marți, 13 noiembrie 2012

MUNTE Emilian Cristea (1915-1982). Propunere de unghi


I

Multă vreme m-am mirat grozav că susținătorii lui E. Cristea nu iau în seamă de argumentele contrare, negative, care au în vedere idolul lor..


... Le arăți / stă scris că omul numai ușă de biserică nu fu - dar ei o țin pe a lor, vezi de pildă în ultimile postări de pe Carpati.org ori de pe lista Clubului Alpin Român (în ultimul caz, venind de la Mihai Cernat).

Cred că încep să mă lămuresc...
Chit că priceperea mea în ale arhetipurilor lui CG Jung e mai mult decît limitată...

Oamenii cu pricina, în sine fii ai României profunde, au nevoie de un Ceva care să le îndulcească existența. Un Tată, un Bun(ic) de oarece poveste. Și implicit protector, mîngîietor, furnizor de căldură sufletească.
Poate respectivii refac vremurile astfel cînd o asemenea persoană exista realmente. Sau mai exact iluziile că se poate găsi asemenea rubedenie, asemenea om puternic și de treabă prin jur.
 
...Vreo nostalgie pentru un părinte - chit să deseori, pentru liniștea interioară, uităm clipele proaste ori foarte proaste produse nouă de acel adult, la vremea copilăriei noastre.

În spatele opțiunii de confecționare a unei asemenea mici zeități șade dorința de a ne satisface o nevoie interioară profundă, cum ar spune domnii psihologi. Aceea de siguranță, de atenuare a inerentelor angoase de zi cu zi.

Poate nu am nimerit eu la fix problema, după cum poate nu o trec cel mai fericit pe hîrtie - dar zău că merită un punct de plecare pentru studiu în domeniu (al extazului pentru vreun E. Cristea)!

 
Colecţia foto Dragoş Scurei, Picasa.

II

Amintita nevoie interioară este atît de puternică, în condițiile unei insuficiente dezvoltări a compartimentului rațional (mai exact de a-și drege și altfel zisa omenească nesiguranță) , încît orice tragere de mînecă în privința realității devine mai mult sau mai puțin deranjantă.
Îi strici plăcerea, micul cocoon de plăcere pe care și l-a creat, precum o Cosette alintîndu-și păpușa din cîrpe.
Altă metaforă cred că poate fi legată de un personaj dintr-un Bond de acum vreo zece ani, recte un asiatic (Zhao, parcă) cuplat la o vitală instalație de acupunctură, căruia Brosnan îi crea disconfort.


Deși tipul de om fan E. Cristea are idee că poziția-i în fața argumentelor e șubredă (fie și pentru că asemenea idealizări se bazează pe poveste, pe invenție, pe păpușă de Cosette. Însă nu-i dă ghes nesățioasa inimă să se retragă dn acel loc plăcut... Așa că începe să evite dușul rece al argumentelor contrare...
Inconștient sau ba, se face că nu a înțeles bine afirmațiile preopinentului.
Alteori optează pentru descurajarea adversarului, de pildă pretinzînd că acela face zirkus. Pretenția nu e deloc de colea, are suficient efect, dar se poate întîmpla ca celălalt să rămînă în picioare. Și să reclame mersul la cestiune.

...După cum o rezistențâ activă este propunerea făcută  celuilalt de a lua în seamă și cele bune ale idolului. De parcă ei ar fi turnat strop de rele, în demersul lor elogios inițial (spun i. pentru că pînă la urmă întreaga tevatură i-a obligat să dea înapoi, fie și deseori doar de ochii lumii - acea nevoie de Tată, de liniște, bine și frumos, inclusiv prin intemediul minciunii, nu va fi dispărut între timp)


Colecţia Doru Vasilescu
Cred că imaginea e luată cu prilejul vreunei nunţi, la Oficiul Stării civile din sectorul 3 - mă refer la amplasamentul lui de dinainte de 1983, pe strada Labirint parcă.  
 

III


Apropo de categoria cu pricina, e interesant cum tratează ea ieșiții din rînd.
(Exercițiu de imaginație: cum m-ar fi luat fanii EC dacă stăteam mai prost cu argumentele și cu îndrăzneala?)
De pildă în privința patriotismului ori a religiei.
Aici e de spus că dresajul este într-atît de acut, iar peersonajul în cauză atît de străin îndrăznelii de a verifica lucrurile, încît nu are contrargmente. El știe că trebuie..., că așa face lumea toată în jur - deși în inconștient se știe bine pedeapsa, asasina excludere din grup/hipergrup, ori tot pe acolo gesturi directe de reprimare. De sancționare dură.

Istoria moștenită (adică manualele de la un 2020, de exemplu) nu prea pomenește cum era sancționat nepatriotismul, dar la o adică sănătos nu era să pici, în linia asta, pe mîna gealaților lui Antonescu ori a celor comuniști. La Carol II treaba era ceva mai moale, totul era să nu te dai la damblalele monarhului.
Ceva mai înainte, am impresia că autocorecția venea din interiorul cetățeanului, pe fondul lui: Să fim patrioți, uniți, sub sceptrul lui Vodă -  c-altfel vin turcii, rușii, tătarii, leșii și știi (sanchi, cine să fi văzut?) cum  e!...



IV


Fără să paț insomnii din cauza asta, mă tot conving că viața e o junglă
. Unde încercăm să-l înșelăm, să ne face existența mai comodă asuprind sau măcar încercînd să ducem cu preșul pe celălalt.
Barim la acest capitol producțiile publicitare ocupă unul dintre primele locuri... Mă uitam la un afiș în lift. Care voia bani, depunere de 2% în contul cutare, din care apoi se face pasămite bine unor persoane amărîte. Pedala, acolo, în afiș, este nevoia privitorului de a fi luat în seamă ("Semnătura ta contează").
Nu mai conteză că, precum într-o schiță de J. Hasek, pînă să ajungă bani la ținta declarată, vreo trei cincimi rămîn altora pe drum - cost reclamă la agenție publicitate, taxă plasament reclamă în lift clădire birouri, cheltuieli ONG milos...

O reclamă Coca Cola solicită pasămite părerea despre îndreptat lumea... Aici e întreținută iluzia că putem avea vreo influență, noi cei mici - mai exact căscătorii de gură la acea reclamă -, la mersul omenirii. Bașca sentimentul indus că te ascultă cineva, că-ți ia în seamă speranțele de acest tip.


PS

M-am trezit categorisit de careva, la comentariile unui post personal (cel cu Paralela Cristea-Baticu) drept simplu hater.
Nu-s un tare priceput în ale limbii engleze, dar pot bănui că e vorba de omul care stă doar să urască pe cei din jur.

Aş minţi să spun că nu e ceva ură contra mediului în mine... La bani mărunţi, fanii lui Cristea încă speră în pogorîrea Moşului cel Bun, în vreme ce subsemantul nu-şi mai face iluzii. Mica problemă este că fără arătări ca mine, care agită balta, apa acesteia ar fi mult mai împuţită.

Întotdeauna, cînd o societate stagnează, este pentru că nu-i mai agită nimeni apele. Asta nu duce finalmente la un mediu în care să poţi trăi. Este momentul în care, de foame, de asfixie, începe să mişte şi masa. Vezi o Franţă în final de secol 18 - nu spun, Doamne-feri!, că noi am fi acum la aşa stadiu!

Muzicaaa!




Emerson, Lake şi Palmer, cei cu melodia de deasupra, erau oameni. Treceau, ba chiar fericit artisticeşte, şi în extrema opusă a exprimării.

 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu