marți, 30 octombrie 2012

[UMAN, în parte POLITIC] Ce ţie nu-ţi place...


I
Mama mea avea o vorbă: "Urît mi-a fost în viaţă de omul...", şi urma adjectivul.

Tot mă dau  eu pe aici, atomul, la muntele Nicolae Iorga.
Dar am dreptul ăsta, măcar astfel să-mi fie răscumpărată micimea! Putîn să-mi ţip din gaura-mi de şarpe invidia.

E.
Am avut (a mai rămas doar un pic, deoarece acum pot reacţiona) boală măricică pe cei care solicită, impun altora un anumit cod comportamental, de care ei nu ţin seama însă.
Pesemne că-n copilărie mi-au tras-o (e urîtă expresia?) destui, de îs atît de pornit pe gen.

Iorga, treabă clasică în istoria literaturii, l-a beştelit grozav de Arghezi, declarîndu-l de pildă (poet) pornograf.
În paralel, relatează Alex.Vaida Voevod (pag. 194):...





Două chestii, în context.
Neculai o freca îngrozitor - nu am în vedere domeniul eortic... - pe nevastă-sa, Ecaterina (Catinca), după cum relatează Vaida, dar şi necruţătorul Argetoianu. 




(Ştiu dintr-o carte că şi prima nevastă, Maria, se spetise copiind documente, pe la Roma parcă.Ulterior a acuzat-o de adulter.
Mai jos Nicolae este cu Ecaterina, în tinereţea lor.)



...Bineînţeles însă că în isteriografia trandafirie apare o scenă cu omul la locul lui, care  şi cînd îl saltă legionarii în noiembrie 1940 vorbeşte domol consoartei să aibă grijă de corecturile la nu ştiu ce tom doct.

  Fie vorba între noi:  în adîncul sufletului, coana Catinca o fi plîns ori o fi răsuflat uşurată, peste o zi? Nu m-ar mira de ultima varianta, în situaţiile în care multe neveste oropsite reacţionează aşa...

Cred că stilul ăsta de a-şi freca femeia cea mai apropiată se trage din faptul că Iorga a fost crescut de mamă, probabil cu toată mămoşenia posibilă, altfel nu se explică rezultatul.
Pricep un pic mai greu cum un tip ca el nu primea reacţii ceva mai dure de la bărbaţii din preajmă? Că era mai înalt? Că avea barbă mare (chestie care altminteri zice şi ea ceva despre infantilism ascuns...)?
Scotea iute panglici, detalii istorice?
Unul care i-ar fi rezistat cu uşurinţă va fi fost pomenitul Argetoianu, care nu mai ţin minte cui spune cxu maximă dezinvoltură, în deceniul trei: "Să mă pupaţi în cur!", iar asta la o tribună politică.
Argetoianu avea însă de cele mai multe ori ţelul lui bine precizat, nu ţinea să se piardă în conflicte ieftine. Modul cum îl tratează în acest sens pe Iorga, în timpul guvernării comune din 1931-32, este de manual.





 

 (Ambele imagini, extrase din clişee ale Fototecii Ortodoxiei)


II

În paralel, dacă-mi permiteţi o digresiune personală, nu pricep pînă azi cum ceva asemănător reuşea profesorul de matematică din şcoala-mi generală, mai exact din clasele V-VII. E vorba de Ion Marineanu.
Tip căruia îi plăcea să facă bancuri pe seama altuia, dar nu şi invers, sentimentu-mi fiind că era valabil întregii lumi, nu doar celor mai mici...
N-am priceput cum de nu-l punea la punct nici un părinte, căci tipul părea să nu-şi-o fi luat-o niciodată din direcţia asta, măcar verbal. Cred - fără să-i fac statuie, deoarece nu s-a străduit mult - că tata a fost primul. Bătrînul - de fapt, avea mai puţin decît am eu acum! - discuta ceva (nu contează ce) cu un conducător al şcolii, Marineanu ăsta s-a băgat în vorbă şi în seamă, la care tata a slobozit scurt: "Aiurea?".
Mi-a fost drag tata atunci!

La care tipul nu mi-a atins un fir de păr de atunci, după ce anterior ne cocoşase cu bătaia şi cu ordinele de tuns chilug. Fără să ne fie diriginte.
Deci simţise.
Şi chit că tata era un ăla micu şi aparent paşnic, s-a ferit de atunci să atingă acel loc (foto la cîteva luni după cele relatate, respectiv 12 ani - cu fiul meu cel mare, Dan).




Revenind, intuiţia-mi spune că tipul nu era angrenat politic, nici vreo mare pilă nu avea, dar siguranţa pe drumu-i de şmecher (fie şi priceput în meserie) i se va fi datorat unui umăr pus, prin tumultuoşii ani 45-50. Vreun implicat la studenţii democraţi, aşa miros, intuiesc eu acum.

A se ierta pentru această deviaţie... de suflet.



PS
Ahaaa! D-aia îţi pui poza aici, te-ai ghicit, vrei să te bage lumea în seamă!!"
Din start e de sus aici că e mare tragedie, păcat capital să vrei să te bage lumea în seamă...

După care e de zis că multe restanţe în dezvoltarea noastră se petrec neputinţei de a afirma că ai dreptul să. (fraza e  întreagă, nu lipseşte nimic)
Spui frumuşel, ţie întîi, apoi lumii, că ai chef să te bage lumea în seamă.
Şi mergi mai departe, ca vindecat prin farmec.

Priviţi cu neîncredere ultima afirmaţie?
Matei (Georgescu, nu apostolu'...) explică ce şi cum:



4. 1. 5. Terapeutică paradoxală în comunicare
Pentru a exercita o influenţă (considerată pozitivă) asupra uneipersoane aflate în situaţie de conflict se precizează doi „versanţi”:
1. Strădania de a determina persoana să se comporte într-o direcţie benefică (din perspectiva normelor sociale), rezolutivă, precizatăe xplicit prin mesaj; de exemplu îndrumarea cu accente imperative:„Schimbă-ţi serviciul!” – în măsura în care există o bună dinamică a pieţei muncii individul se va supune prescripţiei. Dacă însă problema se află dincolo de posibilităţile de control şi acţiune voluntară, programată a subiectului, acest gen de intervenţie nu are efect. De pildă, prescripţia „nu te mai enerva!” nu poate fi urmată pentru că individul nu se poatecalma în acel moment. Prin urmare, prima direcţie de intervenţie se întemeiază pe ideea că voinţa poate produce schimbările dezirabile. Se constată cu uşurinţă că multe dintre ecuaţiile de viaţă se situează deasupra posibilităţilor de control voluntar ale individului, fiind rezultatulunor desfăşurări independente. Factorii de influenţă independenţi de voinţa individului sunt, ca nivel de „vizibilitate” în prim plan, cei externi. Ecuaţia nişei sociale a individului este hipercomplexă, astfel încât fără şansă se consideră că munca unui individ se poate risipi: nu ne putem determina reuşitele, ci numai condiţiile necesare ale acestora. Condiţiile suficiente ale succesului nu ţin niciodată de individ. Factorii substanţiali de influenţă asupra capacităţii de întemeiere voluntară a vieţii sunt însă cei interiori. Dorinţele profunde, inacceptabile cultural, sunt, din perspectivă structurală, cele care ne înstrăinează de noi înşine şi ne determină într-o formă tacită destinul. Numite de Freud inconştient, Se, aceste forţe profunde ne afectează masiv destinul, capacitatea de ordine voluntară, de trăire, simţire şi gândire. Simptomul, de pildă, este un „complex” autonom de influenţe faţă de care subiectul nu are nici o capacitate personală de intervenţie totală, eficientă. În epoca actuală, în care voinţa întemeiată pe raţiune şi conştiinţă autosuficiente sunt întărite prin remarcabilele cuceriri tehnice, este mai mult decât inconvenabilă recunoaşterea dificultăţilor de controlrealdestinal. Oricum, omnipotenţa voluntară este instituţionalizată şi chiar poziţia temperată, de alternanţă a activismului cu pasivitatea înfaţa vieţii, minimizată. A lăsa lucrurile să se petreacă, a se lăsa în voia „curentului” vieţii, este o atitudine căzută în dizgraţia unui consistent curent atitudinal de autodeterminare. De aceeea, prescripţia imperativă de schimbare este un mod comun de reacţie la situaţiile care se cer reamenajate.
2. Strădania de a determina persoana să se comporte în chiar direcţia pe care vrea să o evite. Comportamentul voluntar în sensulsimptomului, al problemei, creează o injoncţiune paradoxală. Simptomul sau comportamentul neadaptat, care este o manifestare involuntară, devine astfel reprodus de către individ în mod voluntar. Formula injoncţiunii este: în loc de „nu a, ci non-a” (adică prescripţia comportamentală în sens invers faţă de cea simptomatică, de a controla simptomul prin opoziţie) „a şi nu non-a” (comportament voluntar conform simptomului).
Întrucât prin reproducerea voluntară a unui comportament involuntar se creează o injoncţiune, individul se află în imposibilitatea de a se conforma:trebuie să înceteze a mai face (involuntar) ceea ce face (voluntar). Prininjoncţiuneaparadoxală şi imposibilitatea de manifestare conformă, subiectulpoate să iasă din jocul infinit. Capătă o metaregulă (modul în caresă-şireproducă simptomul) prin care să-şi modifice regula „jocului infinit”. Prescrierea problemei, a simptomului (similia similibus curantur) care constă în impunerea unei duble constrângeri terapeutice (simetrică celei patogene) are următoarele caracteristici:
1. presupune o relaţie intensă, între cel care prescrie şi subiectulp rescripţiei, cu mare valoare vitală (precum cea terapeutică). Relaţia nu poate fi întreruptă.
2. în contextul relaţiei vitale, este formulată o injoncţiune a cărei structură întăreşte comportamentul pe care subiectul doreşte să îlschimbe: schimbarea este produsă prin chiar întărirea comportamentului indezirabil. Paradoxul constă în faptul că subiectului i se cere să seschimbe prin a nu se schimba. „Trebuie ca zilnic să vă străduiţi cât puteţi de des să produceţi simptomul!”: subiectul se află, prin această dublă constrângere, într-o situaţie fără ieşire şi se schimbă chiar dacă refuză indicaţia sau chiar dacă i se supune:
 – dacă se supune constrângerii nu va mai putea să nu îşi controleze problema, simptomul, pentru că va acţiona conform simptomului. Dar pentru că acţionează în sensul simptomului, simptomul numai este simptom, comportament involuntar şi indezirabil, ci unul voluntar. Simptomul limitează libertatea individului atâta timp cât nu poate fi voluntar, din pricina caracterului său indezirabil. Pe fond, sursa oricărui simptom constă în represia unor comportamente indezirabile din perspectivă personală, socială. „Cultivarea” simptomului înseamnă exprimarea voluntară a unor comportamente indezirabile care reprezintăexpresia nevoilor neacceptate care alimentează simptomul.
– dacă refuză să se supună prescripţiei, va continua să facă simptom, adică nu va putea să nu respecte prescripţia;

Pacientul se află într-o situaţie căreia nu poate să nu i se supună, este constrâns să nu poată ieşi din „joc”. Dar chiar precizarea imposibilităţii de a ieşi din jocul prescris îi permite aşezarea în afara jocului. Acceptă ceea ce este inacceptabil: este prizonierul „jocului” simptomatic în care este invitat să rămână rezident. Stingerea simptomului este posibilă, paradoxal, nu dacă individul se străduieşte să iasă din simptom, să fie altfel, ci dacă poate accepta să nu se mai străduiască, să rămână aşa.
 Schimbarea de tip doi se referă la accesul la o stare personală de neprecizat în termenii stării iniţiale: nimeni nu poate accepta să rămână în simptom pentru că îşi imaginează acest lucru ca un calvar. DACĂ ÎNSĂ REUŞEŞTE SĂ ACCEPTE STĂRILE SALE, INDIFERENT CARE SUNT, SE PRODUCE O MUTAŢIE INTERIOARĂ şi simptomul încetează. Proiecţia schimbării în utopia unei stări viitoare anulează şansa vindecării în prezent. Nu modificarea stării prezente determină schimbarea, ci acceptarea stării prezente; nu schimbarea de sine, ci acceptarea de sine:mutaţia se produce la nivelul acceptării de sine ca fiinţă plenară. Proiecţia schimbării utopice, într-un viitor în care simptomul încetează, este chiar simptomul, generat de imposibilitatea de acceptare a coordonatelor afective actuale şi înstrăinarea de sine. La întrebarea „ce trebuie să faci ca să fii tu însuţi?” răspunsul este „să încetezi să mai vreisă faci ceva”; la întrebarea „ce trebuie să fac pentru a fii autentic încomunicare?”, răspunsul este „să încetezi să mai vrei să fii autentic încomunicare”. A fi tu însuţi şi a fi autentic în comunicare presupun capacitatea de abandonare a controlului predictiv voluntar, de îndeplinirea imperativului extern şi urmare a desfăşurărilor interne, conform conţinutului lor.
Alte exemple de prescripţii paradoxale:
– A fi înţelept nu înseamnă a găsi răspunsul „adevărat” la întrebări, ci a înţelege că orice răspuns este parţial, relativ, fără urmări comportamentale consistente. Esenţa interogaţiei este astfel deconstruită:a întreba înseamnă a intra în jocul infinit al răspunsurilor. Unica manieră de a ieşi din acest joc rezidă în a înţelege sursa oricărei întrebări – nevoia de a fi altfel şi de a tolera dificil starea actuală. Înţelepciunea constă în capacitatea de a nu mai pune întrebări, ca efect al rezidenţei plenare în starea personală actuală. –
Situaţia psihanalitică este o dublă constrângere terapeutică încare pacientul se schimbă dacă nu o face.
În raport cu cadrulpsihanalitic (divan, asociaţii, durate etc. ), singura manieră de răspuns  adult (starea dezirabilă a oricărui demers psihanalitic şi terapeutic, în genere) constă în a-l respinge, reacţie care este, însă, imposibilă. Analistul oferă pacientului şansa de a putea trăi mai bine, mai liber de constrângerile simptomatice, cerându-i să fie spontan (prin regula fundamentală a liberei asocieri), într-un cadru constrictiv. Dacă pacientul simte o ameliorare a simptomului, analistul poate considera aceasta ca rezistenţă, ca refugiu în sănătate. Pacientul se află însituaţia în care nu se poate comporta „adult” în timp ce comportamentulinfantil, neadaptat, este unicul posibil. De aceea, singura reacţie adaptativă la cadrul psihanalitic este abandonarea oricărei reacţii adaptative, ceea ce transformă atitudinea predictivă, îndreptată spre schimbare întruna de trăire a clipei şi a situaţiei ca atare. Schimbarea a fost obţinută prin acceptarea stării actuale, acceptarea de sine (desigur, graţie întregului proces).
– O pacientă dominantă, negativistă, tip „ucigaş de terapeuţi”, intră în cabinetul de psihoterapie acuzând o migrenă psihogenă pe care nu au putut-o „rezolva” nenumăraţi doctori şi terapeuţi. Îi prezintă terapeutului voluminosul său dosar şi şirul de tentative de consult şi terapii nereuşite. Terapeutul îi spune că nu este capabil să o ajute, având în vedere gravitatea tulburării, indicată de voluminosul său dosar. Îi spune că trebuie să îşi accepta suferinţa. Mesajul implicit al pacientei este: tu nu mă poţi înţelege şi ajuta. Mesajul terapeutului: eu nu te pot ajuta şi înţelege. Pacienta înţelege că terapeutul o înţelege prin faptul că îi spune că nu o poate înţelege.
– Unui individ suspicios i se solicită, reflex, încrederea. Mesajul esenţial, în ordine paradoxală, este inversat: nu i se solicită  încrederea …………………........

Sper că Matei (profesor, în singurul meu an de învăţămînt superior) nu se va supăra pentru reproducţiunea de deasupra... La o adică, îi fac reclamă... 





PS n
Închei tot cu Iorga.
Părerea mea şi rugăminte. E nemaipomenit ca doxă (chit că, aud, numeroase-i sînt contestabile în domeniu), dar nu-mi cereţi să-l admir  întru caracter.
Argetoianu avea o vorbă: "Marele Cărturar, pentru analfabeţii neamului"



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu