vineri, 9 noiembrie 2012

[UMAN, SOCIAL] Religie


Un articol în "Adevărul".



I


Autor, un om aparent la locul lui.
Construcţia materialului, aproape fără cusur. Găsim oarece vinovăţie la aproape, subliniind în acest mod minunăţia departelui

Aproape este coada la moaşte, respectiv cazul Tanacu (recent transpus şi în film).
Dar reperul este situaţia din filmul rus cutare - mai exact Ostrov -, faţă de care micim şi greaua noastră putinţă de a ne purta cu aproapele cum spun Scripturile.




Să reproduc materialul lui George Rădulescu:
 Sublinierile îmi aparţin.


Cum să trăiesc ca să capăt mântuirea, Părinte?" „Trăieşte şi tu cum poţi. Încearcă să nu păcătuieşti prea mult". Acestea sunt ultimele replici din filmul rusesc „Ostrovul" (2006), un reper cinematografic pentru oamenii care deţin mai mult decât prezentul vieţii lor.
Ideea filmului e simplă şi luminoasă. Pentru a atinge sfinţenia nu trebuie să urmezi Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint-Serge" din Paris. Ortodoxia înseamnă luptă cu propriile neputinţe şi conştiinţa permanentă a propriei nevrednicii în faţa Lui Dumnezeu. Acest nivel superior de înţelegere a lumii te ajută să scapi de tentaţia de a-i judeca pe ceilalţi. De aici poate începe curăţenia lăuntrică pentru că privirea critică se mută din afara ta în interiorul tău.
Părintele Anatolie, personajul principal din „Ostrovul", poate fi oricare dintre noi. Într-un moment de maximă slăbiciune, în tinereţile sale, a ales căderea... A ales să tragă cu arma asupra camaradului său, la îndemnul unui ofiţer german, pentru a-i fi cruţată propria viaţă. Fracţiunea de secundă în care talazul laşităţii i-a întunecat mintea, în care totul părea sfârşit, s-a dovedit a fi începutul binecuvântării lui şi a altora, ce i-au fost scoşi în cale, mai târziu, după ani de penitenţă.
Urcuşul spiritual al Părintelui Anatolie s-a declanşat la hotarul vieţii cu moartea, acolo unde inima şi raţiunea mai degrabă se despart decât se unesc. De-a lungul „firului epic" al transformării păcătosului în sfânt, privitorul se recunoaşte în căderile personajului principal, dar descoperă că, prin asumarea totală a păcatului, nimic nu este pierdut.
Aşadar, un film care îţi umple cu folos aproape două ore din viaţa pământească. Urmărindu-l în linişte, începi să simţi smogul (pseudo)informaţional din juru-ţi. Nu moaştele spre care se îndreaptă şiruri nesfârşite de oameni, fiecare cu motivele lui, ne împiedică pe noi, criticii lor, să fim mai buni. Şi nici „cazul Tanacu" nu poate fi o scuză pentru ignoranţa în care ne complacem şi pentru falsul raţionalism pe care-l afişăm.
„Ostrovul" ne arată că echilibrul (inclusiv cel social) nu se dobândeşte arătându-l cu degetul pe celălalt, ci văzându-ţi de treaba ta (multă, în majoritatea cazurilor). Aţintirea ochilor către vinovăţiile, deseori închipuite, ale aproapelui nu aduce nimic bun. Important este să nu uităm de noi înşine în alergătura bezmetică după bătrâne care se înghesuie la racla cu moaşte şi după imaginari abaţi de Ev Mediu, care chinuie fecioare, după porţile ferecate ale mănăstirilor.


II

Toate bune şi frumoase, dar subsemnatul posedă alte păreri.
Care tratează religia drept minciună şi ipocrizie.

Paradoxal, dacă prin absurd ajungi să demonstrezi aşa ceva, eşti luat, tratat tot tu drept ciudăţenie şi negativă.
Slabă speranţă să poţi demonstra ceva cuiva care are toate ferestrele închise. La o adică, e normală aşa atitudine, măcar cheia întoarsă spre deschis în broască porneşte fisurarea unui edificiu care asigură un fel de stabilitate interioară a unui om, a unei societăţi omeneşti.

N-aş sfătui  pe nimeni să devină monumentul de atitudine creştină recomandat de George Rădulescu în materialul său
. E o glumă, un dă bine, un aşa se fac/scrie/afirmă.
În practică vei fi mîncat cu fulgi cu tot, mai ales în România noastră (dar simt că peste tot omul este... om. Cum a fost proiectat el să se descurce pe lumea asta. Nu de Dumnezeu şi cultura adiacentă).

Umblu prin urbe, poate nu suficient de atent şi de mult, dar nu am găsit persoana pe care, dacă o priveşti în ochi, să o vezi stăpînîtă de sentimentele-vorbe mari de care vorbeşte dl Rădulescu. Care, la bani mărunţi, stabileşte reperele în funcţie de un film. Deci neserioriztate şi - să mă iertaţi! - parşivenie totală: pui ştacheta unde i s-a nărăzit unuia, rus de felu-i, apoi indirect ne faci de doi lei că nu am ajuns la acea performanţă.
Trec peste faptul (şi să mă ierte aici Ambasada Rusă!) că, dacă marele popor pravoslavnic e aşa de la locul lui şi născător de chitiţi pe religie, de ce naiba tot vine de nişte secole, absolut nesfînt, să ne cotropească şi să ne termine - dacă nu mă credeţi pe cuvînt, daţi un ochi peste Prut.

Nu-s sculat prost, dar pur şi simplu nu văd altă descriere sumară a ceea ce face marea surată de la Răsărit... Nu sîntem puşi pe ceartă, pe supărare, dar să-mi explice careva (altfel decît cu obişnuitul nagan la tîmplă) că opera Rusiei este şi de alt fel.

Recapitulînd, mi se pare neserios să stabileşti nişte repere absolut nerealiste (în sens de neexistente pe undeva sub sori, şi mă refer inclusiv la aceia spirituali), după care să-l trimiţi spre dureri de cap pe bietul om care  avu ghinionul să posede o încurcătură sufletească şi pe care cată s-o liniştească. O linişteşte de nu mai poate, umblînd după caii verzi ai autorului articolului, ale tuturor - la o adică -  ce predică ideile cu pricina.


III

Eu unul cred ce văd, ce pipăi, iar aici pot veni liniştiţi milioane de potcapii şi de mireni să spună că subsemnatul nu percepe bine lucrurile.
Iar ei posedă Adevăru', Calea şi Viaţa.

Dar mă uit prin jur şi n-am văzut vreun seamăn sfînt - iar asta nu după criteriile mele, ci tocmai ale lor. Nu mă plîng de situaţie, la o adică am de-a face cu realitatea, iar asta din urmă e o chestie la care sănătos este să te adaptezi.
Că o fi vreunul cu har nemaipomenit la vreo mînăstire pitită, dacă se poate în Siberia, aş admite... Dar nu pot să nu observ că respectivul apucă să fie aşa într-un mediu septic, izolat tocmai de mediul original, normal al speciei, al vieţuitoarei în general.
Dar pariez că dacă şi pe acela îl priveşti în ochi ceva mai mult timp vezi destule drăcisme...

În context, oi da peste vreo legumă ce dă sentimentul de mare viitor sfînt, dar pe acela de fapt l-a părăsit pur şi simplu vitalitatea... Vorba aia tot rusească: e nemaipomenit nu pentru că a vrut, ci pentru că nu mai are resurse (bancul cu Ivan făcînd pipi la zidul Kremlinului).

Apropo de mediul septic, religia nu poate trăi decît în ceva de acest gen. Caracteristicile ei sînt falsitatea, duritatea, nevoia de mediu propice, unde să nu ajungă, Doamne-feri!, în vreo dispută serioasă  cu cineva.
Dumnezeu e numai al lor, necredinciosul e cu siguranţă într-o ureche şi sortit pieirii veşnice...

Mă uit la emisiuni tv, radio... De cele mai multe ori omul bisericii e singur în platou şi nu un realizator supus, ridicător de mingi la fileu.
Dacă se nimereşte în altă ocazie la o masă rotundă, ceilalţi sînt aleşi cu grijă, băieţi la locul lor... Care nu e, posedă politeţea de a sta acele zeci de minute în banca lui.
N-ai să poţi întreba vreodată, în direct şi la oră de vîrf, cum se face că există zeci de mii de religii pe pămîntul ăsta, fiecare convinsă că ea e unica adevărată, că doar enoriaşii ei se vor salva şi ticăloşii ăilalţi ba...


IV

Bineînţeles că pot exista, în spatele uşilor închise, discuţiile între iniţiaţi.

A la Marele Inchizitor, mă refer la personajele de acolo... Acolo  nu mai ţine cu poveşti, se trece la stilul de care tot pomenesc eu, Tipătescu... "Lasă-mă, nene Caţavencule, la mine vii cu d-astea?!"

Mi-au nimerit sub ochi nişte fotografii dintr-o colecţie, ţine de ziarul ortodox "Lumina" (felicitări pentru munca lor în a oferi acele imagini publicului!).
M-am uitat - pe numeroasele reproduceri de acolo - la figura patriarhului Miron Cristea, întîiul pe post al României Mari. Dacă vedei vreun dram de sfinţenie opri barim de smerenie pe chipul acestuia, să mă anunţaţi şi pe mine...
O să spuneţi că tipul nu e reprezentativ,  dar cu regret afirm că întreaga plasă nu poate fi altfel. Nu poţi ajunge undeva mai la deal în societatea omenească, de fapt nu poţi vieţui în acea comunitate, nu-ţi poate bate inima dacă ai fi cum predică dl George Rădulescu şi toţi ceilalţi ca el, de vreo 2000 de ani încoace.

Mă mai uit şi la liota de colonei şi generali, de băgători de seamă din acele imagini...  V-am mai spus că nu-s legionar şi n-am pasiuni pentru Corneliu Codreanu... Dar tipii ăia nu au clipit cînd i-au luat gîtul unui tip legat fedeleş, iar apoi au spus că respectivul a încercat să fugă de sub escortă...
Iar şeful Bisericii n-a avut clipeală de repoş la adresa criminalilor, în acel moment. Avea o corabie de condus, nu? Peste doi ani băieţii cu anteriu vor merge liniştiţi şi la slujbele de stat ale legionarilor... Îi vor lăsa  apoi pe verzi în închisori şi se vor alătura lui Antonescu, apoi comuniştilor, lui Iliescu şamd.
Să tot crezi în regatul din Cer pe care îl propovăduie oamenii Bisericii!




 În stînga, Mihai Antonescu


În spate şi dreapta generalului Lascăr, Lucreţiu Pătrăşcanu. Biserica  pune acum umărul, merge frumos la Congresul preoţilor democraţi, acceptă în 1948 proprietatea unei Biserici Unite ucise de comunişti (ca în cazul Codreanu de care vorbeam), după care se vaită de "clericii şi mărturisitorii iurmăriţi şi arestaţi de Securitate...


Mitropolitul Bălan (fizonomie de sfînt, sans doute...) şi prim-ministrul Petru Groza.



Dar să revin - căci m-am luat cu vorba fie şi ilustrată - la seria de imagini cu Miron Cristea .















În unele imagini nu se află patriarhul, dar le-am plantat pentru a privi atent genul de oameni  (imaginaţi-vă că şi pe ei îi înjura plebea atunci exact cum o face azi cu huliţii politicieni!) cu care omul lui Dumnezeu nu ştiu să fi avut vreo ezitare în a colabora.


În loc de epilog

Înţeleg că tot sportul cu religia e necesar unora. Majorităţii populaţiei mai exact (inclusiv din temător conformism, la nivelul inconştientului).
Pricep că e tare folositor şi statului.
Şi că, în asemenea, situaţii, ideea de minciună şi ipocrizie, ambele la nivel mare.

Dar din cînd în cînd poate e bine de spus şi cum e cu împărăţia. Cu instituţia aia unde oamenii sînt goi, chit că li se pare a purta veşminte grozave.


PS1
Mă uit la scrisele contemporanilor despre Miron Cristea. Barim Argetoianu îi trage un portret clasa întîi. Şi nu cred că minte - măcar am ajuns să simt şi eu pînă la o etate... (apropo, voi fi bunic!).

Ai o realitate sub ochi şi vin unii...
Ţi se pare...
După care - dacă rarisim acela se întinde la vorbă...
Daaa, dar nu se face...  Multă lume are nevoie de ea, de credinţă, aşa cum e ea... Nu mai serviţi o dulceaţă, domnu'? Şi unde spuneaţi că lucraţi? Mai veniţi pe la noi... Avem un vin bun...

Cum am zis, cazul rarisim, că ar risca şi s-ar deranja la o vorbă... Încearcă să te cumpere apoi. Toţi au un preţ.


Bine că nu trăim acum 500 de ani...

Noi românii am avut tipi care să se ridice împotriva opticii oficiale?
N-am avut.
C-altfel aveam idee ce le făceau, cum îi desfiinţau....
Tăia el gîturi Ştefan cel Mare şi Sfînt şi pentru lucruri mai mititele...


PS2
Apropo de vorba aia nemaipomenită cu oamenii care deţin mai mult decât prezentul vieţii lor.
N-am văzut unul din religioşi care să-şi puie şi problema lui Trecutul (articulez intenţionat). De unde venim.
Eu unul dorm noaptea la aşa eventuală problemă, dar îmi pare aiurea că se dă atenţie mare-mare viitorului, unde vom petrece infinitul de după moarte, cu haltă în judecata de apoi, dar nimeni nu vede în sens invers, la inifintul care precedă venirea noastră sub soare/în viaţă.
Tot o, pardon, freacă în ce priveşte mîntuirea, nu se pune vreun dram de atenţie şi la  e prin jur? O fi oarecum dincolo de gard, dar e tot în realitatea, în viaţa noastră...
Sau acolo nu ne dă voie să privim careva...
Cum, nici nu ştiţi dacă e voie sau ba? Nu v-a dat nici prin cap?
Iar acum, dacă v-a dat, ce părere aveţi?
Ăăăăăă... Pleacă domne de-aici! (sau pleacă respectivul credincios singur, sperînd să refuleze cît mai iute grozăvenia...)

PS3
Altă pastilă, din primul paragraf parcă al dlui Rădulescu:
"Conştiinţa permanentă a propriei nevrednicii în faţa Lui Dumnezeu."
 Mamăăă, ce pute vorba asta, a manipulare, a punere şi stat cu botul pe labe, PRIN INTERMEDIUL VINOVĂŢIEI...

Dacă te iei după date precum cele citate, ce sadic mic e Dumnezeu ăsta, care face o arătare nevrednică comparativ cu el (se teme de concurenţă, acest Cronos?), ca să aibă cui freca apoi ridichea şi pune cu fruntea în ţărînă...

Tot despre material G. Rădulescu

Bineînţeles el vede bine lucrurile, smogul e afară... Braţul cel tare l-a cuprins pe el, nu şi pe ăilalţi, pre păcătoşi... Totul este să te faci cîrpă, potrivit Perceptelor...
(Bineînţeles că nici nu se mai pune problema vreunei îndoieli, chit că dl R. - pariez! - ne-ar putea ţine o conferinţă entuziastă şi despre Descartes, dacă îi solicită redactorul şef ori patronul)


Ăsta de mai jos-s eu, nu autorul articolului din gazetă.





Mai destind un pic atmosfera (inclusiv a mutrei mele triste de mai sus) cu ACEST CLIP, din nişte locuri dumnezeieşti în alt mod decît al Bibliei...


 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu