duminică, 28 octombrie 2012

POLITICĂ. REGELE MIHAI. Păreri personale


I

"PRIMUL LUCRU CARE TREBUIE CERUT UNUI OM CARE URMEAZA O FUNCTIE INALTA IN STAT SA FIE MORALITATEA." (Dumitru Iancău, netist)

Clamările de felul celei citate sînt dese în această epocă (poate e bine să văd cum mergeau lucrurile în acest sens și pe vremuri, chit că bănui ceva mai puține pretenții...):

Eu unul cred că avem de-a face cu un non sens, om politic si moralitate, mai ales aceea din cărți.
Iar asta nu pentru că omul cu pricina n-ar vrea, ci pentru că îl obligă electoratul să nu fie cine știe ce moral. De pildă, cînd omul cu votul îl obligă să mintă, că-i va da lui, cetățeanului, marea cu sarea...



E interesant de explorat poate ce ne vine, să solicităm moralitate și alte luni (astrul nopții) de pe cer....
Mai exact să le solicităm politicianului, dar nu și popii, vardistului, funcționarului de la Percepție... Păi, ca primă constatare / explicație, politicianul e cam singurul pe care avem noi senzația a ne fi cumva la mînă. Și chiar e, căci a nu mai fi învingător electoral data viitoare reprezintă mult pentru un seamăn care nu putea trăi fără politică (de-aia a ajuns pe cîmpul Acesteia), fără iluziile de mărire, de omnipotență ale acesteia.
Cred, totodată, că nazurile dar și sufletul pe care le punem în relația cu omul Politicii decurg și din nițică invidie pentru acesta din urmă.


II

Pur și simplu observație, amicul din junețe Toma Roman jr (de la "Cotidianul") fiind ultimul căruia să-i adresez cel mai mic dă-te mai încolo!...
Nu știu de ce scrisul său nu-mi pare a ieși dintr-un șablon.
Într-adevăr, e foarte posibil ca acel gen să se ceară pe piață, dar gustul pieții te urcă, după cum el nici nu te scoate în relief...

"Cred că Ion Gheorghe Duca se răsucește în mormânt după ce un profesoraș de istorie ajuns prea sus pentru mintea și caracterul lui primește în partid o gorilă cu simpatii legionare declarate..."
Am impresia că în fraze de genul acesta pică nu neapărat aceia care au nevoie sufletește de pastile, de mărețuri, cît cei care nu s-au obosit să cerceteze domeniul la care fac elogioasa trimitere. Dacă ai studia nițeluș perioada cutare, cred că ai fi mai domol cu aprecierile entuziaste la adresa ei, fapte și oameni...
I.G. Duca e băiatul acela care declara răspicat - înainte de 8 iunie 1930 - că mai bine își taie mîna decît s-o întindă Aventurierului. Acesta din urmă fiind principele Carol, ajuns ulterior rege și servit - căci multe face omul pentru fotoliul de prim-ministru! - inclusiv de liberalul amintit...
După cum, de ce pariez că dacă studiezi publicistica timpurilor, de pildă a adversarilor PNL, vei da de suficiente nume care l-au precedat calitativ pe Becali...


I.G. Duca, Iuliu Maniu și Nicolae Titulescu, în aprilie 1931.
Cu toții oameni... "Vrei să admiri un om? Privește-l de departe..."

Să răsfoim un pic, în acest sens, pe Const. Argetoianu?
Cum, era subiectiv?
Aud însă că la fel de neiertători erau și alții (pe un Mihail Manoilescu l-am citit și eu, iar pe un Iorga în fugă, mă refer la memorialistică) cu privire la perioada în chestiune. Octavian Goga de pildă (o afirmă Ioan Scurtu).


III



Aniversarea Mihai I.
25 octombrie.
Trăiască regele!
Nu voi cădea în entuziasmele altora. Căci nu cred în minuni pămîntul acesta, pămîntul în general avînd valențe mari în a suci, în a schimba opinia cam oricărui om pus pe fapte mari și morale (la o adică, și Coriolan Drăgănescu era...). În nici două generații de stat pe la noi, pînă și falnicii Hohenzollerni au înscris în competiția nemoralității un exemplar de podium, Carol II adică...

După opinia mea, Mihai I este un personaj de un dramatism care îl depășește poate pe al lui Corneliu Coposu... În înfruntarea cu cele pe care i le-a rezervat viața, ultimul a suferit prin închisori dar a rămas el însuși (fie și mascîndu-și destule prin fumatul excesiv). Mihai I este un personaj în mai multe rînduri învins însă.
Îl înving prima dată părinții. Despre latura proastă a lui Carol II s-a tot scris, despre a reginei Elena mai puțin. Un personal trist și rigid. Față de care o Elena Lupescu a posedat arta de a ști cum să ia un caracter dificil precum augustul ei amant...


Viața l-a ridicat pe Mihai mai iute decît se obișnuiește, pentru a fi apoi detronat de propriul tată. Hai să spui că asemenea lucruri lasă în sine rece un copil de nici nouă ani, însă greul abia avea să înceapă, alături de un tată insidiscutabil sucit, în general puțin dispus să respecte o altă personalitate decît a sa. Este de pomina pățania Marelui Voievod de Alba Iulia la Londra, cînd mama sa nu a respectat dispoziția lui Carol II ca fiul să umble în public cu pantaloni scurți (teama lui Cronos, că va fi răpus de propriii fii?), motiv pentru care adolescentul a fost rechemat urgent în țară, iar vacanța sa cu mama sa întreruptă.
Este interesant  că în epocă Mihai este interesat de mașini, dar teamă mi-i că avem de-a face cu o încercare de a-și completa neputința mașinăriei proprii, a vitalității reduse, a unei păreri de sine acut deficitare.
Într-adevăr, la 6 septembrie 1940, Mihai îi cere plîngînd tatălui să-l ia și pe el în exil, să nu-l lase singur (vechea rană a abandonului, din prima copilărie?) , dar acesta nu cred că era semn al aprecierii pentru Carol II, ci al stranietății existențiale acute pe care o resimțea tînărul de doar 19 ani. Ion Antonescu sesizează bine momentul și o invită în țară pe regina-mamă Elena, dar răul interior fusese de mult făcut...



Oricum, ca semn al sentimentelor sale, Mihai a refuzat să-și mai vadă vreodată tatăl, refuzînd totodată să participe atît la funeraliile lui Carol (1953) de la Lisabona, cît și la reînhumarea din România, de la Curtea de Argeș (2003).

Pe aceeași linie a dramei, dacă nu a tragediei (avînd în vedere iadul în care e nevoit să-și lase poporul), Mihai se confruntă în 1944-47 cu comuniștii, cu interpușii fără scrupule ai unui Stalin învingător. Ca într-o piesă de șah unde poseda piese inferioare, regele este adus cu încetul și într-un cortegiu de fățărnicii la abdicarea din 30 decembrie 1947.


(cu Ana Pauker, generalul Lascăr și Lucrețiu Pătrășcanu, 1946)

Nu știu cît și-a iubit apoi regele familia înjghebată alături de Anna de Bourbon-Parma, dar este clar că a avut existența proprie, retrasă, a omului rănit. Ca un făcut, viața i-a dăruit doar fiice (cinci), chit că un fiu poate l-ar fi ajutat să privească mai mult spre propriul suflet. L-ar fi ajutat să refacă măcar senzorial propriul trecut, fie și teribil de nefericit. Nu-ți trebuie multă finețe intelectuală pentru a sesiza că Mihai a ajuns o jucărie în mîinile propriei familii, de ce-mi revine aici în urechi genul de glas, aproape masculin, al soției sale? Semn al matriarhatului din familiei este desemnarea Margaretei drept moștenitoare, cînd mai utilă ar fi fost desemnarea din timp a unui nepot, direcție pe care s-a plecat altminteri foarte promițător, în aprilie 1992, cînd suveranul a ieșit alături de Nicolae în balconul hotelului Continental din București...








În neputință de a se opune altora, Mihai I a acceptat și drept ginere un om spre care nu pare să fi avut vreo rezonanță, e vorba de cel ajuns principele Radu - care mie unuia îmi pare de un oportunism în exces. Mioritic...



Umilințele postdecembriste îndurate de rege nu au ieșit din calapodul celor de o viață... Este oprit pe autostradă (singura a momentului), pe cînd mergea spre Curtea de Argeș, și expulzat la puine ore din țară. De către un cuplu politic ce poate nu ar trebui lăsat în uitare: Ion Iliescu și Petre Roman.




PS
Alte cîteva poze pe care le găsesc interesante, legate de regele Mihai (faptul că nu folosesc majuscule etc. nu diminuează respectul deosebit pe care i-l port).





Carol II purta pantaloni scuri doar la manifestările Străjeriei (organizație copie a boy-scouts-ilor britanici), nu și la Londra, cum impunea fiului său...



Tabloul cu Mihai de pe măsuța lui Carol și a Elenei Lupescu nu trebuie să deruteze: în textul din 6 septembrie 1940 nu se vorbește de abdicare, ci de a trece fiului său "grelele sarcini ale domniei".



În mai toate imaginile ei - indiferent de vîrstă -, regina Maria are o privire nu doar romantică, dar și Totodată, faptul că soțul îi părea sub papuc după primul război mondial nu înseamnă că relațiile dintre ei fuseseră destinse în tinerețe...: nu doar Maria călca strîmb (cel puțin unui copil îi este atribuiă paternitatea lui Barbu Știrbei), ci și Ferdinand.
Este foarte posibil ca formarea caracterială a viitorului Carol II să fi plătit tribut genului de cuplu Ferdinand-Maria, cît și educației primite (vezi "Dobitocule!", venit în copilărie din partea aghiotantului matur, de care am pomenit într-un recent post). Legat de formarea celui de-al treilea rege al dinastiei, vezi mai multe la Alex Mihai Stoenescu, "Istoria loviturilor de stat în Românua", volumul III, Cele trei dictaturi.


PS2
Nu cred că trebuie să fii fan al prejudecăților clasice pentru a ridica din sprâncene la diferența de vîrstă dintre principesa Margareta și soțul ei.
Unsprezece ani, ea fiind cea mai în vîrstă.
Simt că la mijloc este tot aripa istoriei, a destinului regelui de care pomeneam... Fiica cea mare, mai ambițioasă (moștenea mama?). Care a găsit potrivit scopurilor ei, dar și inimii - la o vîrstă nu tocmai fragedă (motiv de glume proaste în vremea fesenistă) să opteze pentru un asemenea soț. Care urma să o ajute în aspirațiile ei.

La cîteva minute după așternerea paragrafului anterior, care viza mai degrabă drama de a te căsători tîrziu și cu o jumătate care poate să-ți recupereze și propria tinerețe, mi-au căzut ochii pe o serie de fotografii ale principesei (voiam să ilustrez post-scriptul).
Margareta e mult mai obosită decît o știam. Și nu e doar vîrsta, e și ceva în ochi care nu ține doar de pătrunderea în al șaptelea deceniu de viață.
În paralel, după ce ani de zile s-a mers pe varianta Margareta moștenitoare, brusc reapare / este readus principele Nicolae, speranța anilor 90.

E arătată cumva pisica cuiva care a ieșit din rînd, care o ia prea mult pe cont propriu?

Oare cum va reproduce peste ani literatura memorialistică acest momente, viața postdecembristă a familiei regale ?







PS la PS
Condeierul lui Pește.
Acu aflu și eu, ce-i drept dintr-o sursă mediocră...:


"...Între timp sub presiunea familiei, Regele Mihai a declarat-o pe prima sa născută, Principesa Margareta, succesoare (la 30 decembrie 2007), abolind în acelaşi timp tradiţionala lege salică prin care coroana se moştenea doar pe linie masculină. Ambiţiile politice ale ginerelui său Radu Duda, dar şi faptul că Margareta nu are copii, l-au determinat probabil pe Regele Mihai să-şi schimbe strategia şi să-l aducă pe Nicolae, care până la 27 de ani a văzut mai mult de 30 de ţări, a practicat mai multe meserii, a terminat o universitate bună din Londra (Royal Halloway) şi cunoaşte eticheta şi ritualurile aristocratice. Nicolae nu ştie încă să vorbească bine româneşte şi spre deosebire de bunicul său, Regele Mihai, nu a fost crescut să conducă o ţară. În schimb a fost educat să se poarte ca un gentlemen şi pare dispus să renunţe la adrenalina sporturilor periculoase pe care le practică pentru a se dedica reprezentării Casei Regale..." (România Liberă, 27 septembrie 2012)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu