miercuri, 5 decembrie 2012

[PSIHANALIZĂ. VIAŢĂ] Zdruncinături poate rele, poate bune



Aici ar fi de pus un echivalent al anunţurilor de la cinema (pe vremuri) ori la tv de azi – unde nu ştiu cine le ia în seamă – că pelicula nu este recomandabilă minorilor sub cutare prag de vîrstă.


În recentul meu post cu Gura sobei, nu cred că acea  împărţire pe procente a fost chiar aiurea…
De pildă, la cele de mai jos e de intrat în sală doar pentru Două procente.
Nu ştiu dacă acestea sînt identice cu genul de criticişti din postul pomenit, dar mărimea auditoriului pe care îl cred copt, pe care îl cred ca putînd suporta cele din expunere cam la atît -  2% -, e posibil să se ridice.

I

Eugen Popescu, om de munte, fost amic, fost conducător cu destule merite al Clubului AlpinRomân îmi trimite un mesaj foarte dur (vezi comentarii la postul Poveşti la gura sobei, acum 2-3 zile).

În sine, rîndurile lui sînt nepotrivite cu ţinta şi chiar cu situaţia. Motiv pentru care nu e de obosit să le răspunzi direct.
În acelaşi timp ele se constituie într-un semnal ce poate fi util, semnatarului acestui material.
Realmente, se întîmplă în viaţă ca vreunul să te altoiască absolut din senin. M-am trezit cu cu o nebună, la o plimbare cu Radu mic-mic, că-mi aruncă un cataroi în cap. Un altul, din stradă, zvîrli un proiectil asemănător acum mulţi-muţi ani, într-unul din geamurile apartamentului familiei. I se păruse lui 
Deci se poate.
La clinciul cu Eugen P. cred că e de sondat dacă nu am şi eu totuşi o parte de vină…
Nu e aici tendinţă masochistă, ci realmente intuiesc a putea culege ceva interesant din incident.

De pildă, îmi asum că de la o vreme prea văd doar cele rele la nea Baticu, şi deja nu mai contează modul în care ambalez afirmaţiile privindu-l pe fostul meu mentor.
În acelaşi timp, pot fi gesturi a căror justeţe nu o stăpînesc îndeajuns, de pildă vorbitul zice-se în exces despre mine însumi. Că ar plictisi audutoriul. Că (tot) el riscă să plece şi mai ales să capete o părere proastă de matale.
Aici de avut în atenţie situaţia.

Să nu ne faem iluzii că rezolvînd situaţii viaţa se va îmbunătăţi. Nu. Ea are talentul de a scoate întotdeauna alte probleme, dureri, balamucuri, mirări la suprafaţă.


Apropo de aşa vedere, cel mult cenuşie (pornind de la negru adînc).
Acel tip de – să-i spunem – pesimism prinde, e acceptat, rezonat, înţeles la puţină lume. Doi la sută-ul e care vorbeam.
Altminteri lumea e în căutare de veselie, de ne-angoasă, şi chiar reuşeşte ca suma trăirilor personale să fie pozitivă, în sensul plăcerii. Suportabilului.
Canalele TV sînt pline de aşa emisiuni, care permit privitorilor interesaţi să menţină pe plussuportabilul propriu.

Stau şi mă întreb - mă iertaţi pentru eternu-mi sărit de la una la alta – dacă tinerii realmente sînt o categorie veselă şamd. Pur şi simplu acolo aportul de înveselit e mai mare decît la categoriile superioare, ca număr de ani.
De ce acelaşi număr de canale nu produce încîntare similară cu a tinerilor, în cazul celor mai copţi?

Pentru că  pare a fi ca la droguri. pentru a atinge starea plăcută, e nevoie – în timp – să măreşti doza.
Mai este calea lui a suporta nefericirea olecuţă mai mult, dar nu cred că se ajunge tare iute la palierul acesta, ci tot a la Zosima, dostoievskianul, după ce o faci lată din plin şi a la longue .

Există vîrstnici care nu ating starea lui a suporta intenţionat relele (aici există şi peste-calulmasochist, de autoflagelator – care în sine şi el evită finalmente mare parte  disconfortul existenţial…).

[M-a luat căldura. Nu e un fenomen care să se petreacă la postări curente. Însemnă că realmente se mişcă ceva, e pus ceva în vînzleală  în interior.]


Nu bag mîna în foc a fi atins categoria Marelui Inchizitor, în sensul omului care îi poate reproşa ori măcar cunoaşte Creatorului dintre  dedesubturile existenţei.
Aş putea afirma însă sînt în afara categoriei de cogeneri ori mai vîrstnici care îmbătrînesc blindaţi bine împotriva neplăcutelor din exterior. Care în sine suportă multe fizice mai neplăcute decît subsemnatul, dar totuşi nu umblă în zone de spăriat, cum m-aş lăuda eu c-o fac fie şi niţel.


De multe ori îmi reproşez că nu îmi controlez în exces spusele de aici, dintre care parte ar fi nu neapărat fudule, cît irealiste.
Totuşi nu mă omor cu controlul, poate din lene, poate din plăcerea lui a lăsa să iasă, poate că în acel torent spre lumină ies şi lucruri interesante.
Interesante inclusiv în sensul că domolesc un pic umanul balamuc interior, pînă la ivirea altei situaţii de viaţă neplăcute.
Recunosc totodată că scrisul de chestii precum acestea te separă de angoasa curentă, iar în acelaşi timp îţi dă senzaţia că stăpîneşti măcar un pic lumea. Nicolae Iorga folosea în acest sens corectura materialelor pentru tipar (situaţie punctată prompt şi  savuros de dracu’ ăla de Argetoianu, dar pe care o sesizează şi un Vaida-Voevod.).



II

Legat de genul de materiale care l-a iritat pe Eugen.

Da, există agresivitate în sine acolo.
CANALIZATĂ INCLUSIV ÎN A COBORÎ (fie şi îndeobşte academic) PE CELĂLALT,  şi implicit a mă sui pe mineAsta pentru a drege dintr-o angoasă unde mai am de lucru - probabil la moarte avînd-o tot nerezolvată – toată viaţa.

În acelaşi timp, cred că de multe ori semenii încearcă să ne încalece, să ne fraierească, să ne înşele să spunem că ce valoroşi sînt dumnealor – cînd nu e aşa.
Bineînţeles la faza din urmă criteriile diferă de la cei ca mine la restul, care e posibil să fie mai puţin corecţi – vorbă care la o adică este doar un mod între altele de educaţie, de comportare.
Păi, cam asta fu mărturisirea, mărgica pe care tot voiam s-o pun aici de ceva ceasuri.
A, mai era dorinţa de a fi băgat în seamă, dar nu oricum, ci să fie tratat ăl mai best, mai tare, mai Dumnezeu, care pe deasupra să poată să fie cum vrea pielea lui, inclusiv neam prost cu supuşii. Ultima chestie nu o simt, dar am zărit eu prin jur cum e cu ăia alintaţi şi mă vaccinez aticipat, prin astă afirmaţie.
.
III
Mesajul lui Eugen P., care şterge ghena cu mine, cred că poate fi privit cu destulă atenţie, mai ales în zile cînd ne prisosesc neuronii.
Ce-i vine unui om s-o ia pe arătura aceea?
Să-i joace de pildă festa de a afirma poveştile cu scanerul de acolo, cînd altminteri lucrurile au fost binişor altfel.

La alte acuze nici nu e de deranjat a răspunde (dacă ţine cineva neapărat , îi pot oferi lămuriri), iar aici procedează bine un corespondent, care plasează stilul diatribei popesciene în categoria argumentelor ad hominem. Eu spun că X a făcut cutare lucru, dar mi se răspunde că-s reclamagiu şi atît.
Cei de la România Pitorească la fel făceau şi fac. Atitudinea trădează inclusiv un arbitrariu teribil în mediul unde s-au dezvoltat respectivii, unde gura dictatorială a puternicului locului era infinit mai de speriat decît posibilul argument contrar. Iar  Bossul proceda astfel pentru că identic se operase cu el în copilăria-i –  gestul în sine fiind comod cît şi sadic.

E interesant de văzut de unde i se trage lui Eugen. Şi la o adică nu neapărat lui, ci unui cogener, plus fost prieten (eram amici deja în primăvara lui 1979). Oare ce viscol ia naştere în interiorul unui om de ajunge să se comporte aşa – iar aici disconfortul lui nu-l stropeşte doar pe Ordean, ci şi pe alii, vezi lista CAR.
Nu-mi dau seama pe moment ce şi cum. Iar faptul că EP nu e zgîrie-brînză ca mine, ci un realizat din plin material, nu poate decît să sporească necunoscutul şi nelămuritul situaţiei.


Tout comprendre c’est tout pardoner. /
If one understands Tout one can forgive him too...” (Thomas Friederick)
Nu mă laud c-am ajuns neapărat la stadiul ăsta. Dar mă strădui…
În acelaşi timp, dacă Celălalt vine în timp cu o serie nouă de De-înţeles-uri, cel puţin teoretic cred că pînă la faimoasa Înţelegere este inevitabilă o partidă de revoltă, de iritare…



PS
Mai la  lingurica minţii mi s-au dus afirmaţiile – de acum cîteva luni – despre subsemnatul ale lui Dan Vasilescu. El a văzut bine cu cine are de a face, chit că la nervi a pomenit doar relele. Mai exact insuportabilele, pentru preopinent.
Mai păţisem aşa ceva cu Dorin Gherman – cu precizarea că acel domn era şi rămas-a măgar, motiv pentru care nu posedă stima-mi de pacient pentru medicul care l-a ajutat fie şi dureros la vindecarea unei hibe.
E interesant că acele groaznic de neplăcute  ajung să fie acceptate (dacă nu fugi de ele, dacă nu refulezi), finalmente lăsîndu.-te rece acuza, mă ales că elementara regulă de trei simplă a făcut ca acuza să modifice lucruri în interior. Deci, nu mai sîngerez la ideea că aş vrea să fac din abruptul Bucegilor un fief propriu (adaug eu, de dres salvator Egoul), mai ales că îmbătrinirea şi rablagirea fizică cam destrămară visul de satăpînit -  în fond -  Realitatea…


PS 2

Am adunat aici cîteva poze în care drumurile mele s-au intersectat cu ale lui Eugen Popescu.
Dacă lipseşte din vreun cadru, era prin preajmă. De că pildă la adunarea generală a aripii Cunescu din CAR, unde E. venise în căutare de clienţi pentru echipamentul montan al firmei lui. Nu văd asta nimic jenant, la oa dică nu ar fi ajuns unde e dacă nu începea de jos (mărturisesc c-un an-doi am trecut cu mare invidie pe lîngă firma lui din Buşteni).
Construcţia primitivă de lemn din 2-3 poze de acolo e din interiorul unui mic refugiu ridicat în 1980  de Eugen şi de George P., imediat deasupra Poienii Morarului, pe flancul sudic al acesteia.

Baticu are o vorbă, în Amintiri, ceva cu rebus, pornind de la o afirmaţie Cristea despre ordinea echipierilor în premiera celor Trei Surplombe.
Oarecum la fel stau şi eu acum siderat, în faţa vorbei că i-am promis lui Eugen că-l desfiinţez.
Cum naiba să desfiinţezi pe cineva?
Presupunînd prin absurd că ai realiza ceva pe drumul ăsta, celălalt ce păzeşte, în sensu’ că de cînd fiinţarea, fiinţa lui e legată de vreo acţiune a altuia?


PS3

Abia acum încep să-l înţeleg (ori mi se pare), pe Nichita Stănescu. De ce trăgea el tare la măsea, de ce nu putea scrie fascinantele-i versuri dacă nu sorbea ceva (stil care l-a ucis la 50 de ani).
La mine ăl puţin, orice emis de idei mai mult sau mai puţin savante în văzul lumii aduce barda Superegoului, mai exact a maică-mii. Fie şi răposată. Cum să te duci tu şi să spui cele în public, să te legi şi să te pui cu atîta lume normală la cap?!

Apropo… Zău – cred eu – că situaţia lui Nichita Stănescu merită poate o abordare ca a nu spui cine aici de faţă, în sensul unui neîncurcat în aşa nu se face. Cine ştie ce moaş-sa o fi avut omul ăla în suflet (altminteri eu nu sînt între fanii lui, prea era vcolaboraţionist!). Zău că e păcat de bucata care nu e scoasă la lumină, şi asta doar pentru că 80% sînt sensibili şi au nevoie de mituri, inclusiv pentru a se simţi ei mai cu moţ, mai cu Dumnezeu mai mare decît al altora.
 Mamă, ce tristeţe are în ochi! 
Cum, nici privirea mea nu e mai brează?
Păi să fim atenţi…
Careva spunea că la baza cancerului şade tristeţea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu