luni, 5 noiembrie 2012

[UMAN, ROMÂNI] O carte un picuţ mai veche despre Carol Întîiul (I)


Intro 

Vă tot ameninţam cu ceva  referiri la acel tip uman pe care l-am numit fără mamă, fără tată.
De existenţa lui mi s-a aprins lampa (altfel vor mai fi tratat în scris vreo treij'de mii de oameni pe  lumea asta...) la o lectură din Paul Goma.
Unde omul nostru etern nesupus se ia cu Monica Lovinescu.

Ştiam de acest incident cam de la vremea producerii lui, cînd lume multă şi bună s-a declarat dezamăgită şi mai rău de basarabean. Adică de Goma. N-am răscolit prea tare lucrurile atunci, dar am rămas cu impresia că acesta din urmă exagerase, fusese neam-prost /ne-cumsecade.

Între timp, la un moment dat mi-a venit informaţia că Monica era suprinzător (pentru cine nu ştia...) de soacră cu soţul Virgil Ierunca.
Mi-am zis: Stai aşa!...
Şi atît.

Acum am răsfoit digital un pdf găsit pe net.
"Jurnal de căldură mare".
Din ce am văzut pe acolo  parcă s-a echilibrat balanţa din mintea mea... Nici Monica nu era sfîntă. Dar avea pretenţia ca unele lucruri petrecute între oameni (între ea şi Goma de pildă) să nu se ştie şi în public. Asta, m-am gîndit, în virtutea unei cutume pe care ea însăşi o respecta... ceva de genul: "Astea nu se spun în public".
Pot intui că era o idee moştenită din familie, mai exact dintr-un fel de bună cuviinţă, de nu se face!... a unui anumit spaţiu social.

Atît doar că alde Goma nu crescuse în acelaşi cartier. Şi îşi slobozea fără jenă cît şi fără oprire vorbele.

Ce diferenţă va fi fost între ei,  m-am gîndit (a se ierta că personalizez în exces poate demersul, dar aşa mi-i firea. Cum altminteri fiecare şi-a are pe a sa, originală, specială, unică.)...

Cu rezultanta că în mediul Lovineştilor renunţarea cu pricina, a poalelor (altminteri justificate, argumentate) în cap avea răsplată. Mai exact nici eu nu spun de tine.
A spune nu e o tragedie, mica problemă fiind doar faptul că în mediul Monicăi nu s-a dezvoltat glanda organul pentru a putea replica, în faţa celor care nu ştiu, nu ţin cont de to do / to don't..
Respectivii obraze fine sînt dezarmaţi, pe direcţia cu pricina barim.
Norocul lor este că nesupuşi precum cei din tabăra adversă sînt destul de rari. Ori barim nu li se întretaie de multe ori drumurile.

Cei precum Goma nu am idee ce sfaturi au primit acasă.
Cert este c-au observat că reţinerea tip Monica nu-i ajută la mare lucru, ba îi încurcă biniţor în mediul lor.
Aşa că au crescut cu acea glandă oricînd în gardă, de unde o dezvoltare şi un antrenament al ei care îl face pe posesorul ei un seamăn de care nu prea e bine să-l zgîndări.  Şi se dă la oricine, inclusiv la mama şi la tata.
Asta  pentru că mama şi tata,  nu au avut reticenţe în a apăsa pedala pînă la podea....

De aici expresia propusă, tipi fără mamă (şi/,) fără tată.











Mă trec şi eu în infama categorie, cu precizarea că mă şi strădui, un pic de tot, să văd unde stilul e potrivit, şi unde nu.
În general găsesc că e (veţi vedea şi în pseudo-recenzia care urmează...), asta pentru că deseori nu reuşesc să ies din ograda mea şi să pricep de ce cutare lucru nu trebuie tratat aşa.
Mai exact şi de pildă, cum mă-sa de plîng toţi pe umerii ţăranilor de la 1907, deşi pînă la urmă sifilisul se ia cam de bunăvoie, iar pe uşa cîrciumii nu vîră nimeni cu forţa. Iar dacă iau apărarea respectivului, păi hai să judec identic şi în cazul altora.
Altminteri mi se pare zmecherie şi putem zăbovi asupra problemei.


I





Aş minţi să nu spun din start că am ceva observaţii de făcut cărţii (e lucru omenesc, nu?...), chit că io-s nimeni iar autorul are realizări cu nemiluita, plus un vagon în plus de sudoare intelectuală. Cînd e de zis, cred că se poate zice, mai ales că de multe ori hulitele observaţii sînt văzute dintr-un anumit unghi şi atît. După cum poate ne păleşte un pic şi însuşireea de a-l accepta pe celălalt cum este...

Ar fi neserios să fiu acruţ cu dl Scurtu cîtă vreme cartea domniei sale mi-a prilejuit contactul cu o mulţime de lucruri noi, pentru bloggerul de faţă. De pildă m-a lămurit cine a zis faimoasa vorbă, "Aiasta nu se poate, Maiestate!", altminteri vînturată în media românească în dreptul mai multor personaje şi, implicit, situaţii. Ea a fost pronunţată de Lascăr Catargiu şi privea eventualitatea unei căsătorii între principele moştenitor Ferdinand şi Elena Văcărescu. Formularea, preluată de la Constantin Bacalbaşa (dacă minte acesta, minţim şi noi) este: "Majestate, aiasta nu se poate, decît dacă  principele Ferdinand devine particoler".

Ce-i drept, m-am delectat la un moment dat cu o serie de lucrări asupra epocii (mai exact preajma lui 1900) semnate de Ion Bulei. îndrăznesc să spun că mi s-au părut mai bune decît a dlui Scurtu, dar se pare că eram cam necopt pe atunci, acum 20 de ani, plus că nu prea am revenit cu lecturi asupra epocii
Aş vrea să subliniez din stat un lucru.

Şi uite-aşa am ajuns la judecăţi generale de valoare... Dl Bulei mi s-a părut mai interesant, mai valoros...
Legat de dl Scurtu, deja din debutul lucrării am depistat o neaşteptată (zic eu) simpatie pentru A.I. Cuza. Care altminteri seamănă ca două picături de apă cu stilul oficial din vremea comunistă, sau măcar din anii 60-70. Cînd se insistă asupra calităţilor lui Cuza, unele exagerate (sau reproducîndu-se zise care nu reprezentau neapărat şi fapte ale domnitorului), şi-s trecute sub preş multe defecte.

Din acel moment am devenit prudent. În sensul - chit că nu eram informat foarte mult - că autorul este totuşi un istoric de gardă veche, care a activat în comunism (de pildă la Ministerul Învăţămîntului), iar asta lasă urme...
Ceea ce nu e o tragedie, la o adică - dacă-s pretenţios mult şi strîmbătoriu din nas în exces pot lua altă carte din raft. Eventual să mă laud la bere amicilor pe care nu-i am că ce deştept sînt eu, care nu am făcut nimic, pe lîngă Ioan Scurtu.

Unde mai derapează autorul, după gustul meu, este pe la mişcările ţărăneşti din 1907 (parcă şi pe celalalte, precedente, le aminteşte cu exces de zel, de unde pot bănui că a avut pe ţeavă ori a publicat ceva înainte de 1989), la mişcarea socialistă de prin 1905-1910 şi prin alte locuri mai mici, unde miroşi iute stilul antedecembrist, chiar cu tentă de reciclare.
N-am apucat să spun că alde cartea apare în 2001, de unde ideea că va fi fost scrisă pînă prin 1999.


II



Odată depășit cest teren al sensibilităților autorului (rude, ascendenţă la țară? Nu verific ACUM  pe Google, dar e foarte posibil...), firul relatărilor sale istorice va  proba echilibru, dar și o curgere plăcută, cel puţin pentru un cititor de instrucție medie. 

Carol I este văzut cu simpatie, dar mai ales cu derefența pentru omul ponderat, călcător peste interesele personale în favoarea celor obștești... Se poate pune problema aici care-s alea exact interese obștești, căci în epocă (mă refer la 1866-1871) se va fi bătut recordul cantitativ de brașoave patriotarde. Or Carol I pare interesat în exclusivitate în conducerea unei bărci (cu pasageri extrem de inflamați) către ținta îndepărtată a unei țări aliată la modernismul Europei apusene. 
Domnitorul pare lipsit de orgolii personale, vizitează mai toate colțurile țării, închide ochii la balcanismele locului, dar în mare și la cele ale puterii suzerane otomane, căreia îi aduce obolul de vorbe. Nu și de fapte, conducînd îndepărtarea lentă dar sigură a țării de Poartă. Merge pînă și la căsătoria fostului complotist N. Rosetti-Roznovanu, la Iași, unde gazdă îi este... mitropolitul Calinic!

 Catedrala din Iaşi, imagine din  fototecaortodoxiei.ziarullumina.ro

Calinic Miclescu, tablou de Carol Popp de Szathmáry

În 1866 și 1871 în Principate / România domnește o adevărată nebunie. Viețuiesc acum de pildă șase foști domnitori și vreo 20 de beizadele, situație care nu la unire în jurul tronului conducea. În același timp, spiritul rvoluţionar pașoptist era departe de a se fi epuizat, înseosebi sub latura lui nesupusă, a plăcerii comploturilor și dorinței de răsturnare spectaculoase a celor decretați drept tirani. 
În același timp, de cel puțin o jumătate de veac lumea era învățată cu domnii efemere, cu lideri de țară onorabili dar totuși mediocri. Și implicit fără să genereze stimă reală din partea supușilor.

Carol I era văzut cu destulă ostilitate și pentru că era neamț, într-o vreme cînd simpatiile românilor mergeau cu precădere spre Franța. Războiul dintre aceasta din urmă și Prusia, din 1870 toarnă gaz peste focul antipatiei. 


Lumea se așteaptă la victoria militară a Surorii mai mari (de gintă latină), atmosferă în care liberalii radicali pun la cale o conspirație cu caracter republican. În cadrul acesteia, în vreme ce majoritatea comilitonilor optează pentru a observa desfășurarea conflictului din preajma Sedanului francez, Candiano Popescu pornește mișcarea sa din Ploiești. 


Înfrîngerea rebeliunii nu scade din energia combativă a “roșilor” (liberalii radicali), în rîndul cărora activează nume ce ulterior capătă nume de oameni la locul lor în manuale: Ion C. Brătianu. CA Rosetti, Mihail Kogălniceanu. 
Formulările numiţilor nu erau dintre cele mai domoale: “Tronurile se clatină, monarhii se pitesc, ca bufnițele la razele soarelui răsărind /.../ Tremurați, monarhi! Ora vi se apropie!”.  Conservatorii nu erau nici ei mai înțelepți, văzînd de pildă în guvernul lui Ion Ghica din decembrie 1870 “un minister roșu”.

Înfrîngerea Franței în război nu a scăzut zavera...

 Napoleon III al Franţei, după ce a capitulat la Sedan, alături de cancelarul prusac Bismarck.

... în fața căreia nici Carol I nu a luat cele mai inspirate atitudini (era prusac auster, dar și om, supus greșelii...). Se ajunge la mișcări de stradă în București, la strigăte de “Trăiască republica! La Palat!”. Pînă și primul ministru șovăie, nu și generalul Solomon, care protejează ferm mai multe zile cu trupele reședința domnitorului.


.. Restul orașului fiind însă în continuare în mare fierbere, Carol cheamă finalmente la palat locotenența domnească ce-i încredințase puterea în urmă cu cinci ani și amenință cu abdicarea.
A fost un duș rece pentru toți nemulțumiții. Ioan Scurtu punctează: “Elita politică românească a realizat, dintr-o dată, că nu se putea dispensa de Carol, deoarece România ar fi intrat în haos. truda mai multor generații /.../ s-ar fi risipit în neant”. Se reușește alcătuirea unui guvern puternic, sub conducerea lui conservatorului Lascăr Catargiu. O vreme radicalii mențin sus steagul revoltei, însă vor fi descurajați inclusiv prin gesturi de-a dreptul fizice, cum este plimbarea călare pe care și-o permite domnitorul în acele zile tensionate prin București. 


Peste puține săptămîni, Ion C. Brătianu își făcea mea culpa legat de ultimii săi cinci ani politici: “Nu numai că am voit să definim care sînt limitele constituționale ale șefului statului, dar am mers pînă la a voi să-l facem cu totul o ficțiune /.../ să-l facem un manechin. Ei, domnilor, eu nu fac această imputare numai altora, mi-o fac și mie însumi”. 
 Este semnul că liberalii nutreau o nouă orientare ideologică, renunțînd la spiritul revoluționar de la 1848. În paralel, de la aceeași tribună a parlamentului, Carol I rostea tot pe atunci: “Adevărata libertate n-ar nimica de-a face cu neregula și anarhia; fără datorii nu există drepturi, fără ordine nu-i libertate”.
Cele reproduse imediat de mai sus reprezentau însă doar o extremă a sinusoidei, la opus viața politică aducînd în continuare cu un mic circ – caracteristică ce nu pare să o părăsit nici scena de profil a anului 2012... Eternul uman, de sub Carpați şi de aiura probabil...
Mai ales în opoziția prelungită din 1871-76, liberalii revin la vechile strigăte de luptă: “Între țară și tron se cască un abis!”. Sau:  “Spionul prusian sau Principele Carol de Hohenzollern, domn al României”. În această vreme, un D.A. Sturdza se dovedea și mai inventiv. Încropea articole și le publica – cu autor inventat dar inevitabil cu nume germanic - într-o gazetă de la Praga. Le traducea și tipărea apoi pe Dîmbovița, drept oglindire a modului cum pasămite vedeau străinii lucrurile de la noi.

Lunga secetă din opoziție a dus însă și la gesturi ceva mai practice din partea liberalilor, ale căror facțiuni se unesc în 1875, își stabilesc un program și pun bazele Partidului Național Liberal. 


Casa a lui Stephen Lakeman, zis şi Mazar Paşa (în centru, spate, reliefată cu albastru), în care au avut loc preliminariile şi constituirea  PNL, la 1875. Mulţumiri  aici.

Acesta ajunge la guvernare peste un an, debutul celei mai lungi perioade la cîrma țării a vreunei formațiuni politice, 12 ani, în principal sub bagheta “Vizirului”, Ion C. Brătianu.


În răstimp, domnitorul are parte și de evenimente personale mai puțin fericite. În 1873, principesa Elisabeta paralizează în parte, nemaiputînd să meargă vreme de mai multe luni. Și mai grav, peste un an se stinge din viațâ fiica perechii regale, Maria, în vîrstă de trei ani și jumătate. Nu au reușit să mai aibă alți moștenitori, iar acest lucru îi va marca profund pe Carol și pe Elisabeta.

 
În 1876, norii se învolburează deasupra continentului european. În conflictul declanșat între Rusia și Turcia, România se raliază primilor. Luptele se dau în Bulgaria, rușii și românii ies învingători, ceea ce ne permite să dobîndim independența. 

 
Momentul este umbrit de faptul că mai marii europeni admit ca Imperiul Țarist să-și încorporeze cele trei județe basarabene care de la 1856 aparținuseră (în urma războiului Crimeei) României. Se produc tensiuni între cei doi aliați, se umflu piepturile mioritice, dar în privința obținerii – tot atunci și în compensație – a spațiului (anterior turcesc) al Dobrogei nu se mai spune nimic... Cel mult că aparținuse lui Mircea cel Bătrîn, cu nici patru secole în urmă.


Peste patru ani, România devine regat, iar situația celui ajuns monarh este de o stabilitate mult superioară celei din anii de debut ai domniei. Foștii inamici i se alătură, frazele mari îl vizează din ce în ce mai des. Și țara prosperă, ori cel puțin o bună parte a ei. O alta, țărănimea, se aflâ în mizerie și se ajunge – în 1888 – la răscoale.

Perioada de opoziție de după 1876 se dovedește fecundă și pentru conservatori, care se unesc în partidul ce poartă numele curentului lor politic și avînd drept lider pe Lascăr Catargiu


 Se înființează în 1880 Banca Națională a României, care face posibilă existența în teritoriu a unei politici de credit extrem de eficiente. 
Și urmare a acestei situații iau naștere numeroase unități industriale, îndeosebi în ramurile extractivă și de prelucrare a lemnului. În paralel, pe așa-numitele Domenii ale Coroanei, s-a optat un mod de lucru-model, care să inspire spre muncă și îndestulare țăranii care intrau în contact cu el. Ion Scurtu constată însă cu amărăciune că efectul civilizator al Domeniilor Coroanei în rîndul țârănimii a fost destul de redus...

Condeiul plăcut al autorului (dl. Ioan Scurtu)consemnează apoi debutul în epocă  al lucrărilor de canalizare a Dîmboviței, apoi a unor edificii de referință precum acela al Băncii Naționale, Casa Monteoru, Ateneul Român. În 1883 se încheie construcția bijuteriei numite castelul Peleș, din preajma mînăstirii Sinaia, sub  Bucegi.




(va urma)





Dl Ioan Scurtu

Un comentariu:

  1. Multumesc pentru preluare. Insa, atentie! Casa colorata aici cu albastru nu e a lui Mazar Pasa ci a lui Cornescu. Casa Filipescu, a lui Mazar Pasa, este urmatoarea in dreapta. La mine era colorata in rosu. Razboiul din 1870 a mai avut si o urmare indirecta la Bucuresti. Alexis Godillot, care avea lucrari in executie la Gradina Episcopiei (azi gradina Atheneului) - facea pavaj si imprejmuire - scria primariei ca nu se poate aproviziona cu pavele (din Franta) din cauza razboiului si cerea amanarea datei de finalizare.

    RăspundețiȘtergere