marți, 2 octombrie 2012

[UMAN, PSIHOLOGIE] Început de octombrie


Personalele-s chestiile alea ale noastre care interesează drept în cot pe alţii.
Care îşi au - previzibil -  personalele lor.
(Cel mult interesează cînd te aşteaptă la colţ cu ceva - eu însumi o paţ pe blogul ăsta...)

Cred totuşi că poţi lua cărămizi pentru zidul propriu, din zisele de suflet ale altora.








Ce să faci cu ele?
Îndeobşte nu mare lucru.
Dar.


I


Îmi comentează un domn un post de blog.
Mesajul - fie şi de doar două cuvinte - mi s-a dus jungher la inimă.
"Vise, taică".

N-am fost om cîteva ore.
Bineînţeles că-ntr-o primă fază am reperat doar disconfortul produs de acea observaţie (de felu-i probabil răutăcioasă - cum destui facem - căci de bine nu găsise ceva prin acel cearceaf scriptic...).
Dar ce nu te omoară te întăreşte...
Pînă la urmă am deselenit din problemă.
Prima iritare cruntă decurgea din faptul că omul îmi făcea de rahat scrisele, mă făcea pe mine, iar aiestea în ochii lumii.

Neplăcerea sta sporită şi pentru că omul anihila (în mintea mea...)  vreun post din cele existenţiale, cu mari părere despre viaţă, cu mari planuri (ce estompau, acopereau mari probleme sufleteşti... Mai ales că io m-oi fi fălit, bucurat anterior, fie şi inconştient, cu mamă ce idee am scos, respectiv ce-o să dau gata în dreapta şi-s stînga... Ce-o să atrag interesul vreunui tip destupat care să aibă nevoie în schipa lui de aşa minte...
E,vedeţi că ai de unde cădea de sus, la aşa speranţe?

Apoi, am privit şi la scrisele tipului.
Vise...
Mmmm...
Din ce mă uit eu în interioru-mi (martoră mi-e ultima depresie!) şi mai ales în afară, la oameni, visele sînt esenţiale pentru a nu pica în vorba aia mare dar sinistră, angoasa existenţială, başca refulatele noastre în decursul anilor.
În cea recentă depresie, m-am trezit cu visele praf şi zău că e taaare neplăcut!




.(Nu-i vina mea că, la o cercetare fie şi fugară pe Google, disperaţii-s femei.  Practic, ăsta e un semn rău pentru bărbaţi...
Ce mişto e să fii disperat, totuşi... De cîte scapi atunci!)


II

La depresia de care amintesc m-a trimis în principal postul legat de confratele montan Dinu Mititeanu.

Nu-l voi pureca acum, voi relata în fugă însă o călătorie între Scylla şi Caribda.

Unul din cataroaiele ce făcu probleme pînă şi maestrului semizeu Hercule (cu accent pe u, ca în scenete cu Dem Rădulescu) este animalicul interior. Ăsta are chef să se dea în stambă, să se strofoace la alţii (inclusiv pentru a-şi acoperi ceea ce miroase a-i fi la un moment dat propria micime, propria neînsemnătate).

Bineînţeles că ăst compartiment, Sinele freudian, e mai mare sau mai slab, mai delicat dresat sau ba (în ultima variantă explodează urît la anumite intervale).
Cum e al meu? Exact-exact nu pot pentru ca să ştiu, dar un vis de acum vreo două săptămîni mă arăta temător (adică am evitat) să intru pe teritoriul unui copil neam prost şi periculos, întîlnit într-o plimbare onirică.
M-am temut să merg prin acel ungher.

Ecce homo. Ecce compartimentu'.

De partea ailaltă a firului mitologic gîtuit de ape stă tata (sau mama?) SuperEgo.
La ăsta visul indicînd ce şi cum fu mai dur, mai cu tremurici. Cam coşmar.
De felu-i se trăgea, ca material, din filmele cu Anglia medievală servite de subsemnatul în ultimul timp. Prima parte a visului nu am mirosit-o prea bine, dar în a doua persoana arestată pentru nu fleac era dusă, fie şi numai în trecere, printr-o sală de tortură.
Acolo, vreo doi tipi spînzuraţi capul în jos, pînă şi-or da duhul. Ca şi cum totul nu era suficient de gîdilitor la groază, o mînă milostivă a vrut să-i grăbească celui dintîi extincţia, vîrîndu-i o cîrpă în gură. Ceva a la neputinţă de respirat.

Relatarea mea vă va părea fără îndoială sinistră, dar aveţi, rogu-vă, un dram de pacienţă, căci poate merită. Eu m-am străduit să rezist sinistrei pelicule şi cred - după  un interval nasol - că a meritat.

Pe urmă, nu-ş ce i-a vîrît unui al doilea nenorocit în ochi. Cu acelaşi scop - ne parcă amărîtul nu avea destule pe cap.
La un al treilea, aşezat de data asta la orizontală, i-a zvîrlit un fel de grilaj deasupra. Scop idem.

M-am speriat binişor odată trezit. Inclusiv pentru c-am bănuit a avea în interior o situaţie psihică într-atît de catastrofală. M-a îngrijorat acuz inclusiv faptul că eu o duc relativ binişor la suprafaţă, dar în adnc am aşa bombă cu ceas, am aşa realitate.

Pînă una-alta nu am fugit de disconfort. Aici vărul Mugur Ilie să trăiască (chit că el le are cu psihologia cum le am eu cu ingineria...): "Ce nu te omoară te întăreşte".
Careva, în nişte conspecte tinereşti ale subsemnatului, spunea: "Rabdă un ceas şi-i trăi un an".
Dacă stai să te gîndeşti, pînă să îţi explici visul, există etapa lui a suporta disconfortul coşmarului. care nu e decît durere de care am fugit ori nu am avut puterea s-o trăim, cîndva.

Pe urmă, au început să mi se aprindă lămpi.
De pildă, că prea-s pe alături, gura cu ochii... Că una reprezintă a vorbi (liber), ceilalţi a vedea (idem). Ba şi povestea cu imobilizatul orizontal şi-a dezvăluit - îmi place să cred - sensul: facultatea de a te deplasa. În cazul depresivilor, cheful de a ieşi în lume; aş nevroticilor, al fricoşilor, teama de a purcede printre semeni.

Ca următor pas, am mirosit că cineva nu vrea să execut acele lucururi elementare: a vorbi, a vedea (a judeca?), a fi mobil / netemător.


Ce-i drept, comit confidenţa de a spune că abia azi, după vreo 7-8 opt zile, am avut curajul de a arunca măcar ş-un pic un ochi la materialul zvîrlit în capul lui Mititeanu.
(Aaaa, a fost cîteva ore pe blog, apoi Pobega m-a speriat că pot fi dat în judecată pentru nu-ş ce.
Dar uite-l aici.)

Oare de ce atunci cînd careva minte, exagerează grosier nu e revoltă mai nimeni, nu-l trage nimeni de mînecă?



De revenit.
E bine poate că s-a urnit un pic căruţa.


III

George Bivuac, într-un material video (se pare nemaipomenit) pe care îl pregăteşte, vorbeşte de părerea pe care ar avea-o oamenii de rînd despre sportul verticalelelor, despre iubitorii acestuia.
Cred că exagerăm un pic... Sau, dacă aşa o fi părerea majorităţii, dăm prea mare atenţie opiniei (nu bat mîna în foc a o nu căuta cu lumînarea - se poate cerceta, căci tot e mai bine să aibă careva o părere proastă de noi, DECÎT DELOC).
Aşa şi eu, că aş fi vreo excepţie, că doar io mi bat capul cu firul şi ale sale 16, 32 bucăţi constitutive...

Eee...
Îmi sar de la o vreme în ochi ăi care nu şi-au tocit neuronii cu fleacuri...
Fratele Tarzan, individ bonviveur (un pic rom) din cartier, vorbeşte la nici 60 de ani singur... Dar nu solitudine poetică ori din aceea a facerii de ordine în minte!
Nae R-D., înflăcărat ecologist şi montaniard pe care îl întîlnesc în dimineaţa asta în "Profi"-ul cartierului, nu e pe departe...
Vecina Petra, fie şi niţel mai coaptă, pălăvrăgeşte şi ea singurică, pe un scăunel.

Mă uit la mulţi colegi de generală (de la a căror petrecere aniversativă am lipsit cu neruşinare, dar bîrfesc pozele!) şi-mi depistez sentimemntul că gîndesc curent la lipsa de sens a vieţii, nu ca mine - doar la depresii...
(E de revenit, la această reîntîlnire a foştilor camarazi, despre a căror iniţiativă am scris aici pe blog, în vreo trei şedinţe)

Hm.
Aurita cale de mijloc.
A nu fi complet la mîna instinctelor, dar nici a te lăsa scopit de ele...



M-am uitat în acele poze la foştii colegi şi nu am recunoscut decît trei.
 Dar asta pentru că dau de ei prin urbe, curent!



 Adrian Peli era pe vremuri cel mai moş dintre noi,a cum e cel mai infantil... Interesant.


 Pe următorul, Nelu Poteră, îl mai ţin minte pentru că ne nimerirăm la o secţie de votare - aveam ambii 35 de ani - el fiind rpezident şi indiscutabil cai copt în ale vieţii decît mine. Pe atunci. Poate şi azi. Mîne nu, căci nu le poţi avea pe toate - ce rău îs!


La o alte două persoane m-am putut dumiri doar după lectura ecusonului ce-şi-cum din piept.

 
 Marina ex-Matei
 Nenciu Marian, de la E. mamă, ce fotbaluri încingea D-ul cu el şi ai lui!


În rest, strangers in the... day.

Adunaţi inclusiv să respecte profesorii de altdat'.

Aici eu am o problemă.

L-aş mîngîia pe cap pe fostul dascăl (ce să-i fac, roata biologică se întoarce...) - iar aici nu e răutate, căt copie a gestului său de simpatie de acum n decenii.
De ce nu ar putea fi reprodus?
Doar pentru că unii nu suportă să fie mici, să nu mai fie mari?
(Îmi notam azi treaba asta pe hîrtie, cu a suporta să ne arătăm la anaghie, la micime trupească, a posibilităţilor)

M-am uitat şi la profesori..
Oare mă va ierta colegul Drîmbărean - ardelean, ca Ordean? -  dacă postez aici nişte imagini pe care a avut amabilitatea să ni le trimiţă (unde dracu o să ajung cu stilul ăsta băşcălios şi totuşi depreciativ la adresa celuilalt?)?

Că nu recunosc vreo persoană e una, dar nici figura, prestanţa, mesajul lor nonverbal nu mă cnvinge că mă aflu în preajma unui tip în faţa căruia să te entuziasmezi. Dimpotrivă aş zice, la unele exemplare didactice de acolo.












Oi fi eu excesiv de pretenţios, deşi - după cîte spuneam în caz Mititeanu - nu ne pune nimeni să lansăm în prealabil toate gogoşile lumii cu privire la simpli oameni...
Eu n-am simţit cine ştie ce izvoare de înţelepciune la oamenii pe care i-am avut la catedră. O să spuneţi că dacă aşa ceva va fi existat la 1970 sub soarele romînesc, păi s-or fi dus pe la cele facultăţi, din ţară ori stranieteţuri.
Se poate, dar nu pot spune pisicii că e pisică, şi nu tigru bengalez.

Instinctiv, singura persoană pe care o văd peste ani cu ceva înţelepciune - este Maria Vlad de biologie, dar şi aici cale a proiecţiilor este larg deschisă...
ar nu obligatorie.
Căci era o femeie care-şi alinta feciorul, iar un oropsit ca mine la ăst capitol va fi mirosit bine...

O Sofia (atenţie, sofia, setea de înţelepciune cea grecească!...) Ionescu, dirigintă şi profesor istorie, a dat cu m... în ciorbă, cînd cu clinciu-mi cu profesoara de română, într-a cincia - vezi aici cele trei episoade în context. O să spuneţi că la nervi mulţi greşim. Da, însă a doua zi ne lumină. În general, orice executăm la furie e semn că subtilităţile vieţii ne depăşesc în acel moment.
Cum, şi io-s furios acum?

Rezon!



IV


Notam mai sus:
"De partea ailaltă a firului mitologic gîtuit de ape stă tata (sau mama?) SuperEgo."

Urîtă răspîntie, aia la care vindecarea te împinge să ceri socoteală -  fie şi doar în minte, care nu-i mai are în viaţă - părinţilor, dar pe de altă parte îţi arată obrazul sau chiar nuiaua o mulţime de.
Pe de o parte binele făcut de aceştia de părinţi. Căci fu - iar aici rău este că sîntem încă tare chitiţi, şi nu ne lăsăm în dulceaţa acelor gesturi frumoase de altădată. 
Destule.

Repet, a umbla acolo este decisiv pentru a ne îndrepta uman, pentru a fugi măcar de problemă - care nu are puterea să atace prea puternic Zidul.

Pe de altă parte sînt şmecherii (din unghiul meu, nu le pot spune altfel, căci pînă la urmă propriul lor interes primează în atitudine!).
Vaaai, nu se poate pentru ca să gîndeşti aşa...
Dacă eşti mai fraier, fraza de mai sus se termină cu ... Ticălosule, nu ţi-e ruşine, porcule!
Dacă şmecherii te simt ceva mai tare pe picioare, te iau altfel, la inimioară: "Vaaai, dar au făcut aîttea...! Ţii mine cînd...? Şi cînd...?"

De ce procedează cei în cauză astfel, nu e locul unei investigaţii aici.

SPUN TOATE ASTEA CA UNUL CARE A RĂSFOIT O CARTE OARECARE ÎN ULTIMA VREME.
Acolo, un băiat pe nume Paul Hauck se străduie să lumineze pîn' sufletul nostru.



Şi explică, cum e cu vocile.
Reale.

Iar eu explic, chit c-o să spuneţi în ce calitate, că părinţii au destule negingăşii în ce priveşte copiii lor. Unele sinistre....

Vă aduceţi aminte ce spunea Karen Horney:



"Un nevrotic are puţine şanse de a-şi construi o încredere în sine iniţială, datorită experienţelor la care a fost supus."



 E vorba de alea esenţiale, să zicem dintre -9 luni şi 3 ani (Tout se joue avant trois ans"). Chit că nici următoarele primăveri nu-s tare plăcute, ca impact. 
Imaginaţi-vă că le-au efectuat taman părinţii lor, despre care literatura roză emitea şi mai emite texte înduioşătoare.

Voi reveni.
Ca un tată ticălos, mă duc să-l iau pe mezin la ieşirea de la cursuri...


 , clasa a şasea.
Aia a fotbalului (mu, dă dămult) cu Nenciu, Gică Diaconu, Vescan şi restul. 

Ce am în plan cu fiul Radu?

Păi a-i transmite acel ceva de rezonanţă, din primii ani.
Acel Sînt cu tine. 
Fără semn de exclamare.

Nu spun dacă voi izbuti.
Dar ştiu acest drum mai bun, şi mă strădui prin praful lui.









(Ca dracu, al subiect de post blog, al subiect de gîndire... Mutra etern nemulţumită a fiului meu - eu şedeam mai bine la acea etate, mă-sa era mai pă calapod - , respectiv de care este etern nemulţumit tac-su...
Spumos post!)


Apropo.
M-am uitat la starea-mi relaţiilor cu fiii cei mari, Dan şi Gabi. Cei de peste 30 de ani.
Am făcut (şi fac!) o treabă bună

Aştept pozele cu tata, fiul ăl mare şi fiul ăl mic - de duminica trecută - răcorindu-şi bătăturile în Dunăre. Başca bancurile, bien-etre-urile.
Pînă atunci, imagini cu Dan cel mare.
Ne-am lămurit cu acel prilej că se văd Bucegii din preajma Intercontinentalului - chit că nu se văd în imagini foto cu aparat modest.








În loc de fugară încheiere.


Se vede că fui, precum zic românii, stătut - în ale scrierii pe blog.
Se potriveşte aici un Gary Glitter.
Omul cu care rezonează etern sufletul meu sweet sixteen.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu