joi, 20 decembrie 2012

/ SOCIAL / Un pic din viața românească, 20 decembrie 2012



(cu scuze că nu am reținut numele autorului fotografiei!)

Să punctez din start.
E foarte posibil ca rîndurile mele să umfle Egoul ori barim să-i dea ăstuia o dimensiune cît de cît suportabilă, pentru purtătorul său uman prin lume. Subsemnatul adică.
Dimensiunea respectivă obținîndu-se inclusiv prin a încerca să-i cobori pe alții pentru a avea senzația că ești matale mai sus.

Unele lucruri poate sînt de spus, legate de distinși semeni...
Poate și pentru că la mijloc, precum amărîta aia rămasă ultima în cutia Pandorei, o fi o reală dorință de a pricepe lumea, realitatea...


Citesc în Gândul.
Publicație indiscutabil destupată. neuroni, frunți late - zău că nu o spun la mișto... Frumoasă zisa Leliei Munteanu: soriciul cere alături pielea de Cordoba (a fotoliilor parlamentare).


Să recapitulăm: s-au băgat parlamentari proaspeţi. Şoriciul lor cere mai multă piele de Cordoba.

Cum e prospătura? Uninominală de strânsură: tare-n clanţă, slabă de ţâţâni.

Ce mai fac cocorifeii? Cum suportă victoria zdrobitoare Ponta şi Antonescu? Cu vertijuri şi palpitaţii. Cică miercuri în crucea nopţii, la ora când alegătorii dormeau tun, ar fi cedat nervos, l-au luat şi pe Dragnea (ca să nu-l ia DNA-ul cât lipsesc ei) şi s-au dus să se predea la Cotroceni.
Shakespeare e un mic plagiator. Othello, batista şi Iago de Teleorman s-au strecurat în iatacul Băsescului, probabil de teamă că l-au înfrânt. L-au agitat atât de tare, încât ăsta s-a dus a doua zi cu stenograma informală a convorbirii la Bruxelles, încercând s-o îndese ba în buzunarul lui Schulz, ba în al lui Hollande, ba în al lui Barroso, de a ieşit mişcată poza de familie.
Când s-au deşteptat, alegătorii s-au răsculat - pardon, răscolit, că doar suntem pe Dâmboviţa - şi au strigat cu bărbăţie: Trădare să fie, dacă o cer interesele partidelor, dar să ştim şi noi!
Acum, că aţi aflat, puteţi sta liniştiţi.



Aș avea o observație, chit că e posibil să cer suprimarea nu doar a necesarei fibre umane numită agresivitate, dar și a inteligenței de a combina atît frumos cuvintele pamfletului...:
Oare comunicarea nu prinde la noi, la români (la oameni în general?), dacă nu e însoțită de balon, de mișto? Am sentimentul că aplecarea asta apropie grozav articlerul tocmai de cel pe care îl critică...
Ceva aici nu e în regulă... Adică acceptînd așa stil, cititorul se pune totuși alături de șmecherii de la colțul străzii, cei puși pe mursecat pentru a-și ascunde propriile neputințe, dinsconfo
rturi existențiale...
Pur și simplu ziaristului aici este un miștocar cu indiscutabil ștaif, și atît.

Bineînțeles nu-i supărare dacă eu propun un lucru frumos, însă acesta-i neviabil...
Deși...

De cele Zece reguli ale polemicii, de la Oxford, am aflat după 1990... Cred că, totuși, am fost învățat prost anterior,  de Europa liberă. La o adică, oarece bășcălie făcea și Neculai Constantin Munteanu, dar cîtă diferență față de ziariștii din țară și de azi!... Ca stil, mă uit la Adrian Vasilescu de la BNR ori la exprimarea șefului instituțional al acestuia Mugur Isărescu...

Bașca Daniel Dăianu...
Deci se poate!


Tot pe acolo (în Gândul), dl Cristian Tudor Popescu scrie...
Multe și indiscutabil, în sine, destupate...
Ce pricep un pic-un pic mai greu este acreala-i...

De fapt nu e vorba de a pricepe.
Cît a simți că există în zonă o arie cu aspecte umane care scăpară pînă azi unui șoarece de apartament ca mine...

Fără îndoială e vorba mai jos nu de vreo aiurea sau blamabilă a CTP