vineri, 26 octombrie 2012

[SOCIAL, UMAN] Enteresul şi iar enteresul


Nu ştiu să rîd sau să plîng.
De faptul că am ajuns la o vîrstă - o fi mult, 55? - şi iau lucrurile cum sînt, fără să mă mai agit în exces barim de unele...
Ori asta e semn nu de cine ştie ce mintoşenie, ci de scădere a vitalităţii, respectiv de apropierea de Poarta cea Mare (şi nu ştiu eu...)?

I

Citesc pe un blog despre stima pe care o poartă şi anii aceştia condeierul pentru Manea Mănescu. Ultimul fiind ceea ce s-ar putea numi o slugă penibilă a lui Nicolae Ceauşescu, tipul cu sărutatul de mînă - aşa barim s-a spus - la adresa dictatorului, în chiar clipele fierbinţi ale lui decembrie 1989.

Teoretic, poţi să te stropşeşti niţel la respectivul, la Maneaua.
De pildă că gestul cu pricina, cu pupatul mînii, a fost de rahat. Deşi, dacă meditezi, e problema lui, el pasămite s-a făcut de baftă, noi eventual putem fi ofticaţi că acela a comis gestul faţă de Ceaşcă nu şi faţă de noi, sporindu-ne astfel grozav o stimă de sine ce avea nevoie de aşa laudatio.
Poţi să-l acuzi pe respectivul că a pus mîna la edificiul comunist, cel carele a făcut şi a dres Ţărei / Ţării.
La bani mărunţi însă, umăr la acţiunea cu pricina au pus mulţi, după cum - în cazul multor cîrcotaşi - era loc de mult mai bine, de mult mai luptă contrară curentului reclamat.
Vorba Bibliei, de la care declarativ se trag cam toţi românii, să ridice piatra ăl fără de cusur...



Cam fiecare avem un preţ...
Problema este de fapt că-i coada cam mare la serviciul Compromisuri, că marfa e departe de a ajunge la toată lumea.
Plus că trebuie şi ceva efort după ce semnezi pactul cu zisul Diavol. Or noi, eternii nemulţumiţi, sîntem tare comozi, dacă s-ar putea să ni se recunoască geniul fără să facem nimic...

Revenind la omul cu blogul de mai sus, acesta a activat în domeniul viticulturii moldovene (cea din dreapta Prutului...) şi nu pare - spre revolta noastră patriotică şi occi -  să-şi facă scrupule multe că nu a fost vreun disident, că a dormit totuşi noaptea în vreme ce bravi tineri erau tunşi pe stradă şi în barurile bucureştene, de către şi mai brava Miliţie...

 
Şi meditez că tipul îşi avea dreptate. Activitatea cu pricina de grijă pentru aparent toate fleacurile i-a conferit rost, dar şi o meritată îndestulare (materială, socială) în viaţă. E normal ca la senectute să-şi aducă aminte de acei ani. Faptul că va fi mîncat borş în numeroase şedinţe de partid nu văd de ce ar fi tare diferit - că tot aduceam recent vorba, într-un post - de cei care s-au descoperit brusc după 1989 drept militanţi pentru tot felul de cauze venite de afară. Şi nu spun asta pentru c-aş fi vreun autohtonist, dar pur şi simplu nu pot să evit paralela...

Preţul unui asemenea om mi se pare onest. Inclusiv pentru că cine ştie din ce cartier nu tocmai central al - să zicem - Ieşilor va fi venit  prin anii 50 viitorul viticultor, încurajat, susţinut de regimul care altminteri năpăstuia crunt alţi compatrioţi. Dar cui îi e mai aproape haina decît cămaşa?


Există şi preţuri care nasc însă - inclusiv Domolului de strict azi, e vorba de mine -  ridicări din sprîncene. De pildă văd declaraţia lui Dinu Giurescu, cum că va candida pe listele Partidului Conservator.
Personal, fie şi de la piciorul gîştii unde mă aflu, nu-l găsesc pe Dan Voiculescu (patronul PC) un tip frecventabil. Dar nici nu mă minunez mult timp de opţiunea dlui Giurescu, care altminteri prestase anterior activitate de tip liberal măcar în spirit, dacă nu şi în partidul-cu-săgeata.


 Că domnia sa declară, un pic jenant pentru connaisseur-i...:

"Propunerea a venit din partea dlui Dan Voiculescu și m-a luat prin surprindere, fiindcă până la telefonul domniei sale nici nu-mi trecea prin gând măcar (să candidez, n.red.). Am avut o întrevedere, am discutat împreună, am văzut că ceea ce mă doare pe mine găsește ecou la domnia sa, împărțirea teritorială a țării, legea educației, pădurile, situația țărănimii, agriculturii, mă rog, ceea ce am dezbătut eu de atâta vreme la Antena 3 și atunci mi-a spus că Parlamentul și Camera Deputaților să fie mult mai active, să aibă un rol în dezbaterea acestor lucruri și că e păcat să stăm deoparte..."

Asta e, intră în ceremonie...
Pot doar intui ce-i veni descendentului de istorici şi nu numai...
Şi pot ghici - cu riscul de a-mi accesa idei fixe - o speranţă că pe drumul ales va ajunge şi el în Areopag, cel politic, faţă de care nutresc sentimentul că şi dl Giurescu a simţit ceva inferiorităţi, căci om e şi dînsul...
Aveţi dvs altă explicaţie?
În context, să fim fete serioase şi să luăm de glume (fie şi produse doar în inconştientul viitorului parlamentar) pretenţiile că va ameliora dînsul măcar c-un milimetru, cu un strop situaţia ţărănimii şi a tuturor celorlalte, cu fiinţă sau ba.

Pur personal, mă miră că domnia sa nu găseşte nimic aiurea în a se produce la Antena 3...

[O să ziceţi că mănînc borş, dar pe acolo nu aş călca - şi sper să nu-mi vie mîine propunere, pentru mine viermele, de la dl Voiculescu. Eu cu băieţii ăia, alde Ciuvică, Grecu şamd, nu m-aş afişa, fie şi prin prezenţa în incinte învecinate. Nu m-aş simţi stropchit de aşa proximitate, dar parcă nu se cade. E genul de treabă rudă cu Dacă faci pe prostul, există riscul să rămîi aşa...
Trec peste faptul că aş ţine la ideile mele, chiar ăle paşnice de azi. Care vin însă nu pic din povestea aia cu a ierta. Iert, dar să văz semne de îndreptare, de recunoaştere a erorilor şi la cel care greşi.
Adică i-aş înţelege, dar observaţiunea ar merge tot acută. Rollin ar fi tot un escroc... ]

Dl Giurescu nu a avut vreo jenă în a se apropia de Voiculesc, cum nu a avut acum vreo 15 ani nici ditai fostul deţinut politic Radu Ciuceanu, liberal ajuns în Partidul România Mare. Omul avea nevoie de un ceva (se poate detalia), i-a lipsit la PNL şi a găsit la PRM (probabil că a făcut şi el pe parcurs ciocul mai mic...).


 Probabil că asemenea personaje sînt prăzi de lux şi tratate cu multă deferenţă, chit că cei numiţi fac munca uşoară taberei lui Vadim ori Voiculescu, nefiind nişte vanităţi greu de mulţumit, respectiv care stau apoi la locul lor.
Mai greu a fost cu Pruteanu, angajat şi el în funcţie de interes, la PSD şi apoi PRM, dar şi acesta pare să fi înţeles regulile jocului, pînă unde e sănătos să te întinzi...


II

Domnii Tismăneanu şi Cărtărescu îs ceva mai vîrstnici decît pretinsul înţelept ce semnează 'ceastea de aici, dar dînşii procedează energic şi tinereşte. Văd cu un singur ochi, şi aici nu ştiu dacă e vorba de cel al imaturului din sine ori vreunul împrumutat, că dă bine (şi aduce avantaje).

În cazul dlui Vladimir, putinţa de a atrage admiratori este ceva mai restrînsă decît în cazul poetului, dar nu cred că din cauza aceasta exprimarea sa este ceva mai frustă. Mai dură...
De pildă într-o recentă îngrijorare privind o rinocerizare a societăţii româneşti de azi.
Una la mînă, opinez că, dacă ai citit ceva mai mult, ai idee că  sfîrşit de lume vedea şi Adam, cînd de fapt erau psihicele proprii şi atît. Iar soarele, semn de normalitate, răsărea tot din punctul de orizont ştiut. De răsfoieşti gazetele, de la Heliade şi Asachi încoace, vei fi năpădit de tot felul de îngrijoraţi, de convinşi ne-a luat dracul. or, sîntem după cum se vede bine mersi.
Trec peste faptul că pare ca românii să fi posedat vreo spiritualî de gazelă, la care renunţăm acum, în favoarea tropiturilor rinocereşti.


Foto: Codrin Prisecaru, EvZ

În acelaşi timp, eu unul cel puţin, fie şi un neica nimeni, privesc reticent afirmaţiile dure. A la:

"Actualitatea “Rinocerilor” lui Ionesco este arzatoare. Ma intreaba multi prieteni cum vad viitorul Romaniei in anul 2013 si dupa aceea. Recunosc ca imi vine extrem de greu sa fiu optimist. Sigur, lovitura de stat a esuat, dar cei care au pus-o la cale nu contenesc sa conspire impotriva statului de drept. Dezertarea unor personalitati politice precum Emil Constantinescu si Zoe Petre este cat se poate de deprimanta, dupa cum deprimanta este imbarcarea entuziasta a unor intelectuali pe corabia antonesciana in compania lui Gigi Becali si a lui Rosca Stanescu. Nu mai vorbesc de cooptarea unui distins istoric precum Dinu C. Giurescu, un om care stie exact ce a insemnat comunismul, in regimentul felixiot de turle si sobe (vorba lui Mihail Novicov).
Campionul national al turpitudinii, El Crin, se declara monarhist, fara ca acest lucru sa-l impiedice sa candideze pentru postul de Presedinte al Romaniei. Regele Mihai il decoreaza pe corifeul jurnalismului de gang, cupidul Cornel Nistorescu (alaturi de personalitati admirabile, intre care Ana Blandiana). Dispar noimele. Libertatea este privita ca un obiect negociabil. Statul de drept este tinta permanenta a atacurilor de tip mafiot. Anticomunismul este uitat, ignorat, persiflat. Traim timpuri buimace si buimacitoare, intr-adevar.
Mojicia cea mai crasa, nesimtirea cinica polueaza spatiul public pana la a-l face irespirabil. Vadimita, o maladie diagnosticata impecabil de Monica Lovinescu, face ravagii..." (sublinierile aparţin lui VT)

Şamd.

Ăla e campion naţional al turpitudinii, altul cupid şi corifeu al jurnalismului de gang (cînd de fapt - aşa văd eu cel puţin... - e doar un V. Tismăneanu cu semn schimbat...).
Cutare e felixiot, tabăra politică X complotează într-una împotriva statului de drept.
Novicov e de pus la zid, dar îi împrumutăm - lui şi epocii sale (chit că exista sportul şi între războaie) genul de formulări. Cu modernizări, a la "El Crin".
Cutare e mojic, cutare nesimţit, chit că uraganul verbal al dlui Tismăneanu ţine de o componentă interioară ce poate zămisli oricînd gesturi similare. De fapt, însăşi stilul de azi al autorului aduce binişor cu mojicia, tratînd pe amici în mai alb decît e cazul, recuperînd apoi sentimentele neliberate pe adversarii cei stropşiţi mai în negru.
Nu văd cu ce e mai respirabil aerul acestui post decît recentele porniri, să spunem ale lui Vadim Tudor la adresa Oanei Zăvoranu!

Mai e ceva.
Pretenţia că trăim timpuri buimace şi buimăcitoare...
Mda... E de reîntors la posibila înţelepciune a vîrstelor mai înaintate...
Dacă nu te domoleşti odată cu trecerea anilor, barim minemaz-o, tot e ceva...
Cei precum dl Tismăneanu, iertată-mi fie duritatea existeţnială a afirmaţiei, urmează drumul ce le aduse succes, apreciere etc. la tinereţe.
Mica problemă este că după o etate treaba asta nu doar că nu mai ajută, dar strică. Ceva în interiorul nostru  vrea altceva, adaptat vîrstei pe care o parcurgem. ştiu că e neplăcut să nu mai poţi fi leu ori/şi fante, dar altfel nu se poate, de nu vrei să pici în penibil. Şi să risipeşti asfel acumulările de stimă socială (fie şi doar din partea unui segment al compatrioţilor) din tinereţe.

Dl. Tismăneanu, daţi-mi voie să fiu un pic mitocan, dar plastic, îşi face... muci realizările de altădată. Unde e oarecarele echilibru al cărţilor sale despre comunismul românesc (altminteri destul de părtinitoare, după gustul meu ce doritor să vădă lucrurile pe mai multe faţete)?

Nu pricep ce-l pune într-atît pe VT într-o nefericită priză. Teoretic este tot cel de acum 25-15 ani...
Şi totuşi în neadaptarea la trecerea anilor trebuie căutată explicaţia.
De acolo îi vine iritarea, cît şi vederea în alb/negru...

Revenind la  afirmaţia despre vremurile buimăcitoare, citeam de curînd o explicaţie a iraţionalului: ceea ce nu pricepem noi din viaţă, cramponîndu-ne de cunoscutele noastre dintr-un anumit moment. Dar viaţa are toate motivele să curgă cum o face, la un moment dat.


Între cei prezentaţi drept îngeri se află Mircea Cărtărescu:

" ...Actualul linsaj al lui Mircea Cartarescu, o oroare pe care orice intelectual care se respecta ar trebui sa o condamne fara urma de ambiguitate, fara tot felul de rasuciri sofiste, cu un imaginar dans ce-ar fi avut loc pe mormantul bardului comunismului dinastic, Adrian Paunescu. Nu, ceea ce s-a petrecut atunci a fost o o riposta justificata data bocetului national regizat de cei care conduc azi Romania. Era o reactie fireasca la ceva obscen. Ceea ce se petrece acum in raport cu Mircea Cartarescu, cu H.-R. Patapievici si cu alti intelectuali demonizati de “Antene”, este obscen. Perfect adevarat, Mircea Cartarescu nu a mentinut o superba distanta, nu s-a plasat in sublima zona a neutralitatii detasate atunci statul de drept a ajuns sa fie calcat in picioare. Dar pentru aceasta atitudine ar merita pretuit, nu lapidat."

Evit orice alt comentariu, precizînd doar că, după opinia mea, dezlănţuirea dlui Tismăneanu ţine de umori, nu de vreun calcul.


Mircea Cărtărescu are un stil al intervenţiilor scrise şi publice destul de asemănător cu al universitarului nord-american (de unde slabe şanse să fie linşat curînd, nu mi-aş dori să fiu ţintă publică a rîndurilor sale):

"Obrăznicia sfruntată, pescuitul în ape tulburi, nerespectarea legilor, tirania majorităţii, populismul agresiv, holocaustul cultural, atentatul la fibra morală a naţiunii, fireşti când eşti guvernat de un plagiator şi de un Adolf în miniatură, ne vor scoate până la urmă din Occident şi ne vor arunca acolo unde pare că vrem să dovedim, mereu şi mereu, că ne e locul: unde şi-a dus surdul roata şi mutul iapa, unde şi-a-nţărcat dracul copiii, lângă Moldova, Ucraina şi Belarus. Nu ştiu dacă cei ce ne conduc azi şi-au propus deliberat performanţa asta, nu ştiu dacă şi-au vârât şi ruşii coada în planurile lor, dar şi aşa, şi aşa, tot acolo ajungem.
Nu mai cred în trezirea, în al unsprezecelea ceas, a României..."


 
Îndrăznesc să miros însă în prestaţiile publice de acest gen ale autorului ceva mai mult calcul (fie şi inconştient), fie şi în paralel cu ceva mai multă naivitate.
Nu-l simt pe Cărtărescu năucit pe cît o afirmă...
Probabil simte că auditoriul său, căruia îi atribuie pare-se resorturile interioare ale cuiva din familie, are nevoie de aşa formulări, de aşa îngrijorări.

PS
Mie, mai sus, mi s-a părut aiurea plînsetul privind linşajul lui Cărtărescu (aduce un pic cu cel al lui Horia Moculescu, prin decembrie 1990, la Alianţa Civică, că "Moare Iuga!", ultimul fiind aflat, ce-i drept, pe atunci în greva foamei).
Linşaj este doar cînd victima este strict fără putinţa de a se apăra - în faţa unei agresiuni dure - şi într-o poziţie moralmente nedreaptă. Or, cum ziceam, MC mi se pare un om capabil să răspundă, ba cu asupra de măsură.

Am nimerit apoi, în căutare de altele, pe site Stelian Tănase, unde problema e un pic mai altfel pusă.
Mai exact, îmi recunosc naivitatea în faţa jelaniei despre linşaj a dlui Tismăneanu. Nu mi-am pus problema cum arată linşajul. Frînghia, piatra. Mai exact că ar exista o acuză, acuze.
La care încriminatul, calomniatul poate răspunde şi gata - uite că-i acord şi girul onorabilităţii.
Or, VT ne plimba prestidigitativ pe sub ochi ideea linşajului, nu şi fondul...

Nu mă pronunţ asupra acuzelor care i se aduc lui M. Cărtărescu, întrucît posed date incomplete. Şi oricum am idee despre faptul că omul are toate şansele să fie... om, adicătele cu bune şi rele, mai ales sub Carpaţi.





2 comentarii:

  1. E vorba de dreapta Prutului, stimabile. Stanga-dreapta sa definesc fata de directia de curgere a raului, nu fata de cum arata pe harta de pe perete.

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule,
    Ai dreptate.
    Şi, totodată, nu cred că mă vei crede dacă îţi spun că am idee de "dreapta/stînga geografică", măcar că am umblat ceva ani pe munte. Nu ştiu ce renghi joacă mintea în asemenea situaţii însă... Îmi aduc aminte de un articol despre Albişoarele Caraimanului (în "Munţii Carpaţi"), unde deşi totul îmi era clar, am scris invers... Poate e de studiat fenomenul, care pariez că nu m-a afectat/afectează doar pe mine.

    În rest, îţi fac o confidenţă...: mă bucur că am putut răspunde aici - la observaţia ta, cea între altele cu "... Stimabile!" - cum am făcut-o.

    RăspundețiȘtergere