miercuri, 3 octombrie 2012

[UMAN, MUNTE] Amestecate, dar poate utile, 3 octomvre 2012



I

Confratele întru munte - mai june şi mai priceput - George Stroie, cunoscut şi sub numele de Bivuac, pregăteşte lansarea unui nou material video (după cel privind Fisura Albastră)....

 
Este vorba de Why climb?.


 În cîteva secvenţe, indiscutabil făcute cu inimă cît şi sudoare,  George pune şi problema motivul pentru care omul se caţără pe munte, îi înfruntă primejdiile. Oameni fără îndoială la locul lor oferă cîteva răspunsuri  (fragmente 1, 2 )


În completare la aceste afirmaţii, îmi permit să cuvîntez – mai mult sau mai puţin ascultat – , chit că sînt departe de performanţele alpine ale autorilor declaraţiilor dinainte.

Am sentimentul că lucrurile trebuie lărgite în cîteva direcţii.


Prima ţine de integritatea sufletului. Mai exact, cei intervievaţi discută pe linia conştientă, ba chiar educată. Este ceva aplaudabil din punct de vedere social, dar total suficient pentru o realitate (mult) mai amplă.
De fapt, plăcerea este o stare mai degrabă inconştientă, ceea ce o face greu de pus în vorbe, chit că  această neputinţă nu îi alterează cîtuşi de puţin minunatul sentiment.

Doi.
Există afirmaţii în material despre provocare, despre depăşire şi altele asemenea. Eu personal văd în aceasta dorinţa omului de a-şi reduce angoasa în faţa realităţii prinîncercarea de a cunoaşte cît mai amplu şi a  supune. A cădea şi a te ridica reprezintă o parte a acestui demers.

Trei.
Legat de această tendinţă de stăpînire a lumii, trebuie arătat că deseori translăm înspre munte ceea ce nu am reuşit în societate. Ieşind învingători în demersurile noastre alpine, în sine o ocupaţie cvasisolitară (practic, colegul de coardă ne ajută să învingem, chit că deseori poate exista  amiciţie reală), dobîndim ceva din încîntarea dar şi liniştea de a stăpîni lumea.
Cum ziceam, e părerea subsemnatului, eventual un punct de plecare al unor noi abordări de subiect.

Patru.
Mulţi mergem şi pentru a ne drege inferiorităţi curente (la scara societăţii), adică personale.  Cei intervievaţi par la locul lor (chit că, în materie de fete, merită nu ministudiu ce le împinge la aşa ceva - măcar pentru a pricepe de ce aici nu e valabilă prejudecata cum că fetele, cratiţa, copii, Kirsche...). Dar am avut ocazia că mă conving că destui căţărători români sînt împinşi de orgoliul lui a fi cineva. De pildă un dansator contemporan prin Fisura Albastră, căruia nu-ţi trebuie mult să-i citeşti în ochi, în atitudine ce şi cum... (Eu, posedînd acele hibe cu inferoritatea, bineînţeles că-mi miros iute colegii de suferinţă...)
Sper ca totuşi, per total, trecutul să stea mai liniştit la acest capitol decît fu trecutul, chit că acest aspect va fi clasat doar de observatorii viitorului...



Totodată.
Poate pentru că eu-s mai înaintat în vîrstă, poate că realmente merită privit şi astfel subiectul, cred că nu-I de pierdut din vedere modificarea ce are loc inevitabil în optica alpinistului depăşind… deceniile. De la o anumită vîrstă, cred că lucrurile se schimbă. Puritirinţa stăpînirii fie şi deturnate a lumii scade, motiv pentru care privim dintr-un unghi diferit frumuseţea, dar şi performanţa pe munte.



II


Mircea O.
Degrabă săritor de la una la alta.

M-am trădat în posturi trecute mica nemulţumire faţă de Nicolae Iorga. De cum este el prezent în cărţile de istorie. Excesiv de favorabil, mai exact.
La prima vedere demersul meu este neserios, obraznic, revoltător. Trădînd invidie, inferioritate crasă.
Zău însă că ceva e putred în Danemarca marelui istoric, din punct de vedere uman (chit că şi istoric umblă vorba prin tîrg că alde cantitatea a plătit deseori tribut calităţii).
Nu mai sînt sigur dacă am punctat modul cum reacţionează Iorga  - în “Oameni cari au fost” - la nişte scrise punctuale ale lui Mircea Eliade. Îl face puşti şi obraznic. Evitînd fondul problemei, afirmaţia ultimului. Poate că se practică, în lume, aşa optică, dar cînd vrei să plimbi cu moaştele, glorios, un personaj istoric, zău aşa porniri nu-s deloc-deloc o notă bună.



