vineri, 2 noiembrie 2012

[SOCIAL] Talpa ţărei.



I
 
Adevărul e o moţiune de care - de fapt - ne ferim nu o dată, în societate. Oameni şi oficialităţi.

Atlminteri tot vorbim de el, ne declarăm fan ai Săi - deoarece:
- dă bine
- îl poţi duce mai uşor pe celălalt
- fără acest exces de adevăr, fie şi... mincinos, ar fi şi mai puţin pe lume...

Dimtrie A.Sturdza scrie pe undeva, iritat de condeiul unui Caragiale: "...Potrivirea dintre scrierile d-lui Caragiale cu acelea ale lui Brociner, ale d-nei Mite Kremnitz şi ale altor străini rău-voitori pentru români. Avem mulţi inimici noi românii, şi aceşti inimici s-au strîns în timpul modern, cînd România şi-a luat un avînt, pentru a denigra tot ce e românesc, pentru a face să se creadă peste tot locul că ce e românesc e depravat şi înrăutăţit şi stricat... Un artist, un poet trebuie să iubească adevărul, frumosul şi binele; el nu este şi nu trebuie să ia elementele rele din societate şi a le prezenta ca tipuri care înfăţişează naţiunea sa proprie, pe care cu intenţiune o ponegreşte şi astfel o face de-şi pierde iluziunea şi speranţa... Dl. Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea". (Zigu Ornea, Receptarea dramaturgiei lui Caragiale



 
Nu-mi mă fălesc cu priceperea-mi de a citi printre rînduri, dar cîteva oişti în carg, mari, tot văd aici, în scrisele unui om altminteri  foarte important la Academia Română din epocă (că veni vorba, un Maiorescu mi se pare mult mai greu atacabil). Deci să iubeşti adevărul, dar să nu iei şi partea de realitate, de... adevăr reprezentată de "elementele rele". După cum slăbuţă trebuie să fie naţiunea aceea care, în contact cu scrieri precum ale lui ILC îşi pierde pronto iluziunea şi speranţa...
Iluzia... Adică acea naţiune şade atît de cenuşiu închis, încît doar cu iluzia se salvează...

Mda., domnul Sturdza...

Ce-i drept, conul Mitiţă nu e ţinta, peste veacuri, a vreunor aprecieri pozitive, cum privesc cogeneri de-ai săi precum IC Brătianu, Ionel Brătianu, chiar şi inflamaţi ai momentului, precum Filipescu, Fleva.
Dimpotrivă, rămîne prin tiradele religios-apocaliptice pe care le trăgea inclusiv prin şedinţe de guvern, după cîte spune C. Bacalbaşa...


Adevărul...

Citesc despre răscoala din 1907.
Şi cad în etaje succesive pe gînduri.

Un articol echilibrat în sine. Descrie, tratează izbucnirea răscoalei.


"Începutul răcoalei a fost în satul Flămânzi din judeţul Botoşani, pe moşia arendată de Mochi Fischer, la 21 februarie 1907. Răscoala s-a extins în mod treptat în toată Moldova în luna martie. Ţăranii răsculaţi au atacat conacele arendaşilor, dar arendaşii nu mai erau acolo /.../ Ţăranii s-au răsculat în numeroase sate din Moldova şi au pătruns în oraşe şi orăşele. Deşi “armele” lor erau primitive, rurale, administraţia locală nu putea face faţă/.../   La 20 martie, răscoala s-a extins în Muntenia şi Oltenia. /.../. La 24 martie, câteva mii de ţărani erau în drum spre Bucureşti. Ei ştiau că vor fi susţinuţi de studenţi, care sprijineau cererile lor atât în capitală, cât şi în alte oraşe. La marginea Bucureştilor a avut loc o adevărată bătălie între ţăranii răsculaţi şi armată. În cele din urmă, armata a biruit, cu preţul a circa 800 de ţărani ucişi sau răniţi. /.../ La 25 martie, partidul liberal, condus de prinţul Dimitrie Sturdza, a fost chemat să formeze guvernul. Ca ministru de război a fost numit generalul Averescu, decis să înnăbuşe răscoala. În acest scop a fost pusă la dispoziţia lui o forţă armată de 120.000 soldaţi. Pentru a se evita cazuri de fraternizare cu ţăranii răsculaţi au fost introduse pedepse militare deosebit de grave soldaţilor care ar fi îndrăznit să nu execute ordinele, inclusiv ordinul de a trage. Represalii au avut loc în diferite oraşe în care au pătruns ţăranii răsculaţi. La Galaţi s-a remarcat sublocotenentul Ion Antonescu, vinovat de împuşcarea a 12 ţărani răsculaţi. /..../ Peste tot morţi, răniţi, operări de arestări. Au urmat procese după înnăbuşirea răscoalei, fiind înaintate acte de acuzare împotriva unor preoţi, învăţători şi ţărani, precum şi a “altor colaboratori prezumptivi”. Ulterior, arestaţii au fost eliberaţi printr-un decret de amnistiere emis de regele Carol I..."


În prezentarea anului 1907, am observat că tenta este aproape generală. Se insistă pe represiune, nu şi pe fărădelegile, crimele, jafurile ţăranilor. Pe morţii din rîndurile armatei, căci vor fi fost.

Înţeleg însă că dă bine să te solidarizezi cu amărăştenii...







Oare?

Nu pariez că solidarizarea cu pricina e sinceră.
În primul rînd, la vremea cu pricina nu cred că au solidarizat mulţi cu răsculaţii. Din simplul motiv că aceştia veneau precum viitura, respectiv pe distrus cam tot. Pentru că pur şi simplu se creaseră condiţiile ridicării zăgazurilor. În faţa a ce existase de mult dacă nu dintotdeauna în oameni din clasele de jos: dorinţa de a distruge, dar şi de a stăpîni ei.
Răsculaţii de la 1907 sînt cam precum aşa-numita pegră care se simtre tare în apele ei la manifestaţii inflamate (vezi astă iarnă, la Universitate). Aprecierea mea ţine de o aritmetică elementară.

În acelaşi timp, solidarizarea de ieri sau de azi am sentimentul că este de formă. Va fi avînd un motiv: e probabil de bon ton să te prezinţi de partea umiliţilor şi obidiţilor - deşi aici e de văzut cum ajunge o socitate să-şi confecţioneze ţintele de adulat ori de urît.

Luaţi un orăşean de pe stradă şi priviţii ochii cînd debitează, invitat bineînţeles, despre 1907. Nu are nici o treabă reală cu momentul istoric, cel mult se foloseşte de subiect pentru a-şi descărca din agresivităţile, din durerile proprii. Plus plăcerea de a fi luat în seamă.  
Uitaţi-vă la participanţii la un presupus simpozion pe aceeaşi temă.

Pe de altă parte, a gîdila în creştet în acest fel pătura cea mai joasă a unei societăţi nu e semn că aceea va şi sălta, se va emancipa. Toader Strîmbu va rămîne cu aceleaşi porniri. Frecventatorii cîrciumilor le vor trece pragul cu aceeaşi lumină în ochi.

Se poate spune aici că-s eu răutăcios, înnegurat, înnegrit la suflet... Dar e realitatea altfel?? La bani mărunţi, paţ precum Caragiale în faţa unui Sturdza (ultimul, altminteri liberal...)!

Lumea, cronicarii ţipă împotriva unui Averescu sau Antonescu... Era mai bine dacă gloata intra în oraşe? O paralelă se poate face aici cu minerii deceniului zece, dar nu poate fi completă: minerii aveau totuşi burta plină... Plus un trecut de categorie profesională totuşi privilegiată.






Şi mai am ceva în minte...

Pămînt se dăduse la 1864. Că de-aia era iubit Cuza.
Înţeleg că s-a risipit datorită creşterii demografice.
Păi să fiu iertat... Lumea noastră bună (Constantin Stere, în Viaţa românească) făcea mişto de saşii transilvăneni, la un 1906, pentru al lor Zwei kinder sistem, care prevenea risipirea averii  familiei. Alor noştri le era inabordabilă socoteala că la copii mulţi va rămîne pămînt puţin?
Cer prea mult?
Dacă da, păi să să recunoască şi alţii că solicită prea mult în jur!


II


Nimeresc în Adevărul un material despre cum s-a ales praful de uzina ARO, cea din Cîmpulung. Toţi sînt vinovaţi, numai cei mici (şi mulţi) nu. Concluzia asta o vezi nu doar la respectivii, la cei mulţi..., ci şi la gazetar.

Am sentimnentul că optica asta  priveşte o tendinţăî a societăţii, în întregul ei. Chiar şi a celor avuţi, şcoliţi, care aleg răul cel mic...  Cel de a da nas omului de jos... Care o fi alternativa, mă întreb? Dacă nu tratezi aşa majoritatea, oare iese ceva mai rău? E interesant de cercetat.
În acelaşi timp, am sentimentul că gîdilatul în creştet nu priveşte doar pătura cea mai de jos, ci şi pe alţii, cu toţii posedînd omenescul infantilism. Acela de a căuta vinovaţi în afară, în loc să te adaptezi tu  (cu achiziţiile interioare de rigoare) la realitate.
Probabil că, la greu, pînă şi orice middle class people are nevoie de scrieri precum cele pomenite... 

Vinovatul este afară l-am văzut şi la lumea bună, în publicaţiile economice... Vinovatul e guvernul, ei, întreprinzătorii au făcut mult...


E probabil tendinţă omenească.

Cum tot astfel este şi încercarea de a-ţi masca neputinţele, respectiv tendinţa de a înşela.

Revenind la ARO Cîmpulung, îmi povestea Mugur I., făcător de armată în zonă la 1991, că erau pline porţile curţilor din Cîmpulung de ofertanţi de piese. Ale jeepului românesc. La o adică, Mugur însăşi considera că omul de rînd a pus umăr greu la demolarea propriei căruţe...

Iar acum plînge. Omul de rînd, nu Mugur.
(Petre Roman aduce aici un util punct de vedere asupra situaţiei.)

La capitolul acesta, săritor de la una la alta cum sînt, îmi fuge mintea la strîmbăturile sindicatului, ale muncitorilor de la "Semănătoarea" bucureşteană în faţa dorinţelor posibilului investitor New Holland. Nu s-a făcut tîrgul, iar acum fabrica nu mai există deloc. Probabil că şi aici foşti lideri de sindicat vînd ziare, precum omologul lor din Muscel care vorbeşte "Adevărului" despre fosta ctitorie comunistă ARO...


Cert este că azi unul dintre cele mai destupate cotidiane, "Adevărul", pendulează primitiv între "Vinovaţii o duc bine" şi mesajul nonverbal al afirmaţiei "
25.000 de oameni au rămas fără loc de muncă după închiderea celor patru fabrici". Au făcut aceştia din urmă totul pentru a nu se alege praful...? Îndoi-m-aş.
Am luat recent parte la o şedinţă cu compatrioţi din mediul pomenit mai sus. Seriozitate, spre zero. Miştocăreală. Dorinţă de două salarii pe lună. "Mai stăm mult?"
Altminteri aşterneau cu greutate două rînduri pe hîrtie... Dar se plîngeau de alţii.

Mai jos, imagini preluate din Adevărul:








Ce se vinde, ce rezonează cu interiorul bătuţilor de soartă din zonă:



Şi întrebare: ce ar face cumpărătorii revistei în locul huliţilor de pe copertă?
Răspund eu: ca ei.


III


Unii sînt supăraţi pe Caragiale că ia la mişto "Republica de la Ploieşti", de la 1870. Poate că dramaturgul o fi inventat niţel (dar o face genial!). Absolut reale sînt însă gesturile, zisele lui Alexandru Candiano Popescu. Acesta minte de rupe - teoretic în numele libertăţii ("Cine te-a pus aici?!" "Boborul!") , practic pentru a accede împreună cu grupul să  la ceea ce se numeşte ciolan.


Discurs către mulţime: „Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte“, a fost numită o Regență în frunte cu generalul Nicolae Golescu și s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu.
"

Totodată, Candiano Popescu a anunțat că el a fost numit prefectul județului Prahova.



Declarat  verbal maiorului Polizu (aha, de aici vine numele străzii!), comandantul unităţii locale de dorobanţ, că s-a primit o telegramă semnată de Ion C. Brătianu – ministrul de Război și Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu următorul conținut:
„Vă fac cunoscut că prințul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei și pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Totodată vă veți pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veți menține ordinea, iar de urmare veți raporta pe dată“.


Telegramă expediată căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal:
„Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent.
Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu.
Concentrați imediat grănicerii și în 24 de ore, dacă se poate, să fiți la Ploiești.
Aștept de la patriotismul Dumneavoastră și de la energia Dumneavoastră acest serviciu”.

Başca depeşa trimisă la Pesta:

„Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înființat sub titlul de Regență. În Ploiești mare entuziasm“.

Odată conspiratorii arestaţi, la bara apărării se înfăţişează un Nicolae Fleva:
„Dacă este revoluțiune faptul de la 8 august și se cere osândirea lui pentru că el este opera câtorva indivizi și nu este dorită de națiunea întreagă, să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzațiunii ca să vedem dacă autorii acestei revoluțiuni sunt nevinovați sau culpabili; să se consulte mai întâi națiunea: să punem revoluțiunea la vot! Să facem plebiscit! Primim bucuroși osânda, dar să vă supuneți și Dumneavoastră la majoritatea voturilor.“
Genul de a suci glorios şi patriotard lucrurile subzistă pînă azi şi-s slabe şanse să sucombe curînd.


Aceasta pentru că ideea de normalitate există doar în cărţi. În panglici. Acolo unde te plîngi de pildă de celălalt că "voia să pună persoana sa mai presus de fiinţa statului român".

Vezi aici fond interior al căuzaşilor (vreau prea mult de la ei?):


Memento:
Respectivul Candiano Popescu are numele dat unei străzi, în Bucureşti.
Aud că avu sau chiar mai are busturi, prin ţară.
Culmea ironiei, pentru gesturi mai puţin virulente un Ion Brătianu îşi face - în 1871 (după ce Carol I i-a arătat pisica abdicării) - mea culpa...


Carol I, iertător (fără îndoială cu socoteală) îl ia peste puţini ani drept aghiotant... Îl prefera probabil în cortul propriu..., decît suipînd afară...
Candiano şi-a scris şi echivalentul Memoriilor - trebuie să fie interesante...


IV

Vorbeam mai sus de ţintele de adulat şi de urît  pe care şi le stabileşte o societate...
În revista Historia, s-o spun, deci nu în cine ştie ce fiţuică primitiv-comunistă.




Tot răul e atribuit unei tabere, tot binele, celeilalte.
Ferească Sfîntul să aibă subsemnatul simpatii pro Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu sau Gheorghiu-Dej. Dar parcă ceva nu e în regulă...




Bon.
Mă opresc aici.

Combat eu, dar personal stau prost.
Cred că divorţ.
Iar la starea-mi materială, de brav paznic, asta  e catastrofal.
A se ţine pumnii. 
(Tot dvs. spuneţi că A quelque chose malheur est bon?)



Altminteri, îmi recunosc slăbiciuni la gros... Griji, temeri, non-sens.
Om.

Totodată Parcă alde Camil Petrescu spunea  de marea vulnerabilitate (Patul lui Procust) a polemiştilor...
E aritmetic la o adică.









Într-un fel îl invidiez pe Caragiale. Că reuşea să-şi treacă un fond probabil asemănător subsemnatului sub forma umorului, a ironiei.

Mica problemă este însă, pentru el, că fuma mult şi s-a prăpădit la 60 de ani
N-am contract cu nimeni c-o să ajung vîrsta aia, dar totuşi...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu