vineri, 7 decembrie 2012

/ ROMÂNIA / Patriotism




I
Image
Mă întorc în seara de 30 noiembrie (2012) către casă. Pe geamul autobuzului RATB, observ turisme de care flutură stegulețe tricolore…
Încerc că le stabilesc proporția, cîte fără stegulețe, cîte cu. Cam 30 la 1.      
Trec peste faptul că stegulețe afișate pe limuzine existau acolo datorită unui ordin al stăpînirii. De pildă al celei de la firma SpeedTaxi – căci nu-mi vine a crede în existența unei inițiative a șoferilor de acolo
Fugitiv, remarcam inițiativa unor entități media, de a solicita publicului să afișeze, la mașină ori la domociliu, steagul țării. Efect minim. Gîndesc totuși la cei care au dat ascultare îndemnului. Satisfacția de a se angaja în acest curent, dar apoi deziluzia de a se găsi doar el animat de așa sentimente înălțătoare – de unde bănuiala mea că nu va mai repeta gestul la anul, ca să nu fie luat de ciudat.
Oare cum privesc cei care nu pun steag pe cei care o fac? De ce am eu sentimentul că primul gest este al unei înjurături. Fie și pentru că aceia, îndrăzneții, îi trădează drept neascultători ai unei mlădițe sădite tare demult în sufletul lor, la școlile comuniste… Eventual ca scăpînd ocazia de a gusta din plăcerea greu descriptibilă a patriotismului – ori neaccesul la o plăcere posibilă din preajmă naște inevitabil frustrare…
Despre lucrurile de mai jos nu se prea vorbește.
Apar anchete pe tot felul de subiecte, deseori false ori ca să se afle acel post de radio/tv în treabă. N-am văzut prea multe care să insiste asupra nechefului de a fixa steagul țării tale la stîlpul casei. Știm sau barim putem bănui situația în multe amănunte ale ei, dar așa ceva nu dă bine să fie discutat. Nici ne-puitorii nu insistă asupra lucrurilor, poate din teama că dacă agită subiectul va merge mai rău, ajungîndu-se la vreo disoluție a țării, un fel de risipire din interior spre patru zări.
Ceva mai binișor stau lucrurile cu cei veniți să urmărească parada militară de la Arcul de Triumf. Aici vezi destule stegulețe roșu-galben-albastru, cumpărate sau primite cadou. Cred că se petrece așa pentru că, aici, omul de rînd primește ceva, în schimbul entuziasmului, al aderenței sale la ideea patriotică.
ImageImageImageImage
E vorba de plăcerea spectacolului oferit, dar și de sentimentul că organismul statat în stare să ofere așa paradă – de forță, de coeziune – este unul puternic. Deci capabil să protejeze pe omul de rînd aflat sub faldurile sale.
Mda… Aici e problema.
Omul de pe stradă a ajuns să vadă altceva în statul român.
Un Ceva care nu-l protejează, ba chiar îl asuprește (mulțimea impozitelor de pildă). Plus că tolerează pecinginea obceiurilor spoliatoare pentru omul de rînd, cum ar fi corupția, hoția.
Bineînțeles același român de rînd nu-și bate capul cu partea lui de vină în toată situația. Este îndeobște un infantil pentru care vina se află în afara sa. Iar dumnealui, românul, trebuie să primească, că de-aia e stat!
Nu-mi dau seama cum s-a ajuns aici, fie și pentru că nu am termeni reali de comparație cu străinătatea. Nu prea am fost pe afară. La greci am văzut steagul fluturînd în multe locuri, dar am apucat să mă conving că patriotismul de acolo (plus credința ortodoxă hiperafișată) proteja inclusiv hoție: cum să păcălim de bani Uniunea europeană. Ori fiscul nostru, cel elen.
La americani situația este mai mult decît roză. Dar ei sînt…americani. Urmașii celor care au luptat pentru ideile lor în țara de obîrșie, care au trecut imensul Ocean, iar apoi au luptat cu băștinașii, respectiv cu necunoscutul geografic. A se compara cu faptele noastre, ale carpaticilor.
ImageImage
II
În ciuda semnelor mai mult decît firave de patriotism manifest…
(Îmi fuge aici mintea la o scenă din Svejk, cînd bravul soldat rostește încîntat “Trăiască maiestatea sa Franz Josef I !”. În încăpere, cîțiva doctori, respectiv militari de grad înalt, sînt convinși pe loc a avea de a face cu un idiot manifest. Asemănător proceda în carte locotenentul Dub, legat de ale cărui manifestări patriotice se propunea, la nivelul trupei cezaro-crăiești, pătura-în-cap… )
… lucrurile stau ceva mai bine în media.
La ocazii festive, se lasă deoparte știrile tabloid (altminteri infinit mai apropiate de firea nației) în favoarea discursurilor.
Canalele TV o fac pentru că se consideră parte a establishmentului (motiv probabil și pentru periodicele ce relatează cu parti-pris despre pirateria software). Ori care se tem că tratînd altfel subiectul și-ar atrage fulgere insuportabile din partea stăpînirii politice.
Image
Fulgere…
Cred că nemulțumiții pasivi întru patriotism nu se manifestă altfel deoarece au asociat în minte asemenea gest cu osîndă mare. Cum a și fost vreme de multe decenii, de pe la un 1859 încoace.
Într-un cerc vicios, omul de rînd e pornit să sancționeze compatriotul care ar atinge tabuurile – atfel decît prin vreo benignă bîrfă. Sau prin naționala zisă: „Românul e hoț” (alături de care circulă însă autoaprecierea pozitivă privind inteligența – „Nu vezi, domne, cîți de-ai noștri cîștigă la olimpiade internaționale!?…”
Să mă întorc totuși la glasurile patrioate.
Ele, cînd nu e cazul de șmecheri dispuși să cînte orice arie a momentului, par să posede un anumit grad de inteligență, respectiv să provină dintr-o anumită zonă i-aș spune socio-geografică, aflată între urban și rural.
La acel nivel de tîrg, patriotismul și-a păstrat pînă acum puterea de coagulare în fața vreunor iluzorii vicisitudini extrafrontaliere, cît și sentimentul aparte de apartenență la asemenea crez.
Am sub ochi un material scris de Marina Alămășan. Teoretic nici nu mai contează în ce gazetă, căci tîrgoveții nu au multe opțiuni de manifestare la îndemînă…
Dădeam de înțeles mai sus că ruralul nu s-ar omorî cu patriotismul.
Aceasta și pentru că acolo, în lumea satului, particularitățile locului fac dificil să guști din plăcerea drogului numit patriotism, românism… Dacă țăranii sînt ceva mai credincioși decît restul, este pentru că au biserica permanent sub ochi. În ce privește sursa patriotismului, orice s-ar spune sforăitor, aceasta este stăpînirea. Care pînă la 1848-59 a spus una (prigonind între altele pe bonjuriști), apoi a purces să propage și să oblige la alta. Cam cum fu în 1989.
Citeam de curînd că omul înrolat (pe stil veacurilor trecute, deci cu sila) are nevoie de o țintă ca să lupte mai cu spor… Să fim serioși! Ce are nevoie oșteanul de rînd, la ce visează el îi asigura pînă acum vreo 10 ani contactul cu nemiloasa Curte marțială ori echivalentele acesteia în vreme de pace. În paralel, stăpînirea avea nevoie ca de apă ca supusul să ajungă a fi convins de dreptatea sarcinii ce i se punea în cârcă. Patriotismul. Să ajungă cel de rînd să declame cît de neaipomenit este aceasta, iubirea de glie, și să combată pe nefericitul ori neinspiratul care gîndea altfel.
Cum? Ziceți c-am mare baftă a fi apucat anul 2012 și a sa libertate? Că altădată mă lua gaia urgent, pentru așa afirmații?
Aici aveți dreptate.
Norocul meu… Că de curaj nu se poate pune problema: as fi tăcut mîlc înainte de 1989, socotind aici, ipotetic, tot secolul 20…
Image
Revin la Marina Almășan.
Care, nu o să mă credeți, mi-e simpăticuță în sine. E un cizmar care nu și-a depășit calapodul (de ce ne irită cei care trec de acesta, asta e chestie de psihologie ceva mai avansată).
“Poimâine este Ziua României. Şi deşi a fost decretată zi liberă (oricum a căzut într-o sâmbătă!), vă rog să scoateţi o foaie de hârtie. Dăm extemporal!


Notaţi întrebările:
Simţi că ţi se strânge inima şi încep să te furnice amintirile ori de câte ori te afli departe de ţară şi auzi vorbindu-se, foarte aproape de tine, româneşte?
Te-ai lua la harţă cu cel mai bun prieten pentru a-i demonstra că face cea mai mare greşeală posibilă optând pentru o viaţă îndestulătoare, însă departe de ţara lui?
Simţi cum sângele tău ia ascensorul şi urcă până la cap atunci când cineva îţi vorbeşte de rău ţara, chiar şi dacă, pe alocuri, spusele sale ascund un sâmbure de adevăr?

Poţi să-mi spui, dintr-o răsuflare, când a avut loc Marea Unire, cine a inventat insulina, în ce an i-a umilit Nadia Comăneci pe greii gimnasticii mondiale, cui datorează omenirea avionul cu reacţie şi cine s-a plimbat, atât de îndrăgostit, pe lângă plopii fără soţ?


Dacă mâine s-ar pune problema să mergi „la oaste” pentru a-ţi apăra ţara, vei reuşi să-ţi înfrângi pornirea primară de a-ţi procura un certificat medical care să te facă inapt pentru a presta fapte de vitejie în folosul ţării tale? Ţi se întâmplă să le povesteşti pruncilor tăi despre ţara lor, învăţându-i să o iubească necondiţionat?

Obişnuieşti să laşi totul baltă (serviciul, sala de forţă, întâlnirea cu iubita etc.) pentru a ajunge la timp în faţa televizorului atunci când joacă echipa naţională?
Ţi se întâmplă ca, dintr-un raft ticsit de produse care mai de care mai oacheşe, să alegi unul doar pentru că este românesc?


Optezi fără nicio strângere de inimă, atunci când îţi plănuieşti vacanţele, pentru o pensiune în Bucovina, în detrimentul unui hotel de cinci stele, all-inclusive, în Tenerife?

Te dor ştirile de la televizor, din care afli că România a mai pierdut o bătălie în lupta pentru binele oamenilor săi?

…
Dacă la măcar jumătate din aceste întrebări răspunsul tău este afirmativ, atunci înseamnă că mai sunt încă urme de Românie în tine şi nu te paşte corigenţa la materia „patriotism”!



La mulţi ani, România!
Să mă ierte Marina, dar îmi cade dintr-un volum al bibliotecii mentale personale o fișă. Unde cadetul Biegler (tot Svejk…) , un patriot austro-ungar deplin, e primit de ceilalți cu mesajul nonverbal: „Dacă e tîmpit, ce poți să-i ceri…?”
Culmea, nu o voi declara tot astfel de distinsa teleastă, dar mă strădui să înțeleg ce-i vine să afirme atîtea aiureli…
Este clar că năzbîtiile (și în bună parte mincinoase, inventate) cu pricina, drogul numit patriotism asigură o stare, cît și un palier social onorabil, cel puțin pe unde nu umblă criticii cadetului Biegler. Iar Marina se ferește probabil să iasă din zona favorabilă, de pildă aceea a Televiziunii naționale – unde patriotismul fie și în exces este subînțeles, căci altfel instituția cu pricina ar rămâne fără obiectul muncii…
Image
E interesant că fosta doamnă Socaciu ajunge să pronunțe/scrie cele reproduse mai sus fără vreun tremur. Aceasta pentru că se află printre cei unde minciuna nu mai e minciună, ci cărămidă într-un zid mai mult decît util. Idem exagerarea trasă de păr pînă la chelire . Ori pomenirea trunchiată a realității. Interesant aici cum văd tîrgoveții întrecerea sportivă: ca pe o șansă de umilire a mai marilor lumii. Bineînțeles se va ignora de-a dreptul inconștient că 1976-le Nadiei Comăneci e încadrat olimpic de 1972 și de 1980. Cînd stăturăm mai prost în ale podiumurilor.
Dar esențială este acea coloană de deasupra nației. Care merită, în viziunea almășenilor, orice sacrificiu. Dacă stau să mă gândesc, patriotismul ridică mai sus omul de rînd. Căci dacă apuci să citești una-alta, să vizitezi una-alta, vezi că și afară există frumusețe, eroism, deșteptăciune.
Dar patriotismul este bun pentru cel care (între altele) nu apucă să iasă afară. Da, ies unii pînă la Madrid și duc de acolo dorul țării. O duc pentru că nu au flexibilitatea oriuniversalismul de a se atașa unui alt popor. Este drept că, animați sau ba de acel dor, compatroții cu pricina nu revin cu una, cu două spre țară. Pentru că mai sus de tricolor le e stomacul.
Altminteri, Marina Almășan e de plîns. Pentru că tipul de patriotism din articolul ei îi trădează și neputința unei competiții deschise.
Salvarea îi este în pătura tîrgoveților. Eventual și a urmașilor chiar reușiți material ai acestora, căci asemenea exemplare deprind greu să tragă apa la closet, chiar ajunși să lucreze într-o multinațională. Exemplul meu este poate dur, răutăcios, dar dificultatea de a te extrage din obiceiurile, din metehnele mediului de proveniență este întotdeauna mare.
Cum ziceam, o înțeleg pe Marina.
Dar afirm totodată că pe acolo este doar calea bolii lungi, nu știu dacă urmată de moarte sau ba (la nivelul națiilor, e mai dificil).Mai pot bănui că soluția indicată de subsemnatul acum 1-2 posturi, de aruncat cam cu capul înainte la nivel de popor!) e totuși o utopie. Cel mult, dacă va căsca cineva în vechi ochii la ea, poate neutraliza excese din partea opusă a paletei ideilor.

Ordean și PS-urle sale…
Se difuzează azi la Radio, drept bjuterie muzicală, o piesă de Valeriu Sterian“Cîntec de oameni”. Subsemnatul strîmbă din nas. iar apoi se ia la șuturi, că prea vede doar cele rele…
Constatarea ultimă rămîne valabilă. Dar nu pot să nu văd că unele versuri sînt de la bizar spre penibil, după cum întreaga piesă ține de un naționalism totuși lansat de regimul comunist.
“E timpul să înțelegem istoria de mîine / E timpul să înțelegem că pîinea naște pînea naște pîine“. Am sentimentul că e vorba de versuri-tupeu, unde bardul te poate acuza că nu înțelegi valențele cele farte clare sau foarte ascunse ale textului.
“Mă duc ades cu gîndul / Prin veacuri înapoi / Să înțeleg istoria / Acestui neam de soi“. A înțelege istoria, a o studia onest duce exact în direcția opusă, a constatărilor privind popoare, oameni cu bune și rele.
“Oameni buni au fost / Oameni buni mai sînt..”
Șamd.
Or în același timp un Nicu Covaci a zis un “Nu” total regimului comunist. Nu a plătit Cezarului, iar azi albumul Cantofabule – după opinia mea! – sună infinit mai proaspăt și mai valoros decît mai tot folkul românesc al anilor 70. Cu observația că mulți nu au nevoie nici de eroism, nici de calitate foarte înaltă. Preferă o Pasăre Colibri, legat de care încă mă întreb în ce îi va fi constat originalitatea, valoarea adăugată.
Apropo de anii 70, îmi amintesc de faptul că pînă și preferatele mele, Adriana Ausch și Marcela Saftiuc au plătit obol textelor patriotarde. “Trăim în miezul unui ev aprins…”, de pildă. În schimb, un Mircea Florian refera vorbe gen “Podul de piatră / S-a dărîmat” ori cele ale superbei piese “Cu pleoapa de argint”.
Image
Altceva.
Pot intui ce minunăție de sentiment este să vezi sus drapelul țării în care te-ai născut. Să te tot identifici atunci cu el, cu ideea de România. Prolbema de nescăpat aici din vedere este că încîntarea vine și din ideea că 20 de milioane de oameni te apreciază – ceea ce nu e de colea, pentru amorul propriu…
Idem ca lider important al statului, căruia i se cîntă pe undeva imnul național… Dar una e să auzi acordurile cu pricina acolo ori la Montreal (vorba Marinei Almășan…) și alta pe o alee sordidă din Pantelimonul estic…
Cineva s-a jucat în exces vreme de două secole (și mai ales între 1945-1989) cu ideea de patriotism, de țară. A avut avantaje, dar acum cam e momentul plății…
PS2
Interesantă acea felie umană de ară care se înghesuie la ciorba de fasole națională. Le-ați remarcat privirea, cînd ies din înghesuială cu blidul în brațe?Predominantă nu este foamea ori rezolvarea ei proximă, ci încîntarea de a fi șmecherit ceva. De a fi primit ceva de pomană.
O scenă instructivă este și aceea, mai frecventă la nivelul anului, de la ciorba săracului. Ultima sintagmă sună tare frumos, pe lîngă realitatea punctînd doar lene și dor păcălit seamănul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu