joi, 11 octombrie 2012

[POLITICĂ, UMAN] Nifilişti. Apoi, aniversară personală


I



Într-un ziar am dat de expresia: Cutare e patriot înflăcărat”, mai exact raportat la un tip important.
Meditez că asta nu e o treabă, să fii înflăcărat, pentru că la o adică o muncă susținută (bașca inteligentă) nu se potrivește, nu poate lucra pe calapodul înflăcărat.
... Hai, fie vorba între no, cine se duce, se zbate către un fotel pentru a se desfășura acolo înflăcărat? No one. Mai degrabă e ceva de orgoliu: îs mare... Asta dacă facem abstracție de cei venți să se procopsească pur și simplu, dar ăștia probabil nu țin să lase urme prea tare, la vreun nivel unde sînt și prea multe reflectoare pe ei, dar nici nu mai au vreme pentru scopurile cu pricina...
(Cam cum fură premierii postdecembriști, pe linia în chestiune? Unul pare, clar, să fi vizat procopsirea, e vorba de Năstase. Adrian Năstase.)

Chestia cu patriotul înflăcărat prinde bine la mulțime. Ea gustă așa ceva pentru că rezonează cu resorturile proprii, nu prea raționale. Deștepții de deasupra mulțimii îi încurajează acesteia pornirile în cauză, și pentru că Norodul este mai ușor de manipulat astfel.
Este de păpușat atît în campaniile electorale, dar și la vreun dat viața ca prostul. Așa numesc războaiele.
Acolo, psihoza fu cultivată într-atît (via Curtea marțială), încît puțină lume are curajul să mai spună că e dusă cu anasîna în tranșeu. Probabil a spune lucru ăsta este egal cu dezertarea defetismul sau mai știu eu ce care la execuție prin intermediul puștilor ori al ștreangului conaționalilor duce...

Ce riscăm dacă nu luptăm?
Dacă la 1916 nu luam Ardealul... Nu spun că nu fu finalmente plăcut, cu harta mare, dodoloață (ce baftă pe aiuritul cel oarecare de la Alba Iulia, că l-a auzit Blaga!), dar ce reprezenta asta pentru Gheorghe cel cu nevastă, copii, gospodărie, poate și credit la Banca Agrară? Oha! Dar asta nu se spune. Chit că religia ni-i a Adevărului.
(E lucru mare mintea omenească, ce elasticitate posedă: să spună de patriotism, dar să nu țină a-i plăti prețul... Să vorbească de morală, dar să dezerteze iute în destule momente...)
Ceva mai nasol fu cu rușii. Dacă dînșii veneau peste noi (au și ajuns deasupra, la 1944, pentru un fleac de 45 de ani...), mult departe de moarte nu ne aștepta... Dar vreo luptă cu Austro-Ungaria, în sensul cotropirii de acolo? Că ne priveau apoi de sus? Mmmmm. Că înlocuiau plugul de lemn cu ăla de fier? Poate era mai bine. Iar hmmm: ăi mai civilizați dintre românii de azi sînt cei cu strămoșii crescuți în neagra sclavie a civilizației superioare...
De ce ține(a)m să avem țara noastră, vizînd aici în principal liderii locului din prima jumătate a veacului 19? Poate ar trebui să-i întrebăm pe confrații lor din Chișinăul anului 2012.

***

Mă jenam / cădeam teribil în depresie recent la ideea că m-am dat (aici pe blog, deși poate nu strică să vizezi foarte sus, pentru a ajunge măcar la sfertul înălțmii dealului propus) de viitor Caragiale.
Jena vine în principal de la două mari pietre de moară, pe care le simt furnizate de educația maternă. Pedepsirea oricăror îndrăzneli sociale, plus jonglatul cu idei inclusiv utile, respectiv ideea Te zbai / Ne zbatem degeaba... (în toate ale vieții, e de precizat asta).
Ca urmare, fac și eu precum japonezii metaforici, în sensul că purced la o construcție în grabă între două cutremure. Alteori nu o fac în grabă, ci apărat de un zid numit alcool, dar soliditatea acestuia din urmă dispare ca în vis, ca în basmele unde îndrăznețul își depășește condiția și, drept pedeapsă, zîna cea bună îl zvîrle din palat din nou în maghernița lui.

La chestiile astea pe care i le arunc în cîrcă bietei maică-mea se merită niște precizări.
Se cuvinte să-i și mulțumesc pentru multe multe, chit că alde sufletul e copil năzuros, vrea multe, dar să dea puțin, respectiv știe doar de frică. Pînă și povestea aia frumoasă în care eu însumi cred altminteri, drept eficientă, cu educaia prin dragoste, se bazează inclusiv pe teama de a nu pierde dragostea, de a nu veni din partea aceluia mare și dovedit bun vreun duș rece (meritat dpdv raional) și de-a dreptul ucigător la scară a timpului.
Eeee.
Mie îmi reclamă sufletu, îmi pune pe tapet, cu invitația: „Judecă și tu, bre!”. Mai exact mă ia didactic: „Avem gestul cutare, la care mata primești din interior replica cutare, de obicei a dracului de dură, de tăietor de picere și de chef”. Oare de unde ai matale habar de ea, cine ți-a aplicat-o? Îmi pare rău, dar o simt pe mama.
Faptul că semnale mult mai vagi, așa ca spre o ceva de la miliarde de ani lumină, indică lucruri nasoale și din partea tatei, păi nu-l duce și pe acesta la tribunalul interior...

Da, a-ți judeca părinții, fie și tras într-acolo de un copil interior părtinitor, e o chestie tare neplăcută din punct de vedere moral (mai exact morala societății).
ar poate e de punctat asta... Dacă stau să mă gîndesc, milioane de pacieni ai psihologilor – pînă la urmă – ajung să-și găsească cheia unei cît de cît relaxări în reconsiderarea muncii părinților lor... Extrapolînd situația, nu e de mirare că și restul omenirii, dacă o gîdili în zona cu pricina, ajunge tot la genitori...
O să spuneți, fie și fără să fi găsit contraargumente (cînd înjurăm pe alții de a măsii, nu e și oleacă de proiecție a dorințelor proprii?), că veni-va bumerangul spre mine, mai exact datorită copiilor mei ce mă vor judeca cu aceeași măsură...
Mmmm. Nu e obligatoriu. Spre deosebire de nu spun cine, eu-s dispus să recunosc cînd greșesc cu ei... Fiul Dan (vezi poze la final post) îmi spunea cîndva că am fost tiran cu ei, în copilărie... Poate nu aș fi de acord cu chestia (mai exact ar suporta destule nuanțe), dar nu am nimic împotrivă să ne așezăm la o imaginară masă a discuției pe tema asta.


Îmi fuge mintea aici....

(Un cetățean nu foarte pricepător în domeniu îi reproșa unei neveste abia intrată la Psihologie că face psihanaliză pe el. Afirmaţia era departe de exactitate, dar eu unul recunosc că iau rătăciţii cititori ai blogului drept nenea psihanalistul, căruia îi turui...
Cuvinte care eliberează... Cel puțin o vreme.
Ceea ce nu e puțin, e plină lumea de tipi neeliberați nici pentru o perioadă scurtă...)

.. la mezinul Radu, revăzut ieri.
Oare îl sparii eu cu ceva?
Mă refer la faptul că nu prea ia din ideile mele, după cum este destul de reținut în relație, nu cade în entuziasme (dar sădit-ai, bădie, așa ceva?).
L-am descoperit însă ieri interesat de un jurnal de-al meu din 1988 (mai avea doișpe ani pînă să se nască..). Iar la plecare, pe scara blocului, prelungește mereu momentul dispariției din priviri, fluturînd mîna pe fanta vizuală a scarii spre etajele inferioare... Chestie la care, dacă tot am simțit ce și cum, îi răspund pe măsură.


