vineri, 5 octombrie 2012

[PSIHANALIZĂ, parţial MUNTE] Eterne scotociri. Şi o nouă carte


Mda, eternul stil egocentric..
.
But don't forget, luaţi cărămizile care vi se potrivesc, nu nepărat întregul zid!

(Attention, pentru grăbiţi: despre cartea amintită în titlu se vorbeşte la Bucata II.)



I

Devenirea unui om, în sensul răzbaterilor peste valurile vieţii, este marcată de mici progrese (act ratat, iniăial am scris
explozii!), după care, la scurtă vremne, te descoperi tot imperfect, tot vulnerabil.
Într-un fel e de înţeles dorul de perfecţiune: este încercarea de a a scăpa astfel de loviturile vieţii - care se pare că-s foarte greu de suportat. Altfel nu ne-am refugia în vise roze ori cele privind o posibilă perfecţiune/platoşă impenetrabilă...

Deci ne străduim să devenim mai buni..., ceea ce-i egal - după opinia mea - tocmai cu tendinţa amintită mai sus.

Pe acest fond, studiez de zor de cîteva zile la un pasaj din manualul pentru facultatea de Psihologie al Matei Georgescu. O fac întrucît am simţit că e deschisă portiţa interioară pentru nu nou dumicat de pastile pentru modificat interiorul. Acesta din urmă, e de precizat, nefiind permanent sau măcar des dispus la aşa recioplire, din motive poate de înţeles ori măcar de intuit: dacă El, Adîncul, spune că e sau nu e momentul, păi are socotelile lui, unul plus unu fac doi al său.

Cu ce ne alegem, întrebaţi din acţiunea asta, mai exact cea întinsă peste ani şi ani.

Dincolo de iluzii, adică o atenuare a insuportabilului existenţial, spre capăt ne prindem că a fost şi e vorba de un demers prin care se evită ceva mai rău.
Deşiii, la o adică, mai răul e discutabil -  avem cu toţii un prag, care ne fereşte de cît poate românul/omul să ducă. Ne scrîntim, ne afundăm permanent în ale alcoolului, ne sinucidem.

Ăeah, ce subiect!


Booon.


Acolo, în Matei G., se zice cam aşa, la capitolul nu ştiu care, din care conspectat-am ceva azi noapte, la slujba-mi de doi bani.


 [Care Matei:
1. Văd că a lansat o carte. În iunie curent:
 2. Sînt furios pe el, ca orice copil mittel, că nu mă serveşte îndeajuns, plus că-l simt la unele chestii cam mincinos. Inclusiv la zîmbet (standard) - or nu el spune de manifestarea sentimentelor?
]


4.4.2. Compasiunea de sine și de celălalt

Orice psihopatologie cuprinde și un deficit narcisic, lipsa unui raport adecvat cu sine.
Consecința iubirii insuficiente de sine constă deseori în supracompensarea printr-o falsă afecțiune care creează prototipul ticălosului, a individului pentru care celălalt nu este decît o unealtă.

Ticălosul /.../ umple lumea cu propria-i viață, considerîndu-i pe ceilalți un bun de folosință.

“Ticălosul” caută să adune de la ceilalți maximum de atenție, fără de care propria sa ființă se prăbușește.

Comunicarea nonviolentă presupune o reevaluare a propriilor nevoi, frustrări și agresivitate acumulate.
Odată făcut acest inventar, care indică deficitul de afecțiune al fiecărui individ, devine posibilă și rebalansarea raporturilor cu aproapele.


Capacitatea de a înțelege nevoile celuilalt.
Dacă cineva rejectează gresează sau produce nedreptate este datorat unui deficit important de afecțiune, care nu poate fi stins prin acordarea de înțelegere și afecțiune, și în nici un caz prin putere, (contra)agresiune sau abuz.

Puterea produce putere, agresiunea determină agresiune, iar ca revers afecțiunea și compasiunea produc schimbări în atitudinea celuilalt.

Capabil de această răsturnare este numai cel care se respectă, se iubește pe sine suficient pentru ca să nu se simtă personal atacat de reacția celuilalt la frustrare. Aparent aradoxal, agresiunea este întotdeauna o chestiune personală, întrucît sursa este nevoia de reparație a lipsei de afecțiune. În această ordine, nici o injurie nu este adresată personal celuilalt, ci este expresia deficitului afectiv al celui care agresează.

  Persecuția internă, generată de lipsa de afecțiune interiorizată sub forma unei autocenzuri dure, produce întotdeauna nevoia de agresiune externă.
Cel agresat nu este decît un element impersonal în scenariul reparator interior - care pornește întotdeauna de la sentimente decurgînd din nevoi nesatisfăcute.
Agresorul este animat de agasare, tristețe, jenă, frustrare, furie, confuzie, iritare, neajutorare, tristețe, tulburare, angoasă etc.

Însingurarea, ca rezultat al tarelor de comunicare.

Propria incapacitate de acceptare a lipsei de afecțiune.

Incapacitatea de a privi cu compasiune persoanele care revendică abrupt, prin violență, semn al deficitului major în care se află.

Primul scop al comunicării nonviolente este dezvoltarea compasiunii față de propria persoană.
Aproape orice violență externă are la bază o formă de violență internă, de “atac” intern.
De aceea, orice dezvoltarea compasiunii față de lumea exterioară nu poate începe decît prin amorsarea compasiunii față de lumea internă, față de propriul proiect de identitate, de tarele, frustrările și visele personale.
Unica schimbare posibilă a lumii sub aspectul violenței se poate petrece numai în spațiul intern al propriei persoane și numai prin exersarea compasiunii față de sine (și nu a supracompensării lipsei de afecțiune, care produce violență revendicativă).
     
Violența internă asupra propriei eprsoane este o manieră de viață impusă de idealul performanței sociale... Unde mediocritatea este condamnată, iar excelența căutată.

Individul este, prin educație, condamnat la nemulțumire ontologică: nu este suficient să fie, ci trebuie, cu necesitate, să fie cumva.
Vocea critică internă este cultivată și indică istorii de preluare a criticii (cu efecte de propășire sociale) de la persoane semnificative anxioase, nemulțumite de propria persoană. Există o cultură a nemulțumirii... care se exprimă mereu prin ceea ce este în neregulă și foarte rar prin ceea ce este în regulă.
Ca atare, strădaniile individului par să fie anulate: oricît s-ar strădui, nu este suficient de bine pentru a fi apreciat și a se simți ca atare.


IMAGINEA DE SINE DEFECTUOASĂ ESTE SURSA CONFLICTULUI CU CELĂLALT. Orice frustrare a interlocutorului este apreciată ca asociată propriilor critici interioare. Întreaga situație nu face decît să înstrăineze individul, să-l condamne la pedeapsă și la privare de minimum de afecțiune necesar.

Dobîndirea nonviolenței interne presupune iertarea personală și schimbarea tendințelor autodistructive, de pedepsire prin culpabilizare și rușine...
Pentru a comunica nonviolent cu noi înșine e sănătos să renunțăm la ura de sine, față de imperfecțiunile cotidiene de care dăm dovadă, în favoarea compasiunii pentru strădaniile noastre...


Unul din resorturile violenței interne este comandamentul, ce înlocuiește capacitatea de trăire în prezent cu aruncarea în viitorul imperativului trebuie, trebuia, va trebui. Cînd pasămite s-ar produce împăcarea cu sine. Or acest moment este etern îmoins în necarul orizont.
ACEST IMPERATIV CONSTITUIE PROTOTIPUL VIOLENȚEI INTERNE CARE ANULEAZĂ AFECȚIUNEA DE SINE, OPERABILĂ EXCLUSIV ÎN TIMPUL ACTUAL.




În grabă, eu - autorul blogului - am trecut pe hîrtie şi cîteva idei favorizate la ţîşnire de scrisele autorului:


Violență față de sine, tare paradoxal, este a-ți refuza să te prezinți umil la un moment dat, în favoarea unei figuri fudule.
Ultima mi s-a părut, în dimineața asta, brusc mai obositoare!

CÎND  TE GRĂBEȘTI  SĂ EXECUȚI O DISPOZIȚIE EXTERNĂ, TE AGRESEZI PE TINE.
Cînd îşi asumi o sarcină suplimentară, necerută, este iar o agresiune de sine... Nu zice nimeni să nu investeşti suplimentar la slujbă, dar sănătos îi să ştii ce se petrece.

Uneori, faci asemenea gesturi, te obosești, dar nu-ți dai voie să recuperezi, ci tragi înainte.

Nu căuta să faci plăcere celuilalt, cît să rezonezi cu el – dar nu una strict de faţadă, superficială.
A ta, rezonanța, nu e morală. Dar îți face și le face poate bine. Și te face puternic, fără să te ducă în vreo coliziune cu cineva.



II

Ce au astea cu cartea de care vorbeam în titlu?
Păi au.
Uneori simţi că eşti într-o asimilare (fie şi inevitabil prelungă) a utilelor îndemnuri dăscăleşti.
Dar tot sari în sus, la cîte una alta, la cîte unele sau mai multele....
Or.
Cred că la aşa moment delicat senţial este să te accepi, pe tine ăla nedres, dar să fii foarte atent deunde ţi se trage.

Textul care anunţă acea carte
arată aşa.



Prezentare carte

A apărut cartea "Fiul munţilor, craiul pădurilor" – autor Andrei Sasu – în editura ELECTRA. Prefaţa cărţii a fost scrisă de cunoscutul şi regretatul alpinist Răzvan Petcu.

Cartea prezintă un jurnal de "reportaje" al unui autor înzestrat cu un deosebit spirit de observaţie şi un talent narativ aparte; reprezintă o confesiune, când mai serioasă, când mai hazlie, aşa cum este viaţa. A îndrăgit muzica şi dansul, marea şi muntele, păsările şi animalele. A iubit cu intensitate viaţa şi bucuriile ei, depăşindu-i încercările şi bucurându-se de clipele de încântare.

În timpul scurtei sale vieţi, pentru a escalada cele câteva culmi rezervate alpiniştilor, Andrei Sasu s-a pregătit şi a învăţat cât mai bine şi mai temeinic, ca să fie, să ştie şi să facă tot ce este, ştie şi face un bun alpinist. Şi-a însuşit acea stare psihică specifică unui "fiu al munţilor" şi "crai al pădurilor" de a conştientiza pericolul iminent şi de a evita riscul prin însuşirea unui sever antrenament prealabil, pentru satisfacerea unui imbold emoţional şi spiritual de a fi mai eficient, mai sus, mai puternic.
Paginile lui Andrei Sasu, care ne introduc într-o atmosferă plină de vervă, sunt scrise cu un dezvoltat simţ  al umorului, cu nerv şi, mai ales, cu o mare bucurie şi sete de viaţă, şi ne descriu modul în care şi-a pregătit fiecare experienţă montană ori alpină, până la ultima (nefericită şi neinspirată) ascensiune.
În carte, sunt adunate şi câteva din relatările mai triste ale prietenilor şi ale mamei sale, care încearcă să dezlege misterul a CUM a fost posibil… şi DE CE viaţa unui sensibil iubitor al muntelui a trebuit să se frângă nedrept de devreme.
Cartea doreşte să explice şi motivaţia pentru care oamenii, de vârste şi profesii diverse, în puţinele lor momente de timp liber, urcă munţii spre culmile (mai mult sau mai puţin) dificile, precum şi interesul cu care nu numai Andrei Sasu, ci şi mulţi, mulţi alţii, revin în inima muntelui, atât în zonele lui line, cât şi în cele abrupte, mult mai grele şi mai periculoase.
Lectura este captivantă şi instructivă pentru toţi cei care, simţindu-se atraşi de drumeţie şi alpinism, sunt dornici să înveţe din experienţa altora, ca să evite greşelile unor tineri nu totdeauna precauţi.
Cartea "Fiul munţilor, craiul pădurilor" de Andrei Sasu are 200 de pagini şi costă 25 lei exemplarul. Vă rog să aveţi amabilitatea să-mi scrieţi pe adresa mea de GMAIL dacă sunteţi interesat să preluaţi un anumit număr de exemplare.
Vă doresc multă sănătate!
Mimi Sasu (mimi.sasu@gmail.com)


Or aşa materiale mă irită. Binişor.
După ce scap de faza autoagresiunii pomenite de Matei G, stau să văz ce (mi) se întîmplă. La faza biciului peste fund sau peste toate al autogresiunii (adicătele al părintelui cîndva fizic) neexecutîndu-se în vreun fel acest demers. Atunci suferi, înghiţi şi gata.
Treci şi de faza la care aceeaşi voce a dracului îţi spune, fără putinţă de a te opune drumului ei pînă în adîncul sufletului, că o să ajungi rău cu aşa gîndire... Asta e: îi era mai comod acelui părinte să se descarce pe cineva, respectiv să profite de paratrăznetul oferit de cel mai slab din apropiere...

Apoi apuc - poate mă laud... - să stau pe propriile picioare...
Oare de ce nu mă irită o (să zicem) introducere la cartea lui Baticu? (mai exact capitolul "Cu prietenii în micile excursii"). Ori textul ei propriu-zis?
Cred că nu mă deranjează întrucît omul acela nu încearcă să te ducă, să te înşele.

Ce e rău cînd celălalt încearcă să te păcălească?
În sine nu e mare rahat.
Problema este cînd mmentul din viaţa noastră de matur rezonează cu un altul, din copilărie, cînd un apropiat încerca să ne-o tragă, inclusiv dispreţuindu-ne putinţa noastră precoce de a ne da seama de asta. Chestie care nu e de colea, cînd acel om sau acei oameni reprezintă tăriile cerului pentru neputinciosul plod.
D-aici-şa, deci, iritarea.

Cum e cu păcălirea, în sine, de pildă în amintitul text?
(Am arătat, deci, de unde sensibilitatea. Se mai poate pune problema unei iritări decurgînd din vreo invidie că ăla, ăia, şmecherii lor ajung în reflectoare, iar tu ba, iar întunericul în care rămîii e aproape ucigaş.
Totodată, reamintesc cum că ofticat grozav e Copilul...
Spuneţi că aşa ceva nu e cazul, că nu se cade la filotimia obrazului, că încurcăm planurile?
Daaa? Păi să privim atunci multe dintre demersurile dvs. diurne, dar mai ales demersul celor cu noua carte. Care-s la fel de copil, de grijiţi să îndestuleze pornirile Acestuia.)
Aşa texte sînt pline de vorbe mari. Eroul s-a zbătut şi a ajuns mai-că-zeu, în sensul de:
...s-a pregătit şi a învăţat cât mai bine şi mai temeinic, ca să fie, să ştie şi să facă tot ce este, ştie şi face un bun alpinist. Şi-a însuşit acea stare psihică specifică unui "fiu al munţilor" şi "crai al pădurilor" de a conştientiza pericolul iminent şi de a evita riscul prin însuşirea unui sever antrenament prealabil, pentru satisfacerea unui imbold emoţional şi spiritual de a fi mai eficient, mai sus, mai puternic.
Bineînţeles la primul hop mai puternic, pe linie alpină, şi-a rupt gîtul.
Nu spun că nu există ghinion în viaţă (şi că unii precum Ordean avură baftă cu carul că au scăpat întregi...), dar în situaţia dată parcă e de lăsat mai moale cu odele.

Hai să mă iau şi pe mine un pic la omor (Matei G., auzi ce faaceee!...)
Cred că există omeneasca tendinţa de a te da la ăia pe care îi crezi mai proşti ca tine. Categoric, o facem parşiv, numai pe domenii care ne convin. Poate nu e rău de reţinut asta.
În acelaşi timp, sîntem rigizi şi urmăm doar codul nostru, Că stilul ălora e aşa şi aşa.

Flagelarea de mai sus lasă apoi loc ochiului prin acel text. Dacă ţi-ai făcut matale autocritica, şi mai ales prin tărîmuri d-astea, poţi fi liniştit că nu te va mai deranja nimeni cu vreo critică, la subiect cel puţin.
Iar noooii, după definiţia camilpetresciană a înflăcăratului polemist, nu sîntem la nimic mai vulnerabil decît la atacurile de exact acelaşi gen, dar către noi...


De aici cred că putem trece spre inteligenţă. Fie şi încă mai neplăcută (dacă nu şi mai şi decît atacul troglodit anterior).
Antrenat de o chestie similară dinspre Cluj, e de spus că există părinţi, îndeobşte mame (iar aici e de ghicit dacă a existat o apropiere ceva mai mare decît 'a obişnuită), care ţin să ridice soclu odorului, mort pe munte sau ba.
Spuneţi, înlăcrămaţi negativ de demersul meu, cum aş face io dacă fiul, fiii şi-ar rupe gîtul la munte, pe şosea etc.? Păi cred că aş lua lucrurile cum sînt. O să spuneţi că sînt un monstru, deşi în termeni nemorali asta înseamnă doar o adaptare mai mare la realitate. Survenită probabil şi urma servirii unui tip de nenorocire asemănător: eu cred că l-am gustat în lunile de după moartea lui Carmen Dumitru.

Bon.
Uneori cîte o aşa mamă are şansa unui intermediar, ea împingînd şi galvanizînd din spate. În paralel, se întîmplă ca acel intermediar să ţie în a-şi confecţiona el însuşi o perfecţiune necesară existenţei, în persoana unui fiu, fie şi nebiologic. De ce, nu e locul acum să cercetăm şi să extindem discuţia.

Mama "Fiului munţilor..." nu are un aşa ajutor de nădejde, aşa că îşi execută singură bucătăria (cel mult apelînd la intermediari pentru ca mesajul ei să ajungă pe liste precum a CAR.
Nu contează, nu posedă codul că o prezentare de către un apropiat, mai ales sufletist, este subiectivă. Ori poate ştie instinctiv că ţintele, publicul visat gustă aşa deformări, şi el fiind în căutarea lucrurilor false dar care prind bine la suflet, pe astă eternă vîntoasă existenţială.

Oamenii de acest gen înghit pe nemestecate. Bineînţeles din cele caree le convin... Minte-mă frumooos!..

În ce priveşte sufletul acţiunii, doamna Mimi Sasu (chiar semnează un demers pe care îl vrea tragic, solemn, cu un diminutiv aproape hazos, de banc), observ că îşi duce acţiunea la capăt editorial la ani buni după ce i s-a prăpădit fiul, nu de alta dar prefaţatorul Răzvan Petcu este şi el mort de peste un deceniu.
Doamna Sasu este inevitabil de modă veche, scrie GMAIL, cu majuscule, foloseşte (în epoca cocoţului şi a trekkingului) formule vechi gen "atraşi de drumeţie şi alpinism", după cum nu evită eternul apel - pe meleagurile noastre - la juni: "ca să evite greşelile unor tineri nu totdeauna precauţi..."

Cartea pare să nu fi ieşit, dar sînt interesat care va fi fost răspunsul la încercarea de a dezlega " misterul a CUM a fost posibil… şi DE CE viaţa unui sensibil iubitor al muntelui a trebuit să se frângă nedrept de devreme".
Şi aici îndrăznesc să văd, la fel acru cum mi-i firea, neadaptare la realitate, la faptul că poţi să te duci la Hades şi gata: un catralion de ani, ca să nu spun o eternitate (bineînţeles că nimeni nu-şi pune problema infinitului temporal de dinainte de naştere...)...
E interesant că, în demersurile mele precum acestea, pic eu de al dracului, iar poveştile dezbătute de subsemnatul trec liniştite. Au şi adversarii mei dreptate. Un om din categoria doamnei Sasu (de ce o simt pe mama lui Cuxi Şerban mai agresivă şi cu destule pretenţii de aristocraţie?) nu-ţi va face niciodată rău, ba chiar - altminteri tot în pană de afecţiune ca subsemnatul - te va ridica în slăvi pentru ăl mai mic răspuns amabil.


PS
Dincolo de inflamarea care nu se cade..., Copilul minte?
Ori bietul este doar ca-n povestea cu Hainele împăratului?

Ştiu că s-ar duce dracului giudeţul Societăţii dacă ar gîndi mai mulţi ca autorul acestui post, respectiv dacă şi-ar refula mai puţini asemenea porniri.
Dar ca sarea în bucate poate-or prinde şi ei bine...
Uite la derbedeul ăla dă Cristian Tudor Popescu, cît de sus ie acritura! Mama lui de băftos!

Că veni vorba, îmi căzut ochii pe un material din Jurnalul Naţional despre Octavian Paler. În cîte îmi bag eu nasul, nu veţi da cu parul taman acum dacă voi formula legat de asta două-trei paragrafe, într-un post viitor?


Ăuuu..

Caut pe net poza lui O.P. din ziar şi dau peste un articol Marian Nazat. D-ăla cu tămîie. De mă întreb dacă ultimul chiar judecă aşa asupra lumii ori o face (fie şi inconştient) pentru că se cere, pentru că vrea majoritatea, publicul...?

"In dragoste intelegi, de obicei, ce ai gresit cand nu mai e nimic de facut..."


"Un barbat si o femeie care se iubesc corecteaza in parte ce e rau alcatuit in creatia lumii."
Şamd

Ca de obicei, frazele mari au şi bibliografie pe măsură, cu Dumnezeu, infinit etc. Vezi de pildă, în continuare aultimului citat:
"Da, intrucat Dumnezeu nu l-a zis nici Evei si nici lui Adam sa se iubeasca, ci numai sa creasca si sa se inmulteasca. Aidoma serpilor si naparcilor... Facerea lumii, in versiunea biblica, nu cuprinde, deci, decat reproducerea, instinctul animal al perpetuarii speciei. Abatandu-se de la ucazul divin, omul a indraznit sa iubeasca, iar osanda Celui de Sus n-a intarziat. "In fond – vorba eseistului -, exista un singur mod de a trai dragostea: traind-o'. Asadar, indragostiti-va, oameni buni, si trati indragostirea indiferent de osanda Cerului ! E de preferat sa va ratati singuratatea, nu si dragostea. Oricum, veti iesi mai castigati dupa esecul sentimental. Altminteri, va veti usca pe dinauntru fara sa fi trait emotia ca infinit."






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu