joi, 4 octombrie 2012

[UMAN] Vîrste, montane şi nu numai. Iubiri. Dar şi diurne


I


Cum La nuit porte conseil, adicătele în timpul ei ori imediat după vin idei (dar şi probleme de angajat!) noi, aşa m-am trezit eu cu una. Ea, noua idee, noul unghi era legat de părerea pe care mi-am dat-o ieri cu privire la Why climb? (înţeleg că în seara asta e lansarea, a nu se rata, chit că eu o voi face, prins cu slujba...).

Mi-a fugit mintea la zisele, oftaturile unei simpatrice căţărătoare din România contemporană. Care nu reuşea să treacă la liber un pasaj, într-un traseu carpatin tare. Iritare măricică. De care nu mă amuz acum ori strîmb din nas. E ceva natural, să vrei mai mult, inclusiv în ceea ce priveşte performanţele personale.
Nu mai ţin minte exact traseul în care se petrece acea (trecătoare) dezamăgire de pretinsă neputinţă, cert este că nu pot repera la domnişoara S. o dorinţă de mai mult poate mai accentuată decît la alţii. Unii i-au mirosit tendinţa încă din perioada de ucenicie:

"“S [...], tu esti incredibil de inconstienta. Habar nu ai ce s-ar fi putut intampla … Deci in ceea ce te priveste exista 2 variante:
1. Ori o sa mori aiurea pe munte ….
2. Ori o sa evoluezi super repede!"


...la care un alt observator comentează:

"Voiai sa evoluezi repede si ai fortat. Ai fortat si cu putin noroc si multa daruire, ai reusit. Ai rupt cercul vicios "nu merg pe un traseu dificil ca nu am experienta si nu am experienta pentru ca nu am mers pe un traseu dificil"… ."

Ce-i drept, culmile nemontane au un preţ. Inclusiv pauza de scurt somn - în miezul zilei -, picoteci le spune ea, pe care domnişoara şi le ia pe munte. E posibil ca atunci să fie nevoie de întărirea barajului împotriva unor semnale inconvenabile Imaginii proprii...


Dar unde voiam să ajung...
Îmi pun problema ce e în spate, dacă îndrăznim / cutezăm să nu dăm curs acelei insaţiabile dorinţe de mai mult.
Să-i rezistăm şi să vedem ce e în spate.
(Situaţia aduce cu bucătăria sentimentului de vinovăţie, unde în spate e un altceva, mai neplăcut.)

De ce asta?
Uite-aşa, pentru c-am mirosit eu, precum în spatele unei cascade prin filme, că e o grotă, o zonă de-a noastră şi necercetată.

Faptul că eu propun asta nu înseamnă că aş stăpîni cumva domeniul, tărîmul
care se întredeschide acolo.
Dar e interesant de explorat.
Ce ascundem noi, prin eforturi eroice sau mai ştiu eu ce, între ultimele fiind probabil şi compulsiile.



În altă ordine de idei, dar pornind tot de la zbaterile performanţistice, e de spus că în principal ele sînt apanajul tinereţii. Bineînţeles că există şi sexa- ori septuagenari ce rămîn în ursă, cum e cazul cuiva de 75 de ani care nu ştiu cîte multe tracţiuni face. La o adică, aici este o lipsă de performanţă, aceea de a te adapta perioadei de viaţă în care te-a dus acumularea de ani în portofoliu. Părerea mea! Ca urmare, e mai lesne să te menţii în cursă (mai ales dacă ai şi bafta unei dotări genetice), să rişti prin pereţi ori să asuzi la sala de forţă, decît să deschizi uşa de care te fereşti al naibii. Aceea a conştiinţei lui Nu sîntem eterni, a neplăcerilor pe care le aduce inerent ea, nouă şi celor care ne-au precedat pe pămînt, cît şi celor care vor veni (şi vor muri de moarte bună!) după noi.

Poate pare în continuare că-mi trag eu laude, dar am avut oarece înclinaţii în a pregăti drumul. Mi-au rămas de pe la 32 de ani ochii minţii la un pasaj din Teodor Mazilu, care sunea că, după o vîrstă, deşertul înfloreşte mai rar. Cred că nu a stricat deloc să am idee de acel avertisment...
În paralel, la vremea marilor performanţe alpine (raportate la propria persoană), îmi ziceam şi mărturiseam altora că un motiv pentru a mă bucura, cîndva, de venirea anilor mulţi este că voi putea colinda pădurea de la poalele pereţilor. Şi mă voi putea bucura fără grabă de ea, lucru imposibil în deceniile trei şi patru, cînd fugeam literalemente spre zona de căţărare cutare (asta se traducea îndeobşte la mine prin văi alpine).
Merg azi mult mai prost decît altădată, prin dragu-mi abrupt (mă jenez grozav să public RT-ul sincer al unui recent drum pe Valea Coştilei). Dar am compensaţia de a fi mişcat infinit mai mult de firele de iarbă de pe acolo.


II


Mi s-a întîmplat cîndva, în cadrul unei convieţuiri cu o doamnă ce avea o fată dintr-o căsătorie anterioară. Vreo 14-15 ani avea. Şi nu ridica un pai în acea casă comună (altminteri era un copil mai mult decît la locul său).
Genitoarea (a nu se confunda cu ginitoarea...).era de-o părere de-a dreptul agresivă la sugestii contrare, că tatăl vitreg o pune pe cea mică la treburi fie şi minore doar pentru a o chinui degeaba, pentru a o freca.
Se pare că nu era 'cest din urmă caz, căci mîrşavele dorinţe masculine priveau a duce gunoiul, cînd sacul menajer era plin iar deasupra nederanjantul copil îi mai putea o cutie din care tocmai consumase laptele.
Nu am cum să nu văd aici o chestie interesantă.
Proiecţia mamei.
Altminteri persoană energică şi cu trecere socială.
A cărei dorinţă ascunsă era cu totul pe dindos, recte să nu facă nimic. Să nu i se ceară nimic.
Carele dorinţă o plasa pe fiică.
Bineînţeles că existau şi excese (echivalentul picotecii amintite la capitolul I din post), cînd realitatea o obliga să-şi scuture urmaşa, ultima tronînd peste dezordinea accentuată a întregii case.

M-am întrebat, cu riscul de a spune dvs. că nu se cade să bisturiuiesc astfel o relaţie totuşi intimă, de unde naiba venea pornirea mamei. Carele va fi fost plantată de o altă rudă, care o crescuse, mai boieroaică şi cu un soţ supus matriarhatului.

Întrucît lucrurile sînt cu totul la timpul trecut, iar eu la moment de bilanţ, mă gîndesc oare în ce categorii personale va intra relaţia cu pricina?
Există iubiri, apropieri după care rămîne ceva, iar după altele ba.
Mie mi s-a întîmplat să-mi rămînă un ceva dulce, tulburător la inimă după vreo trei. Ştiu că nu e ca în filme, cu dragostea unică (cei cu mai multe legături fiind puşi la zid) - iar aici unii se vor grăbi să mă felicite, pentru cam posedat elasticitatea de a mă adapta la noi vîrste... Fu cea  adolescenţei, a tinereţii (prime), apoi a maturităţii. Iar azi trei chipuri îmi tapetează pereţii inimii, chit c-aş minţi să afirm că să vezi ce elegant ori nedureros ne-am despărţitără!
După cum există şi cazuri în care rămîne un fel de jar (există o zisă despre iubire în context, la care amorurile de doi lei lasă doar cenuşă în urmă), dar acesta ţine doar de eros. Nu ţine de vreo rezonanţă - chit că nici aceasta din urmă nu este, în practică, precum în manuale. De pildă rezonez cu o duduie din trecut care nu m-a băgat grozav în seamă. Într-un fel nu e ceva de mirare, întrucît dînsa aducea cu mama. Şi, oricît de furtunoasă şi abandonativă ar fi fost relaţia cu născătoarea-mi, vreo doi ani cel puţin am fost în contact foarte apropiat cu ea...

Oricum, mă strădui să pun flori (alt extras din vorbele altora!) pe mormintele fostelor iubiri...
O să spuneţi că-mi ridic singur statuie. Afirmînd că nu am întîlnit aceeaşi dispoziţie în în partea celalată. Nu e chestie de supărat însă. Acele persoane sînt lipsite de o cheie a prezentului propriu sau viitor.
Părerea mea!


Să nu-mi spuneţi că preferaţi - cavalcadei mele sentimentale de mai sus - tiradele tinerilor şi maturilor din Mireasă pentru mamă (altminteri o scenă interesantă, dacă vrei să-ţi cunoşti semenii, lumea...)!

PS
Las intenţionat acest post fără imagini.
Fac ele cît o mie de cuvinte, dar eu ţin ca vreun eventual impact asupra cetitoriului să-l aibă afirmaţiile scrise, nu floricelele (imagistice) la care nu mă jenez să admit că apelez îndeobşte.

PS2
Tot pomeneam mai sus ceva de genul "Nu mă laud..."
De unde teama asta de a ne lăuda?
Mai ales că lauda poate fi deşănţată, dar şi altfel. De pildă, în ultimul caz, afirmarea unei poziţii mai înalte pe care crezi că ai dobîndit-o, cu ceva efort.

Păi teama vine din faotul că cineva, la o vîrstă mai coaptă, a făcut pipi descurajant, umilitor pe omeneştile noastre încercări de ieşi mai sus, pe a părea mai altfel, mai valoros (că asta, la nivel inconştient, e o treaptă spre a domina lumea, pe ceilalţi - Io s-o duc bine! -, asta e partea doua...). 
Următoarele inerente puneri la unct lacapitolul ăsta, să spunem la vîrsta şcolară, sau clădit pe modul în care au tratat părinţii astă înclinaţie a noastră.

Hai să ne mai şi lăudăm!

Îl însor pe mijlociu acum doi ani.
Mergem să ne întîlnim cuscrii, părinţii Ralucăi (la mulţi ani şi pe această cale, e Balanţă de-a mea!) mai exact.
Barbecue în curte. Precum în decursul zilei, nu mă oripilez de multele kilograme în plus ale fostei răpitoare (pentru mine) domnişoare, ci-s încîntat că barim atunci fiinţa de ieri şi de azi m-a ajutat să trăiesc clipe unice.
(Na, că aici chiar e de pus nişte poze!). Femeia - prezenţa, vocea ei - mă tulbura chiar şi după mulţi ani.
E, în asemenea momente, de încîntare pentru drumul bun luat de unul dintre fructele iubirii noastre, doamna nu găseşte altceva mai bun de făcut decît să-mi reproşeze că în urmă cu peste trei decenii am plecat la un moment dat şi nocturn la munte, chit că ea, cam tot atunci sosea obosită de la nişte ore suplimentare.

Asta traducea dumneaei din acel moment aparte, din 2010...! Iar aici nu are cum să nu-mi fugă mintea la un pasaj din eternul Argetoianu, privind o audiţie muzicală la începutul secolului 20, la Peleş. În faţa inclusiv a tinerelor prinţese. Li se cînta Wagner. la care una dintre fetţe nu a găsit ceva mai potrivit, în sunete de Amurgul zeilor, decît s-o tragă pe soră-sa de sînii puberi: "Eşti o vacă, hai să te mulg!".

E posibil ca noi, domnii, să vedem diferit post-amorul decît doamnele.
Cineva spunea că femeile nu au decît prezent, în dragoste... Este drept că, urmare a unei asemenea optici, multe e posibil să nu aibă în vedere eşecurile, învăţămintele trecutului, iar ca atare să nu prea aibă prezent. Mai ales dacă au depăşit o vîrstă.
Totodată, femeile înlocuiesc amorul către partener cu acela pentru copiii rezultaţi. În vreme ce el cam rămîne întrucîtva cu o glandă în aer...

Zic şi eu.

Nu mă acuzaţi de misoginism (poate ar trebui şi aici, precum la laudăm, să nu ne mai deranjăm grozav de eventualele acuze...). Sînt sensibil la problemele femeilor. O agentă de circulaţie dezorientată matinal şi nu numai  la vreo intersecţie Dorobanţi-Ştefan cel mare. Ori o promovatoare comercială nepotrivită în a propune mărci de ţigări în supermarket.
Şamd.

De ce ne pierdem noi, domnii, în faţa unor exemplare feminine? Pentru că, mai ales în tinereţe, nu ştim ce va urma. În acelaşi timp, e setea teribilă (dacăs e întîmplă să nu fii un workalcoholic ori un depăşit alcoolic sadea) de acea plăcere pe care e-o întinde natura - cu scop de reproducere, s-o spunem... - , prin care încercăm să ne depăşim acel eprmanewnt disconfort interior numit angoasă existenţială.
O să spuneţi că pomenesc cam des chestia asta din urmă. Se poate. Pentru că ea există. Şi nu poţi face abstracţie de ea.

Aici simt c-ar merge pasajul final dn Matrix I, cînd Neo pleacă printre rînduri dese de semeni, din cabina telefonică unde nu ştiu ce făcu.
Ca melodie?
Kashmir?



PS 3

Pomeneam de o bere grasă 'rasă' acum două zile.
L-am dus atunci şi pe fiul Radu la al său curs de baschet, pe la Cişmigiu către Liceul (las altora poveştile cu Colegiul naţional - să-şi suporte şi ei complexele!) Sfîntul Sava. Cred c-am fost la locul meu, minus un pic rugămintea să-mi indice  - ca mai bun ştiutor al locurilor - o budă în zonă, "că-s după o bere".

Mă sună după o vreme mama lui Radu, cum că nu e nevoie să stau eu prin preajmă pînă iese flăcăul, căci vine ea, potrivit unui obicei al lor mai vechi...
La care plec paşnic pe Berthelot, încîntat de ce văz pe acolo. Şi cu gîndul la nişte mici pe care i-aş putea mînca la Orhideea (nu i-am găsit...). ar în metrou, la revenire, admir - ca un obse ce mă aflu - gleznele unor doamne.

Astăzi doamna mamă Radu îmi trimite mesaj.
Cum că fiul "nu se simte în siguranţă cînd bei şi nu-i place să-l însoţeşti în situaţii din astea. Te roagă să ţii seama de asta".



La prima vedere, pledoaria este fără cusur şi verdictul public deja tipărit.
Dar.
Pe de o parte am şi eu ştiinţă cum se trag mişto din condei interesele proprii, afirmînd că-s - Să moară mama! - ale altuia.
Pe de alta, am meditat (fără să pierd din vedere şmecheriile argumentative precedente) la situaţie.
Şi răspuns-am astfel:



Dragă Flori,

Am primit mesajul tău sms şi l-am citit cu atenţie.
Da, lucrurile aşa au stat la vederea-mi cu Radu de marţi.
Nu aş sta să înmoi (în ochii tăi) lucrurile că am fost cu acel prilej cît se poate de paşnic.

Doar constat că există trei puncte de vedere - fără să insist asupra lor.: al tău, al lui Radu (putem inversa ordinea) şi al meu.
Trei firi.
E de găsit o cale de coabitare între ele.

Mi se pare nerealist să ceri doar unuia să se schimbe - ar putea spune şi acela că să se schimbe ceilalţi, iar aici simpla enumerare de reguli morale (ghici cui favorabile) nu cred că ar servi la ceva.
Eu sînt cel care sînt, cu bune şi (să admitem) rele.
E ceva neOK să vrei să iei doar cele bune, cele care-ţi convin.

La o adică nu văd de ce aş renunţa eu la o cerere a fiinţei mele şi nu l-aş pune şi pe altul să treacă peste sensibilităţile sale.
Acestea din urmă fiind inclusiv comoditate în a aborda zone neplăcute din interior. Poate fi valabil şi la Radu.
E părerea mea.Să ai o zi bună!
Mircea
 
Îmi vine acu' în minte vorba cu "Mulţi vă vor binele. Nu vi-l lăsaţi luat!".
Mai exact abia aşteaptă destui semeni să încerce a te plimba în interesul lor, a te supune voinţei lor.




Aici ar mai fi o chestie.
Care sună niţel a pasajul din Mazilu, cel cu deşertul...
De ce nu i-aş explica eud e acum lui Radu ce e alcoolul şi ce vrea de la viaţă. 
Cum se ajungem de ce la el. Ce se întîmplă după ce dai stacanele pe gît.

Zău că n-ar fi lucru prostesc (ca să nu spun FOARTE util). Pentru viitorul lui în sine, dar şi în ce priveşte tratamentul către tipii ce au acest obicei.
 
  
PS
Permiteţi-mi să redau aici un schimb de idei ce avu loc la Comentarii:

Anonim spunea...
Interesant mesajul din final:
"Eu sînt cel care sînt, cu bune şi (să admitem) rele...La o adică nu văd de ce aş renunţa eu la o cerere a fiinţei mele..."
Citez din cartea lui Karen Horney " Individul nu poate invata din greselile sale deoarece nu le poate vedea", asa incat este perfect normal sa nu vezi unde ar fi problema daca l-ai dus pe fiu la antrenamentul de baschet putin ametit . Banuiesc ca nu te intereseaza ce o fi fost in gandurile baiatului (daca va intalneati in drum cu vreun coleg).

Si ca sa nu mai zici ca ai din parte-mi numai critici ;), trebuie sa recunosc ca am citit cu sufletul la gura istorisirea noptii ploioase petrecute singur pe un perete al Bucegilor, cu multa vreme in urma. L-ai publicat in vreo revista?

5 octombrie 2012, 04:34
Ştergere
Blogger Mircea Ordean spunea...
Nu l-am publicat, acel post. E destul de lung şi se adresează unui grup foarte restrîns de posibili cititori.
Cred că oamenii din acea categorie nu au nevoie să apară în sute, mii de exemplare, se bucură eventual că mai există cîţiva ca el, în stare să-i înţeleagă şi împărtăşească emoţiile, gusturile.

Legat de povestea cu fiul.
Eu ştiu că Societatea pune înainte de toate interesele copiilor, din motive previzibile (şi cît se poate de egoiste pentru ea, Societatea: altfel, ar risca să nu mai fie. or ţine la ea însăşi...). Ba chiar mi se va spune aici că să vezi ce sacrificii, ce sudori traseră părinţii în acest sens pentru mine însumi.
Traseră, rezon, dar ştiu şi eu că gestul totuşi nenatural vine curînd la lumină cu frate-său de sens opus, cu iritarea de a fi executat ceva ce nu e totuşi pe gustul executantului.
Apoi.
Eu-s de părere să respectăm pe toţi. Inclusiv opţiunea mea de merge în starea cu pricina. În care, fie vorba între noi, puteam să ne întlnim cu o mie de colegi de-ai fiului şi ăia nu s-ar fi prins de uşoara inflamare interioară datorat alcoolului. Mai ales că băuta mea nu e similară,la 2012 barim, cu a altora, cu alea din cărţi ori din experienţe proprii ale altora.
Că veni vorba ultimă, mă văd nevoit să repet - probabil ai refulat ideea: dacă tot mi se cere mie să schimb, să-mi văd ceea ce plasezi (poate discutabil) între erorile de care aminteşte Horney, vreau să facă un efort şi celălalt. Să-şi calce şi el pe naturel, chit că-i vorba de o cicatrice.

Voi îndrăzni să trec acest dialog la un PS în text post - m-aş bucura să fii de acord.

2 comentarii:

  1. Interesant mesajul din final:
    "Eu sînt cel care sînt, cu bune şi (să admitem) rele...La o adică nu văd de ce aş renunţa eu la o cerere a fiinţei mele..."
    Citez din cartea lui Karen Horney " Individul nu poate invata din greselile sale deoarece nu le poate vedea", asa incat este perfect normal sa nu vezi unde ar fi problema daca l-ai dus pe fiu la antrenamentul de baschet putin ametit :D. Banuiesc ca nu te intereseaza ce o fi fost in gandurile baiatului (daca va intalneati in drum cu vreun coleg).

    Si ca sa nu mai zici ca ai din parte-mi numai critici ;), trebuie sa recunosc ca am citit cu sufletul la gura istorisirea noptii ploioase petrecute singur pe un perete al Bucegilor, cu multa vreme in urma. L-ai publicat in vreo revista?

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu l-am publicat, acel post. E destul de lung şi se adresează unui grup foarte restrîns de posibili cititori.
    Cred că oamenii din acea categorie nu au nevoie să apară în sute, mii de exemplare, se bucură eventual că mai există cîţiva ca el, în stare să-i înţeleagă şi împărtăşească emoţiile, gusturile.

    Legat de povestea cu fiul.
    Eu ştiu că Societatea pune înainte de toate interesele copiilor, din motive previzibile. Ba chiar mi se va spune aici că să vezi ce sacrificii, ce sudori traseră părinţii în acest sens pentru mine însumi.
    Traseră, rezon, dar ştiu şi eu că gestul totuşi nenatural vine curînd la lumină cu frate-său de sens opus, cu iritarea de a fi executat ceva ce nu e totuşi pe gustul executantului.
    Apoi.
    Eu-s de părere să respectăm pe toţi. Inclusiv opţiunea mea de merge în starea cu pricina. În care, fie vorba între noi, puteam să ne întlnim cu o mie de colegi de-ai fiului şi ăia nu s-ar fi prins de uşoara inflamare interioară datorat alcoolului. Mai ales că băuta mea nu e similară,la 2012 barim, cu a altora, cu alea din cărţi ori din experienţe proprii ale altora.
    Că veni vorba ultimă, mă văd nevoit să repet - probabil ai refulat ideea: dacă tot mi se cere mie să schimb, să-mi văd ceea ce plasezi (poate discutabil) între erorile de care aminteşte Horney, vreau să facă un efort şi celălalt. Să-şi calce şi el pe naturel, chit că-i vorba de o cicatrice.

    Voi îndrăzni să trec acest dialog la un PS în text post - m-aş bucura să fii de acord.

    RăspundețiȘtergere