joi, 6 decembrie 2012

/ PSIHOLOGIE, UMAN / Prin ceața altora, început decembrie 2012





vo

I

Mă conving pe zi ce trece că omul are nevoie, în funcționarea lui sub soare, de iluzii.
Dl George Rădulescu de la “Adevărul” este și el în această categorie. Cu o ultimă ocazie, de pildă, el afirmă între altele:
“Puţini dintre noi mai au răgazul să reflecteze la toate acestea şi la multe altele necuprinse aici. Uneori, suferinţa îndelungată şi lipsurile te îndepărtează, un timp, de adevăr. Dar marile caractere te pot readuce cu picioarele pe pământ. În ciuda faptului că vocile lor sunt acoperite, deocamdată, de corul nulităţilor. Vocea lui Petre Ţuţea răzbate, totuşi, de dincolo de mormânt, în aşteptarea unei reacţii colective: „Românismul a însemnat, pentru generaţia noastră, să fim noi înşine“.
De acord, tendința dintîi a nulităților precum subsemnatul este să se dea la cei mai răsăriți ca ei. Totuși, însă…
Mie unuia îmi sar în ochi, la vorba lui Țuțea atît de evlavios citată, niște dedesubturi interesante… Ce comod trebuie să fie să nu faci nimic pentru o chinuitoare schimbare interioară, dar să fii în raiul Rrromânilor… Două dintr-un foc.
Și așa revin la ideea de iluzii în viața asta. Care furnizează iminența mentală a unei stări foarte plăcute, de atins printr-un efort minim.
Cum gura nu doare pe nimeni, destui furnizează semenilor asemenea porții existențiale de oxigen. Unii din simplă naivitate, alții din interes – alegîndu-se de pildă precum Țuțea aici, cu aprecieri de Mare caracter. Care prinde bine respectivului: la suflet în sine (făcîndu-l să uite de propriile și inerentele angoase), dar și în a revendica poziții sociale înalte.
Bineînțeles, în acest sens există prestații și prestații. Dl Rădulescu îmi pare să fie între cei care obține în bună parte plată din interior. Iar pentru că acesta îi este limbajul, îl folosește – cu indiscutabil succes – și în articolele domniei sale.
Țuțea face parte însă din categoria jongleurilor cu anvergură ceva mai mare, atît în privința sforăiturilor folosite, dar și – implicit – în privința prețului reclamat.
Uneori îmi pun întrebarea cum zise care vor fi prins bine dezvoltării noastre de la 1985-95trimit pe spate – inclusiv condeie nu chiar precare – și la 2012. Se pare însă că alde coada cometei este inevitabil prelungă.

II

Îmi preocupă grozav mintea de vreo 10-15 zile Nicolae Steinhardt. Într-adevăr, am comis sacrilegiu legat de el și în lunile trecute, dar acum mă laud a fi ajuns la o concluzie, fie ea – barim teoretic – destul de simplistă, dacă nu chiar primitivă.
Pentru a funcționa, omul are nevoie de considerația celor din jur, plus de descărcarea unei glande pe care Natura – în înțelepciunea ei – i-a decretat o secretare permanentă, aceea a agresivității.
Cel puțin Steinhardt îmi pare să fie foarte atent la aceste două instanțe. Și nu cred că e singurul, chit că aici mă refer doar la el.
Captarea interesului, aprecierii celorlalți se face la el printr-o afișare nu ostentativă (pentru aceasta ai nevoie de tupeu a la Sergiu Al-George), atunci măcar vehementă a erudiției. A celor citite – indiscutabil multe. Respectivele lecturi steinhardtiene servesc însă – în opinia mea cel puțin – publicului și mai puțin celui în cauză, percepției sale reale a complexității vieții. Cultura nu pare să-l facă pe N.S. mai tăcut, mai ponderat în afirmații și chiar gînduri. El continuă să încerce captarea prin volum a publicului, atitudine nu foarte departe de causeurul, de oratorul zis de bodegă.
Descopăr într-o carte reproducînd gînduri steinhardtiene din a doua parte a deceniului nouă (deci ultimii ani ai vieții) cu destulă uimire că, după decenii de gestație intelectuală clasică, dar și numeroși ani petrecuți sub o aripă care se laudă a fi totuși a smereniei, Steinhardt se comportă precum un om cît se poate simplu, interesat doar de satisfacerea celor două glande amintite în startul acestui subcapitol. În acest sens și ca probă vă ofer spre lectură bucata inttulată Agonia Europei, din volumul “Primejdia mărturisirii”
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Rar mi-a fost dat să întîlnesc (ce-i drept, nu în prea numeroasele lecturi personale) atîta per tu – dacă nu dispreț – pentru personalități și situații istorice. O să spuneți că și subsemnatul procedează astfel, însă îmi place să cred că eu mă obosesc totuși în privința unor argumente cu cap și coadă.
Pe așa fond, doar de satisfacere a dorinței de a domina infantil mediul, bineînțeles că predicțiile s-au dovedit cam deloc exacte. În același timp, agresivitatea din spatele afirmațiilor mi se pare total primitivă. Nici gînd de vreo încercare onestă de a înțelege pe celălalt – chit că asemenea aitutudine naște riscul apropierii de fostul dușman.

III

Pornesc și aici, în acest al treilea minicalup al postului, de la ideea că-s un mîrșav pornit doar pe spart idoli.
De pildă, după ce am făcut niște aprecieri poate nu chiar idioate despre Steinhardt, pornesc la următoarea fază, a întrebării cum de a atîta lume destupată – inclusiv mai școlită și mai inteligentă decît mine – nu a mirosit cum e cu hainele împăratului Stenhardt. Care nu e , păcatele mele!, chiar gol, dar măcar teribil de jerpelit în vestimentație…
Am dat un search pe net și, fără pretenția de a fi sondat îndeajuns, majoritatea trimiterilor la Nicolae Steinhardt sînt favorabile sau delirante… Nu am a mă irita de sitație, cel mult pot cerceta cauzele situației. Care pot fi mirosite doar dacă ești ieșit din Cercul totuși strîmt…
Pomenitul cerc cuprinde cîteva categorii. Una a căutătorilor de idoli, sub a căror aripă dînșii trăiesc cu mult folos: de confort în sine, dar și putîndu-se afiș drept ucenici, admiratori ai unui Om Mare. A doua categorie este a chitiților, a furioșilor din internet (de curînd calculat această zonă cam la 20% dintre membrii societății trecători de întîiul nivel Maslow). Aceștia sînt ei furioși grozav la origini, dar au totuși direcții pe care nu combat, una fiind a religioșilor. Nu o să vedeți voci de aici pornite pe aberațiile vreunui părinte Justin , și probabil se cuvine, cîndva, vreo explorare asupra dedesubtului situației.
În general, subiectele de mai sus sînt departe de a fi epuizate.
Voi reveni, căci demersul poate face banii.

Mai jos, părintele Justin cel cu pricina..
Parintele-Justin-_-octombrie-2012Parintele-Justin-_-octombrie-2012bParintele-Justin-_-octombrie-2012 c
Apropo de ultima poză, înțeleg că face bine la sufletul patriot, dar n-aș crede că Dumnezeu e în pană de treabă, de complicații, motiv pentru care își separă credincioșii pe căprării naționale. Pricep că Prea Înaltul nu are minte ca noi, ci mult mai brează, dar totuși - fiind după chipul și asemănarea noastră - că bube naționale i-or mai trebui în cap...
Altminteri omului îi prinde bine încă o manta de vreme rea.  După aceea divină, stă mai liniștit de crede că face parte și din grup (cam reminiscență, totuși, din vremi tribale, cînd excluderea din așa ceva însemna moarte...), ba unul tare cu moț, cel românesc - cei rpecum respectivul rcedincios avînd grijă în prealabil să umfle propria importanță în ochii naivilor ori interesaților.




În context - acela al debitațiunilor unui Justin -, cred că-i o iluzie, un fals ideea că ne vine mintea la cap la bătrînețe, că devenim mai ponderați..
Că devenim mai înțelepți ori că măcar avem conștiința momentului din viață pe care în traversăm - cam ultimul... - și pe temeiul acesta devenim mai temperați, mai liniștiți, mai cotemplatori ca unii care au idee de toate cărămizile etapelor trecerii sub soare....
Aiurea!
În realitate, am sentimentul că puțină lume / nu toată lumea acceptă că ar fi trecători, că se află chiar în pragul blagienei Mari Treceri...
La bani mărunți, nici nu cred că vreodată inconștientul acceptă extincția, pe care o mi miroase pînă și el, dar o refulează la un Al doilea nivel, aș putea spune (primul fiind prin definiție în ograda inconștientului).

Mă uit la Steinhardt... Nici o treabă, cu un an înaintea morții - e vorba de zisele-i cartea Primejdia mărturisirii  (1988, apud I. Pintea)... O să spuneți că de unde să aibă habar omul atunci, că, peste un an... Dar s-o fi uitat și el în oglindă, situație în care nu fantismele urmate de mers la dame l-or fi animat...


În realitate, căutînd eu explicația, cred că are loc o contrare între necesitatea lui a străbate cît mai destins momentul, respectiv teama de moarte.
Prima îi cere să se creadă stăpîn asupra vieții, lucru care se obține prin bălării verbale, al căror efect asupra bunăstării de care aminteam este sporit cînd se află vreo ureche sau mai multe supuse în preajmă.

M-am (re)descoperit eu însumi ieri cu așa tentație, în fața unui vecin care mi se păruse mai inferior... Imediat m-am înfoiat, chit că mai apoi am mirosit în ce categorie m-am refugiat...
Deci Steinhardt, cînd se bate pe burtă ori chiar face idioți șamd personaje istorice nu chiar tembele, purcede în lumina nevoilor remarcate de mine mai sus.

Iar în context, nu trebuie a sări foarte în sus cînd N.S. ori alții probează - chit că se dau lei - inconsevențe (a la Eu predic a la longue viitorul, ba nu-l predic...). Pur și simpli astfel îi impune momentul, acea urmărită stare de bine/suportabil. Odată îl binedispune existențial o atitudine, altădată contrariul ei.


Rămînînd un pic în pus la Nicolae Steinhardt, remarcam cîndva (nescris) măștile, fețele diverse pe care le adoptă el. În chiar două imagini alături de (părintele) Ioan Pintea, o dată e isprăvit de viață, o dată (la cîteva secunde distanță), un tip vesel.



Galeria nu se încheie:





În context, măștile, atitudinile  lui Steinhardt afectează un spectru larg al dispozițiilor:






Steimnhard este însă și un om care știe să și rîdă...


Ce să mai spun de faimoasa imagine cu tatăl, cu emitentul faimoasei spuse (reproduc din memorie): "Să nu fii juidan fricos! Să nu te caci în pantaloni!"


Dar.
Mais.
Aci, că veni vorba, avem o problemă.
Steinhardt relatează frumos, astupă astfel răni în sufletul voitorilor de așa ceva - dar zisele îi aparțin. Idem umana posibilă subiectivitate. Cum destule alte afirmații ale sale mi-au trezit / pot trezi nedumerire, parcă aș dori - gazetărește și nu numai - o confirmare și din altă sursă.
Altminteri, toată lumea e căzută pe spate, dar dincolo de extaz vei vedea că toată lumea brodează excesiv pe ce a lăsat Maestrul....
Mai exact, toată lumea brodează după cum îi vine bine. De pildă: Ceva a la Eminescu.

Bineînțeles că la așa pretenție, a verificării - saltul în sus și revoltat al admiratorilor va fi de trei metri, pe măsura falsității edificiului.
Nu o spun cu răutate, dar așa s-a întîmplat, ca dumnealor să fie obligați de viață a-și zidi un asemenea adăpost, șubred.



Revenind la imaginile cu Steinhardt.
Subiectiv fiind la un moment și subsemnatul, mi-a fost simpatică / m-am regăsit în această reproducere:



Da, m-am recunoscut în ceea ce crezusem a fi atitudine, imagine de om naiv. Cu regret, Steinhardt apoi nu doar alternează reprezentările sale cu poze prefabricate (vezi cele alături de Pintea), dar scrisele sale nu au mai niciodată pecetea acestui gen de atitudine a omului ce rîde la soare.
Dar care pecete?
Păi de care vorbeam, a dramaticei încercări de a-și astupa problemele de viață, de trecere sub soare.




(va urma)


PS Fotografia de debut aparține www.blancsablon.com.


Și-a dat cu părerea,

Mircea Ordean



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu