duminică, 11 noiembrie 2012

/ SOCIETATE. UMAN / Iurie Darie si alții, altele


I


A murit Iurie Darie. Actor, 83 de de ani.

Toată lumea dă cu cădelnița.

Cădeliniţarea fiind chestia aia care-i falsă după opinia mea, dar posedă probabil rădăcini milenare, dacă nu de la Adam.

Nu știu dacă m-am nimerit eu prea rațional (haida-de!), dar mi se pare aiurea cînd e vînturată drept adevărată o chestie care nu e decît în mică măsură. Iar operațiunea în sine pornește de la tipi cu pretenții de mare seriozitate. Și care se supără dacă îi tragi de mînecă. Se supără și nu pupi în veci argumente, ci scuipaturi și eventual burzuluiala celui care pleacă jignit.

"Gîndul" vorbește de "83 de ani de roluri remarcabile".

E ziarul, cred, cel mai spălat din cîte există pe la noi (dacă facem abstracție de publicații economice a la ZF, și ele totuși creații omenești...).
Care-s rolurile remarcabile? Ne spune tot "Gîndul": ""Nepoţii gornistului" /.../ "S-a furat o bombă" (1961), "Dragoste la zero grade" (1964), "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1971), "Fraţii Jderi" (1974), "Ringul" (1983), "În fiecare zi mi-e dor de tine" (1987), "Zâmbet de soare" (1987), "Oglinda" (1993), "Punctul zero" (1996), "Triunghiul morţii" (1999).
(Paradoxal, nu-s trecute aici  "Răutăciosul adolescent", care a tras ceva vîlvă proletară la vremea apariţiei, în 1968 parcă.)
Alături îi era - o spune pînă şi un acru ca mine, o mare doamnă a filmului românesc, Irina Petrescu)


Omul a supt de la toate regimurile (îmi amintesc o poză cu... poză foarte deferentă a junelui playboy la adresa Licăi Gheorghiu) posibile. Inclusiv de la cel care admite pictoriale aproape nude la octogenari. 
Vezi si.


Bineînțeles că dacă un lucru se petrece pe lumea asta, are toate justificările din lume. Dar am sentimentul că pupatul excesiv (ori doar) pozitiv al unui om care s-a dus face rău. Momentul aparte, cind porțile interiorului ne sînt deschise (în fața grozăviei morții, fie și a altuia la prima vedere) ar putea fi unul de punctat și relele, și erorile, și micimile...
Iar asta ar duce mai lesne pe cei vii către un comportament mai de, dacă tot ne dăm creştini, Doamne-ajută.

Iurie Darie a fost totuși un actor doar mediocru. Care n-avea vreo jenă să apară în rol de maior de miliție (Seria BD), chit că respectivii, în practică, arătau cu totul altfel. Și astfel îi cauționa.
 

În general actorii au parte de niște elogii sociale pe care nu le merită... Mă uitam la Beligan. Un om care a sărutmînit toate regimurile cu care a venit în contact. Nici el nu are roluri de rupt gura tîrgului. Iar recunoaştere în afara ţării, a la Şerban, Ciulei, Giurchescu ori pleiada de regizori astăzi tineri, ce să mai vorbim... Bineîneles că o atitudine ca a subsemnatului, ajunsă în agora, ar trezi furtuni. Cărora este greu să le rezişti, să nu te faci mic. Dar veţi vedea că lumea adversă vine doar cu stropşeală. Nu posedă argumente. O să-ţi spună de "O noapte furtunoasă", dar acolo, dincolo de ce era de aplaudat cu două mîini, era bagheta regizorului Jean Georgescu. Că e maître Beligan longeviv? Foarte frumos, facem statuie cu cel mai longeviv, dar nu cu mare-mare actor.

Părerea mea... O fi invidios pe elogiile primite (doar) de alții, dar oleacă de adevăr oi fi nimerit...

PS doar aparent aiurea / înainte de locul obişnuit în pagină.
 "Îţi aduce folos doar ce îţi opune rezistenţă."
Două chestii de care e posibil să fugim ca dracul, dar unde ar merita  un ochi prelungit: pictorialul unde tataie (cel cu piept inerent greţos) sărută cu foc dama.
Apoi poza cu Irina Petrescu, despre cum se duc (tragic e puţin spus) anii...

La chestia cu pupatul sînilor Ancăi Pandrea, complexul lui Oedip să-mi/ne trăiască...






II

Citesc de-mi tocesc lentilele (expresie dintr-un roman de tinereţe al lui E. Barbu?) pe Argetoianu,  Memoriile mai exact.
Apropo de firea poporului nost'.

[Care, să fim clari, are drept la ce fire vrea Dînsul. Unde pic eu prost e la pretenţia de nemaipomenit a Aceluiaşi. Acolo îmi cade mai greu, chit cî nu mi-i semn de maturitate. Cel puţin a la Pristanda ("Pupă-l în bot..."). Unde, că veni vorba, văd cum excelează un Bogdan Chirieac. ]

... Lectura cu pricina îmi aduce aminte o situaţie. Prinţul Carol pleacă în 1926 după o fustă extraconjugală, semnînd totodată o abdicare.  Nu trece multă vreme, pentru ca lumea poporană să ofteze după el. Că să vie înapoi, că armata are nevoie de El şamd. Armata fiind în principiu, cunoaştem!, disciplina plus respectul cuvîntului, fie şi sub formă de regulamente.
La care omul vine îndărăt, ne face de baftă vreme de zece ani (că şi alţii în jur nu-s sfinţi, inclusiv Iuliu Maniu, asta e altă poveste...), după care tot noi îl huiduim că să pleacă, în septembrie 1940.



Apropo de creştinismul nostru...
Ce-mi veni cu el?
Păi prinţul, fugind între cracii damei (e vorba de Elena Lupescu, iar expresia aparţine lui Argetoianu), făcea ceva pe sfînta taină a căsătoriei, pe valorile familiei...
Cîţi bani face credinţa acestui popor?
Cineva, străin, glosa de curînd pe subiect... Cum s-or împăca regliozitatea acestui popor cu apetitul lui pentru corupţie (măcar de-ar fi numai aia...).
Păi, după cum se vede, se împacă brici - semn că viaţa bate filmul, cît şi dogma.

Cred că pur şi simplu - la o adică nici nu se putea altfel la noi... - există un contract semnat, la care o parte (nu spun care) speră să-l înţele pe celălalt. Să ia cît mai mult de la El, dar să dea cît îi convine.

Şi vă povestesc aici o întîmplare recentă.
Mi-a venit la uşă un tip care se pretindea gunoier. Şi că pentru asta, pasămite la anumite ocazii el merită/trebuie miluit. ("Dacă nu aveţi bani, măcar un pahar cu vine...").
Tipul, destul de lat în spate, că vreunul pirpiriu probabil că nu ar avea şanse, pe scările ceauşistelor noastre blocuri.
Omul nu are treabă cu locaţia, căci îi ştiu angajaţii cu pubelele.



...Bun. Îi explic solicitatorului cum că nu le am cu asemenea obiceiuri.

În respectiva situaţie, sentimentul îmi fu că omul realiza brusc a nu avea în faţă un creştin (nici nu vreau să mă gîndesc cum reacţiona dacă pricepea că nu le am nici măcar cu Dumnezeu). Moment în care trage un "Aaaa..." şi, fizic, scuipă delicat  în deschiderea cămăşii personale. Ocazia cum văd şi eu că a scuipa în sîn nu e vorbă în vînt. Şi pleacă de-ar fi avut de-a face cu un ciumat.
Tipul era sincer, nu se pune problema că juca teatru cît să iasă demn din faţa cuiva care - să zicem - îl intimidase în vreun fel.

Cam aşa e şi cu credinţa la români, ori la majoritatea acestora.
Dacă nu pui botul la poveşti precum aceea cu cadorisitul unor escroci pretinşi gunoieri, eşti plasat în categoria celor fără Dumnezeu, a clubului Paria.

Mărturisesc a mă fi marcat, mai spre beciul psihic, această scoatere din grup.


Mda, creştinismul, religiozitatea poporului român...
(Ar fi de recitit ce scriau un Rădulescu-Motru, un Drăghicescu în context...)




 
Iar îmi fuge mintea la povestea cu decapitarea Brîncoveanului...
Nu cred în povestea aia să mă tai!
Prea îmi sînt vizibile ingredientele (Gîndeşti prea mult, nu o să ajungi departe, amice...). Prea se vede cine şi ce anume cîştigă, iar cînd astea-s vizibile, teamă mi-i că naturaleţe, adevăr istoric nu prea-s la mijloc...




 M-aş interesa de izvoare istorice, mai exact dintre cele imparţiale, dacă nu şi adverse (gen a pupat picere sultanului să-l ierte, că face şi pe dracu-n paişpe să scape cu viaţă, da' Padişahul nu!).
Pariez în context că lumea bună a istoricilor noştri are idee şi de alte informaţii privind momentul în sine tragic de la Stambul (dar nu cunoştea Vodă Constantin regulile jocului?), dar publicîndu-le, comentîndu-le ar ataca un stîlp de seamă al naţionalismului românesc... Ceea ce, n.r., e sinonim la noi cu patriotismul.
Scoţînd asemenea informaţii în agora, te alegi cu excluderea din rîndurile acelei comunităţi.

Altminteri - din ce-mi aduc eu aminte -, domnia, viaţa lui Brîncoveanu nu prea fu pildă de viaţă creştină. În ultima vreme i s-a pus în cont construcţia de biserici, dar nu şi vreo existenţă în post şi rugăciuni. Omul nostru fiind foarte-foarte atras de o parte a dracului, mai exact de ochiul acestuia: banii. 
Nici de fitile, de activitate pe mai multe tablouri nu era Brîncoveanu străin - ultima îndeletnicire ducînd de fapt de obicei sub satîrul gîdei de Stambul (apropo: cînd se vorbeşte de magnificul martiriat, se spune şi de ce a ajuns acolo?)...


III

Mă întreabă un vecin în pragul celor 70 de ani, doritor de vorbă cu cineva, ce mai fac.
Îi spun că, între altele, cochetez şi cu ideea sinuciderii (vorba aia: "Nu ai idee de vreo şoricioaică proaspătă, de casă, bio?"). 
Omul din faţa mea, previzibil, e oripilat.
Dar brusc realizez că indispoziţia majorităţii faţă de sinucidere nu e provocată doar de oroarea biologică faţă de nimic, ci şi de către edcuaţie. Dă bine, e obligatoriu să te mărturiseşti profund tulburat, revoltat, în dezacord cu aşa idee, a autosuprimării.


IV

Văd în biblioteca Tatianei o carte.
"Pledoarie pentru o anumită anormalitate".
De Joyce McDougall, editura Trei.



Un reflector asupra ideii de viţiu, pentru a fi elegant în afirmaţie.
Asupra devianţelor, sexuale sau ba.
Cum nu-s sfînt în acest domeniu, citesc cu interes, chit că genul multor exprimări nu rezonează cu receptorul.

Îmi fuge mintea iar la Societate.
Care nu-şi piede vremea cu a înţelege. Ea condamnă, plus că pune pe cei care nu rezistă procedeului să latre, să muşte suplimentar către cei ce nu-i respectă normele.
Mai degrabă aş alătura Societăţii numele acelui tip, cu patul. Nu e vorba de sex, ci de lungit sau de scurtat. 
Cu toporul. (cu drujba, ar spune fanaticii seriei "Saw"

Procust.



IV

Ah, remuşcările...!
Nu privitoare la ce am afirmat mai sus, ci pentru că nu le ofer amicilor de munte rătăciţi pe acest blog informaţii, afirmaţii privind ceea ce ne uneşte.
Ei fiind toată ziua pe coclauri, ori măcar la Festivalul Munţilor, organizat de Clubul Alpin Român în ultimul week-end.

Eu n-am ajuns acolo... Chit că unii alpinişti de funte mi-au măturisit că ţin să mă cunoască, acolo - ceea ce la un suflet cu probleme de afecţiune ca al meu contează...
Ba şi prezidentul Dan Vasilescu părea să nu-mi poarte pică pentru vorbe/scrise de-ale mele - ceea ce iar contează la tipul sufletesc amintit...

Dar mă bucur teribil de munte la fără frecvenţă... Mai exact revăd o tură de-a mea de la solstiţiul de vară scurt, prin Urzica Superioară, a Bucegilor.
Teribil ce mişcă prin mine, chit că sentimentele ulterioare (fie şi de pus în rama literaturii) nu-s  identice cu ce fu pe teren, mai ales la vîrste mai înaintate...

Încerc să fac un film, cum fu cel despre Urzica medie, pe care vi l-am propus în finalul ultimului meu post parcă...













Ha!
Viaţa mea - sesizam acum cîteva săptămîni - a fost animată de munte şi de vicii.
Ce aiurea sună ultima chestie, a viciilor... V. reprezentînd ieşirea hăbăucă a unui important segment vital căreia nu i s-a dat voie să existe.
Şi iar ajung la cartea lui Joyce pomenită mai sus.
Din care, oricît de libertin aş fi eu, nu-mi permit să dau citate aici...

Deocamdată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu