duminică, 25 noiembrie 2012

/ LITERE, UMAN / Panglici și teatru prost




Răsfoiesc de cîteva zile scrise de-ale lui Nicolae Steinhardt (un prim set de observații v-am livrat, în nemernicia mea...).

Mă învîrt acum, precum zece înțelepți în jurul fîntînii (aceea cu piatra arumncată dealtcineva), în preajma unui capitol intitulat "Covorbirile de la Jilava", mai exact cu Sergiu Al. George...


Îmi fac încă o dată, din start, mea culpa.

Sînt un tip care nu și-a rezolvat un disconfort din copilărie, acela de a nu fi putut contra, contrazice niște maturi pe care îi simțeam din toți rărunchii a debita savantlîcuuri de doi lei.
De atunci am rămas sensibil la înșiruirile de acel gen și - de data aceasta avînd forța de a mă manifesta - atac zgomotos producții, discursuri (totuși) goale, dar cu pretenții.

Încep aici cu intro-ul, se pare al lui Steinhardt. 

Nu cred că afirm o inexactitate afirmînd că bucățica este comnfecționată pentru  a da gata o anumită categorie de cititori, mai naivi și mai dezgoliți din fire, care la rîndul lor nu pun la îndoială pe aceia considerați drept Mari.
Iar Marii, nu cred că susțin o bazaconie, profită - dacă nu chiar caută - publicul de acest gen.

Face bine la Ego să fii privit astfel: mare.



Succesiunea de caracterizări privind anotimpurile e dezlînată. Întîi privește un general sub omăt. Apoi tratează toamna, care duce drumurile sub covoare groase de frunze.
La astă din urmă vorbă, să am pardon: prin definiție drumul e circulat, deci nu apucă să lase covoare - cu atît mai puțin groase - pe ele. Nu știu a mers Steinhardt realmente în zonă sau în natură în general. Zic asta și pentru că el, continuînd enumerarea anotimpurilor în care a luat poetic contact cu Rohia, ne vorbește de vară, cînd pasămite remarcă în principal un cer  de un albastru desăvîrșit și care să nu știe de ploaie...Or așa fenomen se petrece de fapt la vremea... covoarelor de frunze.  Vorba cuiva: toamna se ivește odată cu primul cer de un albastru clar.

Intrat în Rohia, N.S. laudă numărul în creștere al cărților, în vreme ce duhul e neschimbat: al "curăției, evlaviei, simplicității și smerenie voioase.  Puterea de fermecare a Rohiei e aceeași: se menține la nivelul cel mai de sus".

Să vă uitați și dvs. nițel fără prejudecăți la citatul ultimului paragraf: aduce stilul cu acela al școlarului de clasa a patra, primară?
Or, pana aparține unui erudit de fericită excepție, după cum reiese din filele următoare, din lucrările respectivului.


Urmează apoi textul propriu-zis al capitolului.




Scena are deci loc la Jilava.
Vine domnul doctor și-l ia pe Steinhardt la un per tu de zile mari.
Dar îi trage din start și o perie, de care nu bag însă mîna în foc a nu introdusă din burtă, peste ani și decenii. Miroase în acest sens.
Apoi SAL lansează o nouă salvă: "Se pare că ești aristotelician!", pe un ton aspru, semn indiscutabil că așa opțiune îi este respectivului inchizitor numai bună de condamnat. E vorba de adepții lui Aristotel.
NS îl ia în serios, ocazie cu care aflăm că sportul cu luatul din scurt în acea direcție provine de la însăși Magistrul tuturor, Constantin Noica. Care, deși primit regește de Steinhardt sr. cînd se abătea clandestin pe la București, îl luase anterior, "intempestiv": "Platonician ori aristotelician?".

Chestionatul pasămite este "emoționat și surprins (ca prostu)". Ultima formulă sună al naibii de frumos, dar nu lămurește deunde i se trăsese ucenicului tulburarea de inferioritate. Cert este că maestrul profită, dovadă tonul, dar stilul de chestionare.


Pînă una alta, Steinhardt, om matur, recunoaște că îl "înfricoșează tipul de stat utopic totalitar al lui Platon". Gluma e spusă în pușcărie, după ceva luni de anchete cu adevărat totalitare. Nu pot să nu remarc aici că teama aia de entități livrești ține tot de clasa a patra, pe care am atașat-o unei bucăți din primul facsimil.


Hazul continuă.

Sergiu Al. George nu are treabă nici cu imensitatea domeniului DE EL adus în discuție, îl lasă rece răspunsul interlocutorului (face doar "Hm...")  și sare către alte zări de cunoaștere:

"Despre Orient ce părere ai?"

Mie unuia vorba îmi aduce minte de stilul de discuție din cîrciumi. Un subiect mare, pus golănește - ca ton, dar și trădând nepricepere.
Aici Steinhardt trece el la perii grosiere. "Mai curînd s-ar cuveni să VĂ pun  eu această întrebare. Știu că e specialitatea și totodată dragostea dumneavoastră cea mare".

NS era cu trei ani în liceu după Noica, dar îl frecventase pe faimosul filosof, ba char la mititica se afla din acest motiv. Pentru Sergiu Al. George așa ceva nu contează, o ține cu a doua singular, bașca tonul...

Plus sportul lui a trage pe careva spre domeniul tău forte.


Pînă una-alta, umilul trece el însuși la priviri de sus, de data asta spre ditamai Noica - cel primit regește  anterior în casa Steinhardt... "Sunt foc supărat pe Dinu"

Dacă nu a zăbovit el la ditai domeniul de   din filosofia universală, Sergiu Al. George nu o va face nici la subiectu-i favorit. Ci trece iute pe alt palier -  în sine, legat de cele mai înalte sfere ale mintoșeniei.


Zău! Puneți toate acestea pe o acestea pe o scenă și va ieși de o comedie involuntară nemaipomenită! 
De notat ici grija pentru fereala demnității omului de concesii și slăbiciuni - deși, la 2012, se miroase repede care-i clișeu și care ba, care se joacă în vorbe... 

Steinhardt e încă o dată încurcat, intimidat și zău că-i de cercetat dacă dorința sa (îi luăm de bune afirmațiile) de a trece la creștinism nu e un mod de a separare de un tată prea dominator...
În același timp, subsemnatul Ordean nu a prea făcut Yoga, dar tot simte că destule din domeniu se pot aplica totuși în închisoare... Ceva clarificare interioară, alimentare energetică - fie și de scurtă durată.

În continuare, SAL nu-și iese din tiparul tupeist... I se pare lui (de fapt e genul de afirmație care dă gata nepricepuții, dispușii la a căsca gura) că dacă faci liceul la Spiru Haret, e obligatoru să ieși bacalaureat cît și yoghin de clasă... 
Fraza e urmată de afirmația că începe imediat cursul aferent, dar pariez că nu a început vreodată, fie și pentru că un om trecut cu adevărat prin acea școală nu mai simte nevoie să epateze ieftin precum doctorul Operei


Eu am îndoieli cu privire la emulația născută în acea celulă pentru că Doctorul, dincolo de efectul primar al tupeului său, inevitabil nu va fi bătut recordul la a face echipă.
În ce privește subiectele alese nu am pricepere, dar pot mirosi genul de frază care dă bine, care dă gata un anumit public. Dacă nu știe el, auditoriul încîntat, dacă nu poate stăpîni el imens pasămite lucrurile, barim cel adulat de dînsul s-o poată face...

Se ajunge la Brîncuși.
Nici la el nu mă pricep, eu Ordean.
Dar pot mirosi iute amestecul de vorbe sforăitoare, cu doza de naționalism a epocii (faptul că unii se aflau pe baricada oropsită a politicii nu-i împiedică să fi prizat la greu naționalismul epocii, care la rîndu-i avea rădăcini în cel interbelic, și el plin de tropăituri goale).


Nu am consultat bibliografia Doctorului, dar pariez că ea cuprinde așa lucrare. Faptul că Steinhardt o pomenește nu cred că e întîmplător: nu-i de colea să fii de față la nașterea unei cărți de excepție - am mai întîlnit genul pe ogorul istoric al alpinismului românesc.

Sergiu Al-George are stofă panglicar la greu: "Brâncuși e neîntrecut. Sper că ai fost la Tîrgu Jiu. Să nu-mi spui că nu ai fost!  Bravo, ei, ce zici, ți-a tăiat răsuflarea, ți-a topit inima, ți-a înălțat spiritul?...Și Masa și Poarta și Coloana... Ai priceput? Te-ai înfiorat... Ei, ce zici domnule aristotelician?"

Unui asemenea om, cel din fața sa îi este o plastilină, peste mulajul rezultat expectorîndu-se din cînd în cînd. Căci cum poate fi caracterizat amestecul bietei opțiuni pentru Aristotel, asta dacă va fi fost cu adevărat vreuna?... Cum am zis, semnatarul acestui post nu e tare școlit, dar idee măcar tot are că lucrurile posedă nuanțe, că pot să-ți placă de la unul atît, iar de la opinentul său atît, a gusta pînă la capăt și fără rezerve dintr-un conducător de școală ținînd probabil de idioție (nu e vorbă mare, Alex. Paleologu folosea des gama).

Oricum, modul cum SAL sare de la una la alta (dacă va fi fost real) indică o nevoie de consult medical, oricîte noțiuni astrale s-ar vehicula în timpul acelei curse alerte. Sare, amestecă ingrediente dintre cele mai neașteptate. 

Steinhardt o ia și el cu parolele umflate. Nu am habar de acei autori, titluri, sforăituri - dar un instinct nu chiar... idiot îmi spune că ceva nu e în regulă...

Doctorul George nu refuză mingea retrimisă la fileu:
(De ce începe să-mi vină în minte scrisa lui Caragiale despre vizita pe care i-a făcut-o Delavrancea la Berlin?)
"...L-ai citit pe Toynbee? Bun. Ia spune drept, l-ai citit poate și pe Granet?... Da?... Pe Ossendowski?... Pe Alexandra David-Niel?... Da?... Ei, poate că nu ești pierdut..."

Acum, între noi fie vorba, Steinhardt are tot interesul să reproducă această zdruncinătură, încheiată absolut uluitor... Căci așa își completează lista lecturilor în fața cititorilor... De ce are nevoie un om să reproducă la nesfârșit idei precum în facsimilul de mai sus, respectiv autori? Oare nu o dată, dincolo de studii și parastudii, părerea de sine rămâne la fel de precară unora, dacă nu mai rea?

Nu pot să nu remarc tupeul de neam-rost al acestui Sergiu Al-George. Steinhardt e cu zece ani MAI MARE CA EL (1922 vs. 1912). Noica, numit Dinu de același, mărea ecartul de vîrstă cu încă cinci.


Pasajul de mai sus, încheiat în cheie caragialiană, "Muzica! Muzica!", e de un contrast deosebi: cum pleacă omul de la no'iuni epocale,a strale, cum cade el în meditația indiscutabil aparte a ochilor deschiși dar nevăzători, dă să răspunză dar deodată totul se năruie, la sunetul gamelelor de arpacaș...
Iar oratorul, sau măcar Steinhardt (căci cine își mai amintește dialogul exact după ani și ani?) nu poate să nu însoțească cedarea în fața viscerelor cu o vorbă mare și antică...



Pot s-o spun aici singur împotriva unei țări întregi, dar panglicăreala e în floare mai sus, la ambii vorovitori. Încă o dată beție de formule și de autori... - dar de fapt nu e beție, ci încercare de a prosti un auditoriu sensibil la astfel de defliări ideatice.
Sergiu pune capac prin pretenția că România e singura țară europeană aptă a simți, iubi Orientul (ca și cum O. ar fi o bucată bine conturată...). După care, nemîncat-nebăut, începe să amestece iar, inclusiv presa din Sărindar, deși despre aceasta un om cu scaun la cap ar fi pomenit ceva mai ponderat măcar, cîtă vreme presa liberă dispăruse la momentul convorbirii
 de vreo 15 ani...



O să ziceți dvs. - în urma grupajului redat imediat maisus - că cine știe ce personaj de mută munții moralmente e Sergiu Al-George... Ce curajos de nu s-a pomenit. Pînă una alta, observ, e lipsit de libertate dar nu face precum animalele graioțios și cu tupeu citate...


Bineînțeles că gura nu-l doare să peroreze și despre detașare, după ce ia foarte în serios o biată legendă totuși, în sensul de personaje și fapte totuși ireale, dar care dau bine celor în viațâ, dintr-un moment alistoriei și dintr-o arie geografică...



Bănuiesc a fi ceva mai vaccinați la acest teribil dor de învățat. Ghici la ce clasă, la ce pături sociale face bine o asemenea paradă de viitoare performanțe?




Să mă iertați.
Știu dinmersul meu pe munte, dar și din alintul vreunei doamne - cîndva, demult, că acum m-am rablagit - că marile chestii de suflet nu se spun. De fapt, e și tare greu să le comunici, una pentru că pătrunzi greu în incoștient, după cum altul nu-i obligatoriu să aibă aceeași cheie... Să-i placă abruptul caraimanului de sub Cruce, dar să-l descrie, să-l aprecieze altfel.
Amicul Steinhardt - altminteri lăudat drept înțelept ce nu s-a pomenit, plus cu harul Domnului - nu are el treabă cu acest amănunt...
Dar bate cîmpii, așa a simțit el că pot fi dați gata cei din jur...

În ce privește zisa acelui Anseret, nici gînd de experiența lui a gusta muzica ce inițial nu-ți place. Manelele au șarmul lor cînd nu fugi de ele, inclusiv pentru că mintea e mai puternică atunci cînd poate trata, asimila între lucrate felii de realitate cît mai numeroase.





În încheiere.

Voi da curs vorbei populare citate, mai ales că e vorba de un autor pe care îl simpatizez, Eugene Ionesco.
Cred doar ce văd cu ochii mei.
Și mă feresc de vorbe a la "cutremurătoare carte a unui om inteligent". Pot încerca să-mi exprim încîntarea și prin vorbe... inteligente. Altminteri la cutremurătoare și altele (vezi de pildă gama tabloidă) poate apela oricine.



Legat de Sergiu Al-George nu am găsit poze, pentru a ilustra postul, ci doar niște filme, cu relatări ale altora
.
1
2

2 comentarii:

  1. "Cred doar ce vad cu ochii mei"
    Cum vine asta? Cum poti sa CREZI ceea ce vezi? Restul nu exista?
    Eu as zice mai curand ca omul crede doar ceea ce se potriveste convingerilor lui din momentul respectiv.

    RăspundețiȘtergere
  2. "Eu as zice mai curand ca omul crede doar ceea ce se potriveste convingerilor lui din momentul respectiv."
    E adevărat, dar nu totul...

    "Cum vine asta? Cum poti sa CREZI ceea ce vezi? Restul nu exista?"
    Restul există, fără îndoială, dar cred că încurcăm aici planurile, a crede cu a exista.

    RăspundețiȘtergere