Am citat deseori din Constantin Argetoianu. Acid rău de felul său.
Dar care nu cred că deformează realitatea , ci doar o observă foarte atent, plus plastic în exprimare.
De curînd, ca unul care citeşte foarte molcom Jurnalul acestuia din 1939, am dat despre un pasaj:

9 iunie 1939
Azi-dimineaţă prima şedinţă a Parlamentului – Simbol. […] Preşedinţii au fost aclamaţi (!!!) Vaida la Cameră şi Iorga la Senat. La Senat, bucătăria a făcut-o lamandi. Cum am sosit, m-a luat într-un colţ să-mi explice... Că era şi dorinţa de Sus... „Faceţi ce vreţi, la urma urmei nu e treaba mea!" – a fost răspunsul meu.
Despre alegerea, adică despre numirea lui Vaida nu e nimic de zis, dar despre a Iui Iorga! Trebuie să fie cineva nebun să-şi bage ghimpele în carne, când nimic nu-l sileşte, încă ieri, vorbind cu Urdăreanu i-am atras atenţia asupra pericolului Iorga, care era în stare de pe fotoliul prezidenţial să atace Guvernul . […]  Am fost prooroc, căci chiar din prima zi, cum se va vedea, nebunul a început să-şi arate dinţii. […]
Ales prin „aclamaţii", Iorga s-a suit pe tronul lui şi într-un interminabil discurs a pus piciorul în toate străchinile, vorbind cu arţag împotriva regimului şi a Guvernului, spre stupefacţia Senatului şi consternarea celor câţiva miniştri de pe banca acuzaţilor...
După ce a făcut o lungă istorie a partidelor din România „care n-au existat" a declarat că de vreme ce a combătut toată viaţa lui partidele (care n-au existat) e şi contra unui partid unic (care să existe oare?) şi prin urmare împotriva Frontului Renaşterii Naţionale! Iată dar că primul preşedinte al Senatului frontist e un adversar al Frontului! Bravo Sire, frumos rezultat! Morală în politică, nu e vorba. Am declarat numaidecât prietenilor mei că am devenit şi eu ambiţios că vreau şi eu să ajung preşedinte de Senat şi că pentru aceasta am să-mi dau demisia din Front!

Dar dacă ar fi spus numai atât... tata Iorga! După ce a declarat solemn că nu consideră alegerea sa ca rezultatul unei combinaţii de culise, că nu datoreşte înălţarea sa Guvernului ci spontanei unanimităţi a Senatului (!!!), paranoicul a declarat ritos că va apăra drepturile Senatului împotriva Guvernului şi că neavând ură pentru nimeni va tolera cea mai desăvârşită libertate a gândirii . […]?). A mai spus că Senatul are nevoie de un nou Regulament pe care-I va face el în colaborare cu o comisie', Regulamentul care să împiedice „pierderea de timp" dar să prevadă stabilitatea preşedintelui (!!), căci el nu înţelege să fie preşedinte pe o lună !!! (lamandi îmi spusese la începutul şedinţei, faţă de mirarea mea la numele lui Iorga; „Lasă că-l alegem acum pentru o lună şi la toamnă nu mai pupă el preşedinţia"). A mai înjurat pe nemţi, a mai preaslăvit pe franţuji, şi câte şi mai câte!


 Or.
Cîtă vreme zisele lui Argetoianu erau impresii, oglindiri fie şi exacte dar personale, era una.
Cînd însă stenogramele Senatului pot justifica însă negru pe alb afirmaţiile sale despre Iorga de mai sus, zău că avem o problemă…
Înţeleg că omului de rînd îi este necesar a-I fi servite (sporirea sentimentului de inferioritate şi, implicit, rămînerea în obedienţă?) pastile, despre marile figuri ale neamului. Dar parcă pentru lumea ceva mai spălată e necesar să fie punctul pe i.
Da, o fi fost mare istoric, dar cînd spunem că a fost un politician catastrofal şi un om sucit, păi să n-o mai facem cu jumătate de gură.

Se poate pune problema ce-mi veni mie, quelle mouche m’a pique
Poate vreo iritare infantilă pentru vreun sucit pe care societatea, vreun părinte ar fi vrut să-I accept excelenţa, situaţie în care copilul – deloc idiot - nu putea afirma sus şi tare că tipul nu-şi merită statutul, proslăvirea, că regele e gol.



III

Am tras ieri o bere mare, după care – la nişte ore – superegoul a venit precum Crassus peste trupele sleite de luptă ale lui Spartacus.
M-am străduit să aflu, să suport belele sinistre către care se deschisese larg uşa (de ce-mi vine să compar cu deschiderea trapei la un avion, cînd priveşte lucrurile de la doi paşi şi fără paraşută?)



Mda, nasoală situaţia, între un adînc instinctiv deştept dar foarte dispreţuitor în a-şi lansa public sentinţele.
Şi un superego care rupe. Mai exact, cine mai are curaj să dea ochii acum c-un amic spăşit conjugal dar căruia i-am trimis filmuleţe de munte cu amanta ultimelor luni? Şi pe care mai că mi-a stat pe limbă să-I spun că nu-l văd prea departe în marajul refăcut, că pînă la urmă se va arunca în cavalcada amorului, fărăd e care sleise-va fără îndoială, ca orice om – clamam eu sus şi tare în mintea mea – cu dop la izvoare.

Cum naiba să lupţi cu amîndouă?

Poate că sănătos este să ştii cu cine ai de-a face… Cît de puternice sînt… Aici lucrurile miros un pic a situaţia regelui medieval faţă cu seniorii – teribil de puternici.
E ca şi cum ai ţine să domoleşti la tine în casă doi membri foarte puternici ai familiei, care se stropşesc nemaipomenit unul la altul, care sparg prin domoţil, dar nota de plată o achiţi matale, un moşuleţ (nu e vorba de vîrsta-mi!) vai de steaua lui.

Să vedem ce facem
Poate că ştiinţa realmente reprezintă putere…

În context, te cam irită un pic să vezi că lumea din jur nu-şi bate capul cu aşa ceva, ci vieţuieşte tihnită.
M-aş feri să fac aici afirmaţii ce-ar hrăni urgent orgoliul, sentimentul că ce poamă specială aş fi. Dar e de observat, fie şi cu oarece modestie, că punerea de dop – chit că mai mult decît necesară în societate - nu prinde chiar bine.
Şi aici e pe bază de linie de mijloc…
Nici slobozenie largă, nici ţarc cu sîrmp ghimpată plus electrificată, chit că preţul ultimului poate fi interesant. Vezi un june lucrător la o multinaţională. Cum se mişcă el, cum rezolvă…


 Este drept că, părere-mi!, preţul stăpînirii de la tinereţe, de la maturitate apare după. Cînd, la o adică, specia nu mai are nevoie de noi, decît cel mult la supravegheat nepoţi.
Apropo, cum o arăta un asemenea tip, un corporatist (nu e invidie, căt curiozitate!) cu IPod, peste 15 ani? Sau 30? De ce naiba instinctul îmi spune că nu e o treabă plăcută? Poate pentru că nu apucă, datorită bunăstării şi muncii susţinute, să observe ale vieţii cărora trebuie să le ţină pasul?

E o părere.
Şi suportă corijări, completări.


Că veni vorba. 
 Gîndeam azi, subit, că peste 15 ani voi avea 70 de ani.
Am tremurat un pic la idee…
M-a consolat ideea tîşnită în compensaţie, cum că situaţia nu poate decît să îndemne la trăit mai din plin, nu neapărat în sensul tabloid.



PS
Am descoperit nişte imagini ce-mi rămăseseră necunoscute, cu C. Argetoianu.
Două aparţin lui Iosif Berman, pozar interbelic...

 Întîmpinînd pe regele Carol II...

 Alături de acelaşi suveran, la un derby hipic din 1939, se pare chiar cel descris de Argetoianu (iertaţi-mă pentru extenso...):
 

5 iunie
[...] Ieri a fost alergat „Derby-ul" român. Lume multă, cai destui, vreme foarte plăcută. Regele a venit pentru prima dată în civil, îmbrăcat în ţinuta cenuşie a miniştrilor dinaintea Frontului (Ce – soir – aux Folies Bergeres etc...), cu ţilindru cenuşiu. Cu ţilindru cenuşiu am fost şi noi cei din Comitetul Curselor, doar suntem englezi, şi trebuie să ne purtăm ca la Epson!
Câştigătorul Derbyului a fost Halmei aparţinând d-lui Vidrighin, un negustor de vinuri de pe la Sibiu... Poftit în tribuna Regală, conform tradiţiei, să primească felicitările Regelui, bietul Vidrighin s-a fâstâcit şi a salutat pe Suveran cu cuvintele: „înalt Prea Sfinte", urmat de un „Domnule ministru" şi apoi a tăcut... Regele era încântat şi a stat mai mult de vorbă ca de obicei cu câştigătorul cursei.
Deşi am evitat să vorbesc politică cu M. Sa, întrebat asupra situaţiei interne în urma alegerilor (!!!) am răspuns scurt: „Sire, mai mult ca niciodată socotesc formula lui Hubsch ca cea mai bună definiţie a stărilor noastre..." Regele a râs, dar nu i-a plăcut. Mi-a spus apoi că e foarte mulţumit de întrunirea Parlamentului şi că aşteaptă mare folos (!!!) de la discuţia Adresei şi a Bugetului... Mă întreb ce e în capul lui şi ce vrea? N-am putut să mă împiedic de a observa că un regim trebuie să fie sau democratic-parlamentar sau autoritar – dar şi una şi alta nu se poate...




Mai jos, la tratativele precedînd Pacea de la Buftea (foto: Ziarul financiar):





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu