marți, 30 octombrie 2012

[UMAN. Un pic munte] Păreri. Nu chiar de căzut uşor la stomac


I




Am mai spus că am o mică jenă, ştiind că rîndurile mele de pe acest post ajung şi la oameni interesaţi de munte. Şi mai puţin ori deloc de ceea ce vulgar se cheamă filozofeli (l-aş pune pe z, nu pe savantul s, aici...).

Mmm.
Dacă stau să mă gîndesc filozofeala, cînd nu e de sanchi-ochii-lumii, e totuşi o încercare de cercetare a ogrăzii proprii ori a celei de Afară, a Ogrăzii celei mari.
Da, poate încurca asemenea ocupaţie cînd nu e combinată cu ieşitul afară, în lume. Dar operată cu măsură. eu spun că nu strică deloc.

Da, potrivit regulilor sociale mai mult sau mai puţin scrise, trebuie să ne zbatem, să combatem lucrativ prin lumea fizică/reală...
Nici nu m-ar mira să fie altfel, cîtă vreme Societatea e o arătare care vieţuieşte din mersul cît mai în viteză pe bicicletă al membrilor ei  Nimic nu o sparie mai tare decît a o lăsa mai moale la acest capitol, ce să mai spun de gîndul morţii...
Teoretic, ea, Societatea, are pastile şi pentru lucrurile care o deranjează, dar asemenea comandamente pentru membri sînt totuşi povestioare nerealiste, care îi fac răul mai mic... Vezi cele pe care le îndrugă despre moarte... Nu spun că e tare plăcut ce spune biserica despre moarte (dar  fumul de tămîie  este irezistibil), dar tot e mai bine decît vreo realitate că Dincolo nu e nimic.


Ca de obicei, mă întind...

Deci, nutresc jenă că ajung aiurelile astea la oameni chitiţi să facă drumuri frumoase pe munte, să cînte p-acolo (aud, ascult recent o baladă la chitară, în memoria lui Brăduţ Şerban...), să rîdă şamd.
Pot fi aduse însă nişte amendamente la ăst trai aurit, vesel, tînăr...
Una la mînă, după opinia mea şi valabil la categoria căreia îi place căţărarea, dar şi bălăureala (coclăureala i-aş spune eu), dorul de locuri sălbatice - cu tensiunea de rigoare - ţine un pic şi de dorinţa măcar de a rezona cu aiestea pe care le mai aduc eu în discuţie, ca un stricător de bună dispoziţie ce mă aflu... Văgăunile alea în care ne băgăm cu frică, dar şi cu încîntare cvasiorgasmică cred că permit o descărcare a unui filon din sufletul nostru. Care dacă ajunge la prea plin crează probleme...

Cum am zis, ideea e valabilă la o anumită categorie umană. La restul, o ieşire un pic prin fiorii pădurii alăturate taberei de pionieri prinde bine la un moment dat, dar apoi omul cu pricina îşi vede de ale lui (mai exact de ce îi stabileşte Societatea) şi nu mai simte nevoia la rezonări de genul pomenitelor... Intră într-o cetate, unde emoţiile, problemele sînt totuşi dozate de natura locului.
Întrucît a respectat regulile jocului social, nu are mari probleme, nici cînd îl lasă maturitatea şi simte măcar un pic c-ar exista şi altceva în jur. Nu ajunge să-şi părăsească ţarcul însă şi va trăi pînă la extincţie cu un oblon gros pus în faţa trăirilor neconvenabile.

(Dacă stau să mă gîndesc, mari orori, mari chestii existenţiale nu am văzut pe chipul babelor ajunse la biserică, la o adică şi ele-s cu oblonul tras... Şi soţii lor, de care mă întrebam într-o vreme cum îşi dreg problemele, oroarea de apropiata moarte... Şi aici e oblon gros. Lucrurile la astă categorie ţin un pic de Matrix, cu acei indivizi trăind toată viaţa într-un fel de baloane de sticlă, şi ale căror corpuri rehrăneau după extincţie pe ceilalţi...).

Donc, unii căutăm la munte şi altceva...
După cum, la munte (şi aici ajung la punctul doi al enumerării pornite în capul postului), categoria cu oblonul e reprezentată de tipii care după o vîrstă nu mai merg (adică vreo patru cincimi), dar îşi mimează frumos în continuare tinereţea. Pe puţini îi întîlneşti tăcuţi - chit că destinşi - şi doritori să înţeleagă. la o adică, aceştia au făcut-o şi în alte vîrste...

Îmi fuge aici mintea la o zisă a unui tip din minuscula-mi bibliografie. Matei Georgescu (e posibil ca şi el să fi luat vorba de la alţii, c-aşa-i în tenişul cunoaşterii de la vechii greci încoace...).
Spune omul, de fapt în citez eu din memorie: "Cînd te doare mai mult sau mai puţin sufletul, atunci eşti  de fapt în contact nemijlocit cu tine, cu realitatea ta".
(Bineînţeles, dacă ai avut parte de vreo educaţie dură, poţi ajunge cu greu şi la a fi fericit cu adevărat - bineînţeles o vreme, c-aşa merg lucrurile în branşa astea...)


La cestiune, la cestiune!



II




Făcusem de curînd nişte afirmaţii despre regele nost', Mihai I.
Mai exact că şi maică-sa fu un pic maşteră.


(Nu ştiu dacă am văzut-o zîmbind vreodată...)
Afirmaţia se baza pe ochi, pe intuiţie (care e o treabă mult mai fondată pe raţiune decît bănuie neavizaţii...), cît şi cît pe nişte citite, dintre cele care au trecut la stadiul de dus în conduita psihică, adică nu i le mai aminteşti, dar lucră deja, la mari şi utile adîncimi.

Răsfoind ieri nişte file la magistrul meu (magistrul din anii ăştia, peste o juma' de deceniu va apărea bineînţeles altul, alţii, asta dacă nu îmi voi fi tăiat venele între timp. Cu o lamă bună.).
Adică Argetoianu.
Care în context e mai dur decît mine.


   Veţi sări unii în sus aici: "Da' cine e ăsta, dom'ne, de-l iei mata atît de-n în serios? Mai ales că, mata o zici, avu şţi scăpări,între altele se întoarse ca un băiat gfoarte deştept în ţară în 1946, taman în ghearele ruşilor!"
Aveţi rezon cu ultima treabă, deşi la un boier e posibil ca dorul de ţarină să fie mai breaz chiar decît la Ion al Glanetaşului... După cum rezon aş avea şi io să nu generalizez, să iau liniştit părţile folositoare din activitatea, din personalitatea omului.

Pe de altă parte, pe cine să iau în serios? Pre cărţile, siteurile, discursurile favorabile? .Hai să fim serioşi! Sau măcar tipăteşti, adică indivizii ăia care acceptă jocul social, dar nu dacă le este vîndut cu maximă seriozitate (de către caţavenci, cei literari, nu de la revista omonimă şi contemporană!) şi lor...
De fapt, dacă e să pui documentele pe masă, pe şmecheri şi pe doritori de viaţă roză îi pierzi repede, fizic, adică vor pleca iute de acolo...


Bon.
Tata Argetoianu spune, la pagina 45... 
 


 Cum ziceam, poate subzista bănuiala de subiectivism a bătrînului satir, eventual de omenească limită a minţii.
Limită o avea, dar cred că poseda una largă... Ia-uite cum o descria pe regina Elena, mama lui Mihai:

Am uitat să vă spun că CA merge în prima tinereţe la Paris, unde "îşi obţine licenţa în drept şi litere şi doctoratul în medicină"

Bineînţeles că există în paralel relatările din memoriile reginei (mamă) Elena, dar, dincolo de interesante izvoare de informaţie, acord credit lui Argetoianu...

[Dau pe net de cîteva imagini ale prinţului Barbu Ştirbei. Toate titlurile, studiile, funcţiile. Şi că a fost exilat în 1931 de regele Carol II. De ce, nu se spune. S-ar duce dracului giudeţul cel roz, dacă s-ar spune că se iubise la greu (inevitabil extraconjugal) cu regina Maria... Nu ştiu dacă e calomnie din parte-mi. Cert este pozele-s reproduse pe un site dedicat... reginei Maria. Şi-i singurul acolo din afara familei...]



III


Hai un pic şi la IG Duca, de care pomeneam ieri.
Mda, comodă postură, să şezi peste decenii, în faţa invenţiei numită computer şi să te dai la bravii duşi... Păi se dădeau unii şi la vremea necomputerului în deceniul patru de pildă! Da, da' nu era frumos... Plus că ăia făcuseră ceva în viaţă, nu ca tine! Nasol moment! )

(Împreună cu N. Titulescu, stînga, la Londra în 1924. Foto: http://cutiacuvechituri.wordpress.com

Nu ştiu cît de reală este  vorba: "“Mai bine îmi tai mîna dreaptă decît să colaborez cu acest aventurier”. Cert este că ea circulă, o pomeneşte şi Ion Coja (altminteri cam naţionalist în sensul rău, după gustul meu...). Cert este că, la reuniunea liberalilor imediat după sosirea în ţară a principelui Carol, Duca realmente spune, negru pe alb: (înţeleg că e publicat şi în Viitorul partidului, 8 iunie 1930)



"Să-mi daţi voie să fac în faţa dvs. acest examen al conştiinţei mele şi cred că îmi veţi admite că sub imperiul întâmplărilor de azi noapte mi-am stabilit convingerea în această chestiune.
De mult cugetam la această chestiune şi în dese rânduri mi-am pus în conştiinţa mea judecata acestei chestiuni care bănuiam că va surveni cum s-a şi întâmplat.
Am scrutat tot ce-mi poate spune judecata şi conştiinţa mea şi din două motive: unul de ordin etic şi altul de ordin politic şi naţional, mă împiedică definitiv să primesc soluţia de azi.
Am fost prea strâns legat de opera regelui Ferdinand I şi a lui Ion I. C. Brătianu, am slujit ţara sub conducerea acestora în timpuri care prin nimic nu se pot şterge, aşa încât este firesc ca să urmez în totul hotărârea lor.
Aş considera că mă dezonorez făcând altfel, şi, deci, să sfârşesc cariera mea politică cu un act de dezonoare.
Aş trece totuşi peste dezonoarea mea, dacă aş avea conştiinţa că slujesc un mare interes politic şi naţional.
Am însă absoluta convingere contrarie.
Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă aventură ce s-a putut face şi este tot ce poate aduce mai mult rău consolidării noastre naţionale şi situaţiunii Ţării în toate privinţele.
La o primejdioasă aventură nu pot să iau parte, refuz să mă duc chiar dacă viaţa mea politică ar lua sfârşit azi.
Sfatul ce dau partidului nostru este o intransigenţă absolută.
Vor fi vremuri foarte grele, mergem la o luptă dârză. Prin urmare, să ne numărăm.
Vor fi şovăitori, vor fi profitori de noi situaţiuni, totuşi noi vom învinge.
Dl. Brătianu v-a arătat că aceleaşi timpuri le-am trăit şi la Iaşi unde pe puţini ne-a susţinut o credinţă şi totuşi, cu această credinţă am biruit.
Nu e vorba să se forţeze conştiinţa nimănui, fiecare să judece şi fiecare să se lase hotărât numai de interesele superioare şi permanente ale Ţării pe care o slujim.
Eu v-am spus întreg gândul meu de la care nimic pe lume nu mă va abate."


Sînt unul - fie şi de la nivelul meu de nefăcător a ceva în viaţă... (bandit îs. şi din vorba asta trag folos!) - care a luat şi ia apărarea politicienilor. Care au inclusiv proasta misie de a pune în practică aiurelile decurgînd din firea electoratului. Dar cred că există o limită. Dincolo de care nu e vorba neapărat de imoral, cît de a-ţi mai fi greu să-l crezi pe respectivul, chit că inima o vrea să fie etern minţită frumos, numai să nu dea nas cu realitatea.

Că imediat după aceea îl pălesc regrete (v. Argetoianu), deja nu mai contează.
Cert este că peste trei ani amicul - cîtuşi de puţin retras din politichie (Crin Antonescu, îţi sune ceva atitudinea asta?) - acceptă de la Carol II să formeze guvernul.


III

Şi de aici porneşte altă poveste interesantă.
Un nene (n-o fi singurul...) văd că-şi dă doctoratul pe subiectul "Concepţia politică".
Mie unuia, ca urmaş al lui Tipătescu (e vorba aici de latura de care am pomenit mai sus, nu de iubitul nevestei şefului copt...), din start lucrurile sînt cam fonfăite (era o expresie în armată: "Vorbeşti pe nas"):
"Duca a intrat în parlament mânat de entuziasmul său politic şi mai presus de
convingerea că poate contribui la realizarea unei schimbări în bine a României..."

E genul de frază care dă bine la boşii universităţii unde ţii să urci, vestitindu-i că respectivul ucenic nu contestă valorile stabilimentului academic, respectiv că le va duce oala de noapte pînă ce ei îi vor lăsa locul (nu cel de la Belu...). Altfel nu pricep de ce astfel de lucrări, cîte mi-au căzut sub ochi (şi aici e vorba de Babeş-Bolyiai, nu de "Spiru Haret" şi a lui gazetă!) , trebuie să fie atît de gargariste.

Argetoianu are o părere interesantă şi (se putea altfel ?) despre Duca...
În context,  al acidităţii atribuite, reproşate Boierului, nu-mi aduc aminte să vorbit cineva de mistificare, ca tentă generală a scriselor respectivului...
Şi vă expun aici o părere personală: cînd ai putinţa de a mirosi atît de acut lucrurile , respectiv de a le aşterne pe hîrtie cum o face Argetoanu, nici nu mai ai nevoie să consumi borş...
La o adică, nu văd de ce vorba Simţ enorm şi văz monstruos ar fi valabilă, justificată, acceptată doar la Caragiale...

Bon, deci ce zice Moş Argetoianu (atunci, n 1935, aveacu şapte mai mult ca subsemnatul...):
Rîndurile - de fapt existente în două pagini ale Memoriilor - sînt aduse un pic din Photoshop. 


 Parcă aş lăsa însă ceva mai la vale mai multe file, pentru a fi vizibil şi contextul politic:


 
Deci acceptă guvernarea în 1933, cam după cinci ani de "secetă" pentru liberali...
Am tratat pe blogul acesta de mai multe ori despre legionari şi unora le poate părea că mă dă simpatia afară din casă pentru ei. Ceea ce nu e adevărat. Însă le iau de cîte ori pot apărarea (nu în stilul partizanilor, care în marea majoritate sar peste cal, fie şi sub icoanele generos reproduse ori invocate), mai ales cînd adversarii lor pozează în democraţi. Pozează.

Cum făcea şi Duca.
Înţeleg că apar în primii ani ai deceniului patru presiuni dinspre Franţa şi Marea Britanie, pentru scoaterea în afara legii a legionarilor. Curier al ideii era Nicolae Titulescu.
Garda fusese desfiinţată o dată, în 1931. Duca o pune la zid encore une fois , şi o face cu o parşivenie de zile mari, exact înaintea scrutinului.
Am spus alegeri. Deci Codreanu acceptase regulile jocului, nu umbla subteran precum comuniştii. Că întindea coarda, rezon: dar cine nu o făcea, cine, în opoziţie, nu promitea marea cu sarea, inclusiv băgarea la beci a adversarilor ("Mituiţii, la puşcărie!!", îmi sună în urechile minţii o pagină de ziar a epocii).

Pe de altă parte, nici statul român nu vădea în acei ani un comportament de înger. Întronase încă din 1931 starea de asediu (sper să nu încurc vreun detaliu, nu mai stau să verific...), iar în campania electorală din decembrie 1933 a făcut inclusiv uz de armă, fiind ucişi mai mulţi legionari, între care Sterie Ciumetti.

Statul avea voie. Că de-aia e stat.
Asta o spune burghezul (ca atitudine).


Nu şi legionarii. Care nu agreau evreii, dar lecturau cu nesaţ Legea Talionului.


Aşa că, la 29 decembrie 1933, îl asasinează pe IG Duca, pe peronul gării Sinaia.



Ce nu se prea spune este regula jocului impunea martirilor legionari să se predea autorităţilor (o vor face şi asasinii... asasinului Armand Călinescu, în septembrie 1939). După care autorităţi au şi umblat după, pe peronul gării Sinaia, dar forţa publică iniţial fugise ca potîrnichea.