Hm... Despărțirile...
Nu știu cum m-am despărțit de mama, la 14 ani și ceva ai mei, cînd m-a dus dis de dimineață la tren, spre Brașovul unde urmam să călătoresc singur... Cert este că la 29 de ani, despărțindu-mă (provizoriu și într-o gară, cea a Feteștilor, eu porneam spre nord) de nevastă /.../, am fost săgetat de oarece durere, de oarece duioșie. Mai degrabă în sine, decît îndrepată spre soaţa Mariana ce mergea spre Bucureşti, recunosc... Era un ceva față de care nutream acel simțămînt, ca întotdeauna marile sentimente sînt față de lucururile neclare...
Altminteri toată simpatia – fie de peste decenii – pentru prima nevastă...: uite, mîine, facem niște ani de cînd ne-am cunoscut!


Apropo de Mariana.
A fost Ziua noastră.
8 octombrie.
Să punem flori pe mormintele iubirilor (Măi, ce poiet, ce sensibil am devenit! Brava!)

















După doi ani:







După 33 ani...











4 comentarii:

  1. Io, ca psihanalist en-passant, zic ca anul "luarii" Ardealului e ceva act ratat.
    Iar daca fiul Dan iti spune ca ai fost un tiran cu ei, asta simte el si poti sa te asezi la ce imaginara masa de discutii vrei, ca el tot asa o sa simta in adancul sufletului. Poate ca ar prinde bine discutia, cine stie ce ar mai rabufni la suprafata.

    RăspundețiȘtergere
  2. Io sînt convins că nu ai de treabă...

    Adică, în ciuda oricăror prudenţe, ceva din noi, din matale vrea să iasă.

    Ţi-am mai spus cîndva că, avînd în vedere măgăria faţă de mine pe care ai comis-o, te-ai asigurat de un duşman cum scrie la carte. Văd că te mănîncă în fund în continuare, iar pe partea asta (nu a anusului) ai toată înţelegerea mea psihologică.
    Ţi-am mai spus cîndva: eşti su şenile.

    Vezi şi descarcă-te în altă parte de refulatele pe masculul dominant al familiei noastre. Eventual pe ce te-ai angajat, cu procură, să purjezi din al unei mame răposate (care, la bani mărunţi, nici ea nu fu sfîntă în ale sadismului).

    Îţi repet: te pui cu cine nu trebuie.
    Înţeleg că nimeni din noi nu are contract cu viaţa lungă, mai ales ăia ca mine - amici cu ideile suicidare.
    Dar te asigur că vitalitatea mea va fi mai brează a la longue ca a ta.

    RăspundețiȘtergere
  3. " fiul Dan iti spune ca ai fost un tiran cu ei..."

    Îmi menţin acuza mai veche, în ce te priveşte: ticăloşie, ticăloasă matale, ca persoană.
    Deci eu îţi fac o mărturisire şi la hăt-demult. Matale o faci publică, cînd ceva se va fi schimbat între timp, plus că fiul cu pricina nu e Mesia. El arată o părere. AŞA MĂ VEDEA ATUNCI. Deşi, la bani mărunţi, dureroasele limite prind bine copiilor.
    În paralel, pot avea şi eu o părere, legat de situaţiile în care eram pasămite tiran.

    BINEÎNŢELES CĂ MATALE NU VEI POMENI ÎN VECI DE CELE FĂCUTE BINE CU ACEL COPIL, CU ACEI COPII.

    Te-ai învăţat prost, ma chere, doar să ataci şi să nu fii atacată.
    De chiu de vai, cu mine tiran, copiii mri sînt mai sănătoşi fizionomic decît ai tăi.
    Postează o poză, dă un link aici...

    RăspundețiȘtergere
  4. Întrebarea e golănească, dar justă, cred.
    De ce p... mătii nu scrii şi tu ceva?
    Stai la potecuţă să dai în alţii doar.
    Scrie şi tu, fă, ceva!

    Să mă ierte terţii de expresiune.

    RăspundețiȘtergere