joi, 18 octombrie 2012

[POLITICĂ. UMAN] Noi, la 2012



I

Ca să o ducă bine sub soare, omul (să presupunem că e vorba de cel mioritic...) are nevoie de mai multe lucruri.
De două palme (sau doi lobi cranieni), transformate în muncă, ce la rîndu-i e plasată unde-i mai eficient proprietarului.

În paralel, de data asta vizînd bunăstarea în cîmpul mentalului, omul apelează la două gesturi, mai mult sau mai puţin conştiente:
1) se străduieşte să apară mai important (îndeobşte, dar poate fi nevoit şi la plecări umile) în ochii celorlalţi. Chiar degeaba nu o face, scopul fiindu-i clădirea unei staturi cît mai importante.
În care scop nu o dată extrapolează. Adică nu succes pe plan local şi la anii 70 este extins, ca importanţă. Este lărgit pe două coordonate, de timp şi spaţiu. Acel lucru de la noi, la vreme ceauşistă de debut, devine valabil la largă arie a mapamondului, la anul cu pricina dar şi apoi, dacă se poate pînă azi. Căci nu ne doare gura, mintea.
Reuşita pe filonul profesional cu pricina este debordată şi în ale moralului.

Orice asemănătoare cu dl Millea, din postul precedent, nu este deloc întîmplătoare. Că precizarea c-alde categoria e foarte largă; este... umană. În firea omului. 
Trăieşte tu mai bine, simte-te mai ok, în detrimentul celuilalt.

O doamnă spunea ieri la comentarii (primul dintre ele) că jignesc. Fără îndoială se referea la acest gen de afirmaţii. Nu-i bai, o las pe dînsa să stea cu ferestrele deschise atunci cînd un aşa personaj i se preumblă prin jur.
Ori poate e vorba de inşi din aceeaşi categorie: ne gogoşim amîndoi unul altuia, ne simţim bine, iar în paralel trecem cu vederea cînd repetăm operaţia către inşi din afara categoriei noastre.


2) a doua priveşte omeneasca tendinţă de a refula ceea ce nu-i convine, cînd opinia noastră şi despre noi ni-i coborîtă sub o anumită ştachetă valorică.
Am îndoieli că domnul cu pricina nu simte ceea ce face, cînd acordă gir unei lucrări căreia i se spune "Fiul Munţilor. Craiul Pădurilor". Dar în plaja domniei sale aşa se procedează, se exagerează şi se minte (nu am pretenţia că permanent...). Imaginaţi-vă că doamna Sasu îi era fostă soţie de care s-a despăprţit în scandal. Este că mirosea iute foarte multe fisuri în acea carte, în pretenţiile acesteia?

Toate cele din parafragul anterior ţin de experienţa respectivului pe o anumită plajă socială. Unde e permis cutare lucru şi neadmis altul, altele. Acolo, acceptat este să exagerezi şi să mistifici poetic - zone în care România este extrem de fecundă, în comunism şi chiar înainte. Nu e acceptat să ataci însă regula jocului. Adică, în loc să brodezi şi matale perii la adresa personală şi a simpatizaţilor, să spui că X sau Y din coterie minte...

Uneori însă Omul Poveştii, cei ca el, sînt nevoiţi să iasă din zona convenabilă (care pînă în 1945 se întindea cam în toată ţară, acu' e numai vreo 60%, acea Românie profundă...).
Acolo e mai greu să spui că ce sculă de alpinist - a se vedea coperta şi nu numai - e Andrei Sasu. În asemenea situaţii, o seamă de lucruri refulezi. Piteşti pînă şi cunoştinţei tale. Dar laşi în loc vreo sistemă a acului sărit de pe picup, cînd o ţii întruna pe a ta, neatent la ale celuilalt. Îţi spune ceva preopinentul despre performanţa cu Boney M devansat cu un an (care e cea mai clară mistificare, între multe altele), nu vei răspunde în veci. O ţii cu recunoaşterea morală decurgînd dintr-o activitate ce i duse buhul României (un cogener vecin de bloc se lăuda ce scule vest-europene a mai demontat el, pentru a fi refăcute fără patent la noi, într-un faimos institutut de cercetări ante1989...) - ca stat nedezvoltat.


II

Deci, barim pentru lecţiunea de azi, propun observarea oamenilor, a concetăţenilor prin prisma celor cu care jonglează spre dorit folos personal în faţa semenilor. Respectiv cît de iute pitim cele neconvenabile psihismului nostru.

Un domn Constantin Codrescu, fără îndoială cunoscutul actor, se lamentează în Jurnalul Naţional (5 septembrie a.c.) că: "Nu mai urîm, ci iubim cu generozitate şi cu sfidarea tuturor adevărurilor".
Cum vedeţi, sfidarea e a tuturor (acele adevăruri), nu se oboseşte nimeni să mai cîntărească din ele, să mai pună eventual deoparte ca necorespunzător normei... E mai simplu aşa, plus că dă bine, să produci în faţa celuilalt aşa afimaţii ferme.
Că cu aşa prilej aflăm cîţi bani face raţiunea în noi, şi cît fratele acesteia cel doritor de alb-negru (adică iraţionalul)., ar fi una.

Apoi, realizăm că dl Codrescu împuşcă doi iepuri: se asigură pe dînsul - cam speriat şi dezamăgit probabil de ceea ce vede - că a apucat şi vremuri mai la locul lor. Cînd ne iubeam!... Şi nu ne uram. Cu atît mai puţin cu sfidarea tuturor adevărului. Apoi, se saltă pe dînsul un pic, cum că a apucat acele vremuri (altminteri confecţionate acum...) - aici treaba sună un pic cu a vreun sergent napoleonian şi supravieţuitor care povestea vreunui Marius hugolian cum era pe vremuri... Marius probail povestea apoi comunarzilor şamd.

Chestia cu urîtul e o treabă al naibii de normală, din punct de vedere al interiorului nostru. Al fiinţei omeneşti.
O să spuneţi că nu se cade pentru ca să vie, să rămîie Ea (Ura) la putere, dar aştept să-mi expuneţi şi modul cum aţi dresat acel filon prim al fiinţei umane, fiu prin al unei chestii fără care nu se poate  nimic pe lumea asta, minus oferirea domoală şi pasivă la perversităţi. E vorba de agresivitate.
Vîna cu pricina nu-i deloc simplu de dresat, iar dacă aţi auzit vreunul cum că s-a descurcat socialmente lesne pe tărîmul ei, probabil ori i-a scăzut vitalitatea datorită anilor, ori nu şi-o maschează bine, mai ales în faţa ălora ce ştiu să citească în ochi.

Revin la acest subiect care dă tare bine - cînd te dai la el, cînd îl stucheşti curajos - în ochii Societăţii.
Amicul Grigore Cartianu tot o punctează - pe Ură - de vreo două editoriale, în Adevărul.
Că naşte monştri, că şi nazismu' plus comunismu'... Başca USL-ismul, la carele două vorbe una îi trădează ura.  Pînă aici e corect. Dar, ca şi în cazul dlui Codrescu de mai sus, Grigore nu spune că ura e veche de cînd lumea. După cum priveşte nu doar pe duşmani, ci şi pe amici. Dacă o să pui o lupă pe Dinu Patriciu, patron al Adevărului, pariez că nu e ca lacrima.  Iar asta nu pentru că inventez eu, ci pentru că e om.

Întrebaţi cum stă Grigore cu ura?
Parcă cred stă mai bine. Poate pentru că a crescut între oameni ce nu apucau să acumuleze resentimente, poate a fugit iute prin gardul de nuiele al satului cînd se ţinea vreunul de acesta după el.
L-aş căuta un pic pe Cartianu de resentimente peste ceva decenii, chit că pare tipul cel fericit al oamenilor care traversează un pic mai senin viaţa. Acela, nu neapărat lipit pămîntului, cîntat de Gică Petrescu.


III

Poveşti prin aceeaşi cheie (ce face obiectul neînsemnatului meu post de azi) am simţit la mai mulţi în ultimele zile. Ale căror rînduri le-am descoperit de curînd ori le-am amînat pînă acum.

Un interviu al răposatului Paler reprodus acum îl înfăţişează ca scîrbit de viaţa politică, de oamenii acesteia, de gesturi... Omul ignora (nu e singurul) banala regulă a rezultantei existenţiale, Ce e sub soare, o avea toate motivele să fie astfel. Dar se scîrbea. Recunosc a fi comod gestul, plus că te scapă - prin proiecţie - de cine ştie ce mai simţi de propria persoană...


Şi în cazul său lumea de altădată era mai brează - exemplarele în stare să accepte şi să se bucure de prezent sînt rarisime, după cum şi mai rare sînt cele ce gustă extazul de acest gen fără alcool. Căci trebuie făcută precizarea.
Uitaţi-vă în jur şi notaţi cîte figuri destinse, mulţumite de sine (şi implicit puţin despuse la regresii visătoare) vedeţi. O să spuneţi că ie viaţa grea, că e Băsescu şi FMI (Diskonto!) la putere, dar că asigur că întotdeauna fură asemenea  instanţe prin preajmă...


IV

O duduie, Ramona Ursu, şi tot în Adevărul (altceva nu ma reuşit să citesc peste umăr în tramvai!) dă şi ea cu duşmanii USL-işti de pămînt. 
Sportul, care prinde fără îndoială la Ioneşti, Popeşti şi dăscălimea aferentă, ţine de a înjunghia procletul de duşman (ori barim s-o încerci, poate pică vreun crezător) cu sportul-Eminescu. Mă refer la acela cu epigonii.
Cum sîntem noi azi şi cum era floarea dă altădată
Eminescu sălta la ceruri pe Mircea, cel simplu, după voce după port, apărător de sărăcie... Şi stuchea la compatrioţii ce învăţau la Paris să facă doar nodul la cravată. Cîţi, după 50 de ani post 1880, au lăudat valenţele studenţilor epocii, e partea doua. E de ajuns să răsfoieşti, şi nu neapărat la Biblioteca Academiei.

Doamna Ramona Ursu aduce la închinat (plus Pas de mai zi ceva! ) moaştele unuia cu maximă trecere la liberalii de azi - mai exact la jongleurii cu vorbe cunoscuţi sub această titulatură. E vorba de un discurs al lui Ionel Brătianu, nici nu mai contează anul.
Vorba fie între noi, vorbele Brătianului II/fiul sună al dracului de politicianist pentru urechile noastre, başca pentru o minte care apucă să miroase iute ce e în spate.
Ia uite ce spunea IIC Brătianu.

"Să nu vă uitaţi la succese de persoane sau de moment, ci să urmaţi pulsul inimii poporului, conştiinţa lui naţională şi să aveţi contactul neîntrerupt cu dânsa, ca să fiţi reprezentanţii sinceri ai unui neam conştient. Sunt convins că această conştiinţă a neamului nostru este puternică prin înălţarea unei însufleţiri naţionale, sunt plin de încredere că vom avea un viitor în raport cu misiunea noastră istorică, binefăcătoare pentru civilizaţia lumii în Orientul Europei". (fragment din discursul premierului liberal Ion I.C. Brătianu la banchetul oferit în 5 august 1919 de către Iuliu Maniu).


Maniu e fără îndoială pus acolo ca un al doilea răposat în geam, să vină pensie în plus şi nejustificat - întrucît  genul ăsta de vorbe a fost oricum rarisim între cei doi... Primul fiind ocupat să-i dea cu flit ardeleanului, iar acesta din urmă să declare ritos (şi să se ţină de cuvînt) că nu votează Constituţia din 1923. Şi chiar n-a votat-o, iar peste vreo 15 ani îi devenise brusc mare suporter...

Revenind la cea gargară, dacă eşti văzut mai prostuţ şi ai totodată dubii asupra măreţiei textului, şmecherul te ia în trepte (sperînd, bineînţeles, să te isprăvească din prima). 
Cum, domne, se poate, nu simţi tradiţiile, venitorele şi trecutul...?!
"Ştiţi, mie parcă aici..."
Ai domne, şi dumneata... Nu vezi unde ne-au adus ciocoii!?
Păi io mă refeream la..., numa' o obiecţie mică de tot...
Şi vă mai miraţi de ce merge treaba prost... În loc să puneţi umărul...

Dacă îl tragi pe acela niţel şi mai ferm de mînecă, cam ca Tipătescu pe Caţavencu, sportul se schimbă brusc. După un respiro la care şmecherul te măsoară rapid din ochi, în căutarea următoarei tehnici, te ia altfel...
Da, domne, că se vedea pe figura dumitale că nu eşti prost, dar nu se mai poate trăi cu ăştia...
"Ai perfectă dreptate, dar albul e alb totuşi. Şi ăla negru, cam cum e... Ştim şi noi cum fu pe vremea aia, la 1919 şi nu numai... Ia vezi, să zicem, într-un "Mitică Popescu" cum se învîrteau lucrurile... Ori vezi telefoanele unui Nae Gheorghidiu...
Da, domne, dar nu e cazul... Acum trebuie să-i oprim pă ăştia!...
Corect, dar cu povestea lui Brătianu cum rămîne...
Lasă-mă domne, că am treabă! Voi ca matale doar încurcaţi!...



PS
Aţi văzut c-am avut şi relâche-uri în revoluţionarizmele mele, cum fu acela privind pe soţii Juvara.
E, un prim comentariu mai puţin roz al unui amic braşovean (Marius Lazăr) l-am acceptat senin.
Dar apoi am dat în Jurnalul lui Argetoianu, vizînd ultima parte a lui 1939, de informaţia că între cei reţinuţi pentru legionarism (dar eliberaţi în urma intervenţiilor probabil, căci au apucat în viaţă plecarea lui Carol II) au fost şi fraţii Casassovici.
Despre incidentul ăsta doctorul Juvara, altminteri tratînd pe larg zonele privării de libertate, nu suflă o vorbă. Îl priveşti brusc neîncrezător, zău!
Şi cu gîndul la ideea principală a postului de azi, a omenescului ce-şi face viaţa personală frumoasă...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu