miercuri, 31 octombrie 2012

[SOCIAL, UMAN] Cazul Mircea Diaconu



... Care Mircea Diaconu e contestat de Agenţia naţională de integritate, pentru a fi cumulat  pe lîngă funcţia de parlamentar şi o alta... (director de teatru).
Nu cunosc prea bine dedesubturile afacerii, cert este că pînă şi Înalta Curte de Casaţie l-a declarat incompatibil... Ori a  nu respecta  deciziiile Justiţiei se pare va naşte iritare şi la Bruxelles, chit că nouă ne place să luăm în balon acea autoritate, a unei Europe Unite unde nu ne-a tras nimeni de mînecă...




Diaconu nu acceptă însă ideea. Cum gruparea lui politică se află în majoritatea deţinînd puterea politică, s-a ajuns ca senatul să respingă pomenita incompatibilitate şi, implicit, necesitatea ca Diaconu să-şi dea demisia din calitatea de senator.

Au votat pentru respingerea solicitării de demisie un număr de 32 de senatori, 23 au fost pentru, iar 10 s-au  abţinut. Am pomenit de cei 32, pentru că probabil - de aici încep comentariile mele, ale bloggerului - aceia s-au considerat în turnul lor de fildeş mai presus decît vînturile care bat inclusiv la acea altitudine.
Optica lor va fi fost precum a lui Diaconu:

"Sa stai pe picioare, pe parerea si opinia ta, pe constiinta ta si sa nu te bata un vant de nicaieri. Imi doresc o Romanie in picioare(...) Problema principala in Romania sunt resursele pe care le vor unii si altii(...) Am vazut un Senat in picioare, care si-a pastrat opinia initiala..."

Interesant...


 Paranteză.
Am fost multă vreme iritat de politicienii noştri (nu uitaţi că tot eu le-a luat în parte apărarea: e ca şi cum le-ai reproşa gunpierilor că-s murdari...).
În ultima vreme mi-a sporit nemulţumirea, pînă la greaţă.
Probabil că nivelul de disconfort atins mi-a obligat interiorul la modificări.

Poate luînd din cărţi ideea (dar urmare a acutului de care pomeneam, deci ceva foarte concret...), am realizat că totuşi politicienii în cauză reprezintă un fapt de viaţă oarecare, faţă de care iritarea mea reprezintă de fapt o neadaptare la realitate. Ultima atitudine însemînd reacţie directă, în a modifica acele lucruri, ori a  le accepta.
Dar iritarea, trăiesc din plin senzaţia, cred că acoperă altceva. O neputinţă infantilă de a accepta că lucrurile nu-s cum vrem noi. Care  sună iniţial drept virbă, dar dacă vă ascultaţi mai bine interiorul veţi vedea şi cum se simte. Disconfortul, oftica - şi v-aş minţi că lista este epuizată, în sensul că pînă şi eu, cel cu ideea, am avansat prea mult în acea grotă...

Odată atins acest al doilea prag, ce rămîne?
Cred că a te pune în locul celuilalt.
A vedea cum moaş-sa pe gheaţă simte, cum vede lucrurile celălalt, cel care ne oftică.

Ne cam ferim însă grozav de aşa atitudinea asta, nu ştiu de ce. Poate o luăm drept supunere  respectivului, poate interpretăm ideea drept a ne abandona pe noi, a pleca cu efect fatal din hainele noastre. E precum situaţia fostului viu care îşi părăseşte corpul, iar apoi nici nu mai contează că-l priveşte dezolat de sus ori din lateral patul extincţiei.

(Moartea e posibil să zacă în noi mai complex de cît ne-am aştepta, mă refer la timpul vieţii. Teama de moarte alimentează frica, de pildă, care pune atîtea în mişcare la rîndul ei... Refularea, o spunea Marie cardinal şi probabil nu doar ea, are drept caraulă tot pe Dînsa cu coasa)


Bon, revin.
Careva spunea că viaţa e o îndelungă lecie de umilinţă.
În spatele căreia cred că este neputinţa fizică de a schimba (iute) configuraţia interioară.
Orice schimbare se face cu greutate, cu consum vital, iar asta doare. Lenea, nefăcutul nimic nu dor.

În cazul lui Diaconu, treaba este de schimba  nişte şabloane interioare, comode sau ba, după care NOI am funcţionat pînă de curînd.
Eu cel puţin.


Făceam băşcălie de Coriolan Drăgănescu al lui Caragiale, cel trecut de-a lungul vieţii dintr-o barcă în alta. Cred că e uman. Nenea Iancu de fapt vorbeşte în altă parte de acea trecere, de la anarhist la ultraconservator.



Recentele gesturi ale lui Mircea Diaconu au constituit o lovitură pentru mine.  La general, pentru că s-a dovedit vreo trei decenii un tip onest. Îl vedeam eu cam mult sub papucul nevestei, că o tot trage prin filmele unde era solicitat să joace, dar am zis că are el slăbiciunea asta, de a ajuta pe unul mai slab...
La particular, aveam în minte permanent căteva prestaţii actoriceşti  ale lui, legat de care nici azi nu contest că realmente se reprezenta pe sine.
Este vorba de filmul "Actorul şi sălbaticii" (aici de pildă, de la minutul 11:20), respectiv de sceneta tv "Fabulă".

În ultima vreme omul nostru, Mircea Diaconu, s-a schimbat.
Asta e.

Am sentimentul că atîta vreme cît ne irităm, cît stăm cu pumnul la cer (altminteri o fază inevitabilă, marea schimbare din noi se face doar cu energia provenind de acolo, dacă bineînţeles nu o aruncăm...) nu apucăm să ne adaptăm, să ne pregătim pentru... convieţuirea cu noua situaţie.



Opa!
Nu o mai văzusem de ceva vreme pe doamna Diaconu.
Mda, se pare că de la ea se trage...
Soţia care împinge soţul să tragă cît mai tare pentru familie...
Ea, Diana, cred că l-a schimbat, de la junele la locul său din anii 70. Nu o spun cu răutate, aşa procedează doamnele.
Pe de altă parte, Mircea va fi avut fără îndoială în configuraţie ce doamnă i se potriveşte. Cărei doamne să i se supună.

E uman.
Totul sub soare are o explicaţie.



PS
Aud, la B1 TV, că MD a solicitat cu asupra de sentimentalism (pentru a fi elegant în afirmaţie) mai marilor săi să nu fie îndepărtat de la Senat pînă la proximele alegeri generale, pentru a-şi păstra pensia de senator.
Dacă e adevărat, nu m-ar mira.
Omenescul de care  vorbeam.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu