vineri, 16 noiembrie 2012

[LITERATURĂ, UMAN, SOCIAL] Memorii Argetoianu, 1931-32



I

În privinţa stărilor de lucruri dintr-un domeniu, dintr-un sat, întrebi popa, primarul, notarul, toţi oamenii de treabă - vorba unui banc ("Cine fură la voi în sat? Păi au fost/fură popa, primarul, toţi oamenii de treabă!", răspunde un localnic vizitatorului).
În ale literaturii, întrebi criticii, pricepuţii, oamenii şcoliţi.

Satul, în metafore, posedă şi paleta în care-i sănătos să întrebi şi nebunul satului, mai exact cel neintegrat în sistema locului.

A fi neintegrat înseamnă a nu fi supus inevitabilelor rigori ale traiului în comun, şi am aici în vedere interioarele proptite de la manifestare atît conştient, ct şi inconştient.


Aş minţi să spun că mi-am tocit lentilele ochelarilor citind literatură românească, iar din cea universală nici pe atît.
Îmi permit totuşi cîteva observaţii, pornind de la acest volum al memoriilor lui Constantin Argetoianu, cel cuprinzînd anii 1931 şi 1932 (apărut sub îngrijirea dlui Stelian Neagoe la editura Machiavelli, la jumătatea anilor '90).


Eu personal găsesc multă literatura clasică (am în vedere aici cea autohtonă) drept falsă şi/sau prăfuită.
Sadoveanu o fi mare, dar cred c-ar trebui să conteze şi cît poate anima ea, pe bune - şi nu pentru că a fost impus prin scrise didactice, oficiale în general - generaţiile următoare.
La o adică, poate contează putinţa de a surprinde realmente ceva din universal, din peste epoci, şi a putea interesa semeni ce vor vedea lumina soarelui peste decenii sau chiar secole.

Că veni vorba, Ion Ghica mi se pare, prin scrisorile către Alecsandri (1880 parcă), în bună parte citibil azi.


Parcă şi Sebastian, dar am aici în vedere Jurnalul, nu romanele - în cazul ultimelor funcţionînd un inevitabil cerc vicios: nu poţi atrage o numeroasă categorie de cititori a momentului fără a-i trata în extenso problemele şi ciudăţeniile, depărtîndu-te  însă astfel de categorii din epoci influenţate de trecerea viitoarelor decenii.
Foarte fresh mi se pare şi Enigma Otiliei.

În sens invers - cu precizarea neparcurgerii suficiente de care am pomenit -, găsesc în destulă măsură drept false şi nenaturale (pentru cititorii lui 2012, cu atît mai puţin pentru ai vreunui 2052) cărţi precum ale lui Sadoveanu. Asta e, nu poţi sluji la doi stăpîni temporali...
Cel mai iubit dintre pămînteni mi se pare destul de didactic, iar asta priveşte primele două volume, ce să mai vorbit de aiureala celui de-al treilea.
Şi cărţile lui Buzura au un ceva neviabil... Din start aveau ceva artificial - ce-i drept seceta era mare în anii 80...


Fără îndoială însă, toate au marcat trepte ale scării, din susul căreia ne dăm unii docţi azi...


Marea provocare, dacă mă gîndesc, este de a scrie azi despre epoca hanului Ancuţei, despre limbajul şi gesturile personajelor de atunci, dar cu vorbirea nepretenţioasă dar inteligentă a celui de azi...


La capitolul acesta, filmele cad pe plan mondial cu brio încercării (dacă şi pune cineva...), de pildă hollywoodianul 300. Ce-i drept, contează mult nevoia de încasări a numeroşilor spectatori ai momentului.

Îmi recunosc în domeniu ceva subiectivităţi, dacă li se poate spune astfel.
Îmi plac şi azi două filme (pe moment nu cercetez dacă lista poate fi extinsă): Felix şi Otilia (r. Iulian Mihu) şi Nunta de piatră (r. Piţa, Veroiu), ambele de prin 1971.

 http://mihaifulger.wordpress.com


 A, şi Ilustrate cu flori de cîmp. Ultima peliculă, de Andrei Blaier, poate şi pentru că nu fuge de cruntul realităţii...



Nu le fac statuie, găsesc doar că reprezintă cîteva exemple de mumii care s-au conservat fericit, pînă la redeschiderea din 2012 a sarcofagului.

Există şi unele filme de aventuri rezonabile, cum ar fi Cu mîinile curate,  a cărui supravieţuire (după criteriile mele) cred că e datorată naturalului, chit că pasajele proletare încurcă totuşi mult.


II

Revin la Argetoianu.

 Fototeca ortodoxiei româneşti

Eu unul, în lecturile-mi puţine, nu am mai întîlnit relatări atît de pline de viaţă. Deci conferind existenţă rîndurilor în cauză şi peste ani, cel puţin acelora cu gusturile mele de lectură, de abordare a realităţii.

Nu pot să nu remarc aici că lui Argetoianu nota din partea Societăţii îi este scăzută şi de faptul că el calcă en gros pe bec: dezbracă totul în jur, plus că uneori exagerează cu pomenirea relelor (în detrimentul inevitabilelor... bune - ale celor din jur). Iar aşa ceva nu dă bine în societate, unde se practică inversul: mai multe bune în public, unele exagerate sau inventate, cu corolarul mai ascunsei bîrfe, pe ţeava căreia procedeul precedent se eliberează de inevitabila tensiune decurgînd din fals, dar şi din omeneasca invidie.

Dacă îmi daţi voie, aş reţine în  fugă două bucăţi care m-au marcat: una priveşte relaţia, mai exact modul cum o vede CA, cu IIC Brătianu, la 1926-27.

 http://national-liberal.ro/mistica-liberala/

E interesant, dramatic segmentul dedicat Marthei Bibescu. De unde se vede că (mai ales dacă ai un public inteligent, deci acceptînd multe din realitate) poţi vorbi şi de aşa-zis rău pe cineva, dar făcîndu-ţi-l simpatic, dacă nu chiar căinîndu-l.

 Foto: Adevărul

Mi-am permis să subliniez, prin culoare şi cuprinzînd de cele mai multe ori pasaje, paragrafe întregi, ce mi s s-a părut interesant. Procedeu seamănă cu a sublinia via pix cărţile împrumutate - dar cred că ţine totodată trează atenţia.


Downloadare integrală pînă la finele lunii noiembrie 2012:


Pe Scribd:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu