indiferent de calitatea descrierii ori de gusturile lui Andrei Sasu şi al celor cu care vine în contact.

Am găsit - pe acelaşi criteriu - foarte utile şi nesfîrşitele rînduri despre moartea, îngropăciunea şi stările mamei în anii care au urmat. Nu spun că dna Sasu nu pică într-un mic limbaj de lemn, care maschează deseori adevăratele sentimente, însă domeniul (în literatura turistică) este prea sărac pentru a nu le aprecia... Cîndva îl descoseam pe N. Baticu, care a reprezentat CAR la înmormîntarea din 1936 a lui Nicu Comănescu. Nu-şi mai amintea mare lucru. Şi ar fi fost interesat de văzut şi cum a plecat, fizic, de sub soarele acesta unul dintre cei mai mari alpinişti români...

Spre seară, într-un banal troleibuz 85 încetinit de trafic în mersu-i, am reluat lectura

De la filele unde doamna Sasu redă epopeea spre tipar a rîndurilor lui Andrei. Cum volumul rezultat era prea subţire, dînsa i-a adăugat una alta, de pildă scrisori din armată, dar şi jurnale din vremea şcolii.
Acolo mi s-a rupt filmul, cam ca-n reclama-parodie a lui Bendeac, aceea cu iaurtul.

Jurnalul băiatului, la 10 ani, mie unuia nu-mi aduce deloc cu al unui copil de vîrsta aceea.
Vezi de pildă pagina 128 din cartea tipărită, 128 din forma Scribd. Unde copilul de zece ani nu avea altă treabă decît să observe pe geamul trenului, de la Bucureşti la Sibiu, roadele pămîntului (şi de aici chiar că e de intrat în psihanaliză, mai ales că sintagma reapare în text). Asemănător, cade pe spate la vederea patriei piscurilor, chit că mă îndoiesc a fi zărit din tren mare lucru.
O să-mi spuneţi că puştiul era un geniu, o minte matură înainte de vreme, dar personal am îndoieli, inclusiv pentru că am întîlnit aşa ceva şi gîndea, relata lucrurile altfel...

 
La 12 ani, gluma se îngroaşă spre sinistru:
 

Înhămîndu-mi la greaua misie de a scoate din fîntînă piatra aruncată, aş accepta că un tînăr de 20 de ani, cînd merge la Dobreştii Pietroşiţei, descrie:

"Aici toamna s-a întrecut cu marii maeştrii ai penelului. Diverse nuanţe de galben, roşu, verde se împletesc armonios într-o sălbatică splendoare. Rubens, Tizian, Van Eyck în flăcări!…"
Dar îmi permit să-i neg total paternitatea entuziasmului de mai jos: "Din nou la drum! Din nou evadaţi în lumea liniştii, purităţii şi armoniei sublime…" Ca un făcut, amicii au nume precum Ţuţi, Micky, Zips şamd. Mai degrabă i-aş bănui lui Andrei o întîrziere în dezvoltarea psihică, cu aşa mamă dominatoare. De fapt, necheful de viaţă sau barim neentuziasmul i se citeşte în priviri.
La atîtea fraze neadevărate din carte, daţi-mi voie să risc afirmaţiile de mai sus.

Mai ales că vorbele mari au deseori alături au deseori alături gesturi dintre cele mai lumeşti. Şi nu doar în ce priveşte mersul cu naşul, în tren...:
"Mergem la Gura Diham, halim nişte cârnăciori, îl lăsăm pe ospătar cu ochii în soare şi ne retragem în poiană la siestă. Aprindem un foc la care nu prăjim decât câteva fire din coama lui Ţuţi deoarece flăcările se ridică prea iute. Ne confundăm cu ritmul neobosit al naturii insăşi. Viaţa pulsează, vântul şuieră, apa murmură, vreascurile trosnesc, ceasul ticăie şi întreaga natură tace,cufundată intr-o linişte astrală. Chiar şi noi tăcem, ascultând glasul muntelui. Un Eldorado fictiv, tară de basm?" (3 august 1987)



Aş preciza că mama Sasu nu reproduce vizual vreo filă din pretinsele însemnări ale băiatului ei, preferate fiind tot felul desenaşe stil anii 50, de pildă cu un soldat cu cizme stil sovietic.

 Personal m-am lămurit ce şi cum (nu vă mai dau şi alte exemple, asigurîndu-vă că lectura mea s-a soldat cu sumedenie de afirmaţii discutabile, vezi facsimilul privind relatările din Valea Seacă a Caraimanului, de mai sus).
Este stadiul la care am trimis listei CAR un mesaj:


I
In materie de critică literară., de scrise in general, exista o vorba: operatiunea in cauza e bine sa reprezinte niste ochelari, nu o nuia...

In cazul cartii "Fiul munţilor, Craiul pădurilor", atribuita lui Andrei Sasu, este mai sanatos pentru autor (adica mama lui AS) sa fie aplicata faza cu nuiaua.
Pe acest drum, cartea scapa cu eticheta de cea mai proasta din literatura noastra turistica - in opinia subsemnatului bineinteles si pe baza titlurilor pe care am apucat sa le rasfoiasca in ceva decenii.
Daca iti pui ochelarii, chiar fara va poseda patalama de Hipocrat, concluzia este delir. Din cel medical.

Pe altă pajiste de net voi argumenta ceva mai pe larg afirmatiile de mai sus.


II
Mai e de spus că lucrarea se inscrie pe un drum deschis imediat dupa Revolutie (pina atunci mai existasera doar cazuri de mistificari la nivel de afirmatie a cuiva, cu intindere relativ redusa - vezi de pilda Pamir '77), al lucrarilor montane incropite de altii si publicate in numele altcuiva, plecat din lumea asta.
Daca in precedentul caz pusesera umarul doua persoane, aici, la "Fiul munţilor, Craiul pădurilor", contribuie doar mama "autorului".

III
Nu o data imi fac procese de constiinta ca e subsemnatul prea al naibii, prea pus doar pe cele negre din munca, din eforturile altora. Ca nu-s dispus la a trece cu vederea..., mai ales daca gogoasa e spre binele natiei  - ca in cazul adolescentei cu palmares alpin nemaipomenit (Crina Popescu, notă ulterioară MO).
Dar zau ca este de-a dreptul sanitar a puncta ferm, cind imparatul se prezinta gol sau nicidecum in hlamida care i se atribuie...

Mircea O.





Odată stabilit acest lucru, ne putem lansa în vreo observaţie sau alta -  numeroase ca să fiu exact.
Ca psiholog ratat, mi-a sărit în ochi teama de urs (la un moment şi de lup) a naratorului, care îi trădează o sperietură zdravănă la o vîrstă fragedă. M-a mirat să găsesc în paginile atribuite lui aluzii sexuale nu tocmai cuşer (la prima vedere)...



"Sălbăticie rară. La început, o vegetaţie luxuriantă, aşteptăm să coboare maimuţele pe liane. Ady începe să bage strâmbe: ce facem dacă vine moş Martin. Dacă avem timp, ne dăm pantalonii jos, asta facem. Se pare că s-aliniştit, în fond şi la urma urmei n-are decât un şort sumar, i-ar fi foarte simplu..." (tura III din Jurnal, pasajul privind apropierea de Valea Seacă)

 ori din zonă:


"O dată, la sfatul altui profesor, al nostru ia un cameleon, se duce la clasa aXII-a şi îl apropie de o fată. A ţipat fata de parcă ar fi vrut să o înjunghie. Îl apropie pe urmă de un băiat. Şi ăsta zbiară, sare peste bancă.
“Balerinul”: “Ce s-a întâmplat?”
Băiatul în cauză: “La noi aici e o datină conform căreia cine atinge un cameleon îşi schimbă sexul.”
“Bine”, zice proful, “cum se poate ca voi, care învăţaţi atâtea lucruri, săcredeţi astfel de prostii?”
“Păi nici nu credem.”
“Atunci de ce-ai reacţionat aşa?”
“Păi dacă totuşi se întâmplă?”..." (pag 157 carte, 116 Scribd)



Pe linia picioarelor scurte, ale minciunii, aş preciza că doamna Mimi Sasu atribuie la 24 august fiului ei referiri savante la un disc Boney M ("
Dacă afli cumva, să-mi spui ce părere ai despre ultimul disc înregistrat de Boney M.: “So back în west. Carnaval it’s over”), care în realitate avea să apară peste un an
În fugă, a depistat cel puţin încă o neconcordanţă temporală a autoarei, cînd atribuie fiului un mers direct de la Cota 1400 la Piatra Arsă, cînd zona în chestiune fusese închisă (gard pînă la platou, am poza undeva!) de regimul Ceauşescu.



Discuţia despre această carte poate fi mult-mult extinsă.
Cu precizarea că bietul băiat, chiar bizar în unele dintre gesturile sale montane (dar vor fi fost reale, multe din rutele care i se atribuie??), nu are nici o vină în făcătura de prost gust care i-a fost alăturată editorial.






PS 1

PS2
Nu cred că imaginea lui Răzvan Petcu are din cîştigat din alăturarea cu această afirmaţiile din această carte.

 


PS
Doamna autoare nu are vreo jenă în a plasa pe copertă o poză care nu are vreo treabă cu întreprinderile celui plîns în carte.
Neaşteptată este şi pagina 3 a volumului:


Cine-i TUP asta, n-am apucat să-mi dau seama...
După cum nu pot să nu observ că, pentru Andrei Sasu, muntele a fost mai dezlănţuit decît cele de care se spune că fugea, că e bine să fugim...

4 comentarii:

  1. Ca si fapt divers, doamna Sasu mai are "publicata" o alta carte, de data aceasta avand drept personaj "principal" fiica Cristina..

    http://www.scribd.com/doc/71624648/Cristina-Sasu-Calatorie-in-Timp

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc de observaţie... E posibil să o fi sesizat şi eu, pe lista de la Scribd a domnului Millea. Stai să mă uit...
    Da, e al treian link din al doilea paragraf de mai sus...

    La un moment dat, apropo de obiceiul dnei Sasu de a da de lucru, de scris altora, mă gîndesc să investighez eventuale asemănări de stil...

    RăspundețiȘtergere
  3. Văd că în acea carte, amintită la comentarii mai sus, are şi doamna Sasu nişte Confesiuni, de la pag. 81.

    RăspundețiȘtergere
  4. Ati citit si "Câteva zile înainte şi după accident" ? Parerea mea este ca acest capitol este scopul cartii. Mama avea nevoie sa descrie toate astea. Ca tanarul mergea si la munte, este un detaliu.

    RăspundețiȘtergere