Istoria pomeneşte în acel loc doar de cel care s-a jertfit şamd.
Ca să nu paţe  probabil precum monumentul dedicat  pe Bd. Eroilor din Bucureşti asasinului lui Corneliu Codreanu, placa a fost fixată ceva mai sus...




Iorga se dovedeşte iar mîncător de borş...  Ce linişte e aia obţinută ucigîndu-ţi laş preopinenţii, după cum şi mai laş afirmînd apoi că respectivii au vrut să fugă de sub escortă??





IV


Nu doar burghezii temători de zguduiri sînt porniţi pe legionari (imaginaţ-vă, de amorul artei, că după 20 de ani de regim legionar nişte democraţi, neputînd acţiona altfel, dădeau cu bomba... Ghici cum îi privea eternul Conu Leonida?) .
Este şi urmaşul lui Duca în prim-fotoliul liberalilor, Mircea Ionescu-Quintus.

Apropo de (umanul...) enteres şi enteres la care fac deseori trimitere.
Băiatul are avantaj din afilierea la PNL; din aborcarea graţie acestuia la o poziţie socială roză, ba chiar la foteluri înalte. Îi e şi sens al vieţii, un altul nefiind prin definiţie atît de uşor de găsit... Deci n-o fi nebun să spună altceva:

"Duca a pierit pentru că a vrut să facă (desfiinţînd Garda de fier, n. MO) un act de democraţie românească /.../ A făcut-o pentru că a socotit că e de datoria lui să salveze România"
Ce mişto sună ultima propoziţie! Cine să-i reziste?
Eu-s unul, din principiu!
Căci vorbele mari mascheză, de cînd lumea, o încercare de ducere din partea oratorului, a condeierului...


A fi salvată România...
Vă mai propun un exerciţiu de imaginaţie.
Cîştigau Puterile Centrale primul război. ("Bine, domne, da' Transilvania...?   N-ai voie nici măcar să te joci cu aşa idee!!")
Revanşarde erau în ăst caz ţările fostei Antante. Care băgau inevitabil fitile.
Ghici cum ar fi fost salvată  România, în acest caz?
Păi  ilegalizînd  Batalionul de diamant. Nu mai spun al cui ar fi fost echivalentul.



Altminteri Quintus stă rău cu istoria...   În chiar paragraful de unde am extras cele de mai sus datează  îmbrăcarea lui Iorga în uniforma Frontului carlist al Renaşterii naţionale înaintea atacurilor istoricului împotriva legionarilor... Başca faptul că  "bietul omul ăla" nu scrisele atacurile  cu pricina din iniţiativă proprie, ci obligat de Carol II...





PS1
Există o întreagă literatură că suprimarea lui Duca a fost privit cu ochi buni de Carol II (aici, aici, dar şi siteuri, condeie mai serioase). Că fură implicate forţe cvasiplanetare.
Eu personal am dubii că a fost altceva decît un comportament only human, inclusiv al lui Carol II. Şi la nivelul instituţiilor.






PS2
M. Ionescu-Quintus oferă în acelaşi interviu o informaţie interesantă.


"M-au chemat să ţin un discurs la dezvelirea unui bust, reprezentându-l pe Duca. Eu nu făcusem politică, nici n-am vrut să vorbesc. Dar mi-au zis organizatorii: Dacă tatăl tău trăia, vorbea el. Aşa, vorbeşti tu. Şi m-au convins. Se pare că am vorbit bine. Am văzut ziarul de a doua zi: Înflăcărata cuvântare a studentului Ionescu-Quintus. Ăsta era titlul.
/.../
Când am coborât de la tribuna unde ţinusem discursul, doi foşti colegi de liceu mi-au spus: Nu te felicităm, să ştii că eşti condamnat la moarte.

Afirmaţiile de mai sus au toată sarea pentru a inflama un gazetar,  încîntat de  a fi pus mîna pe ceva nemaipomenit (uşurinţa cu care se jucau legionarii de rînd - inclusiv la vîrsta studenţiei - cu ameninţările cu moartea, încă din 1933-34). Din neferciire nu putem face abstracţie de semnalele din text că (şi aici)  Quintus improvizează...








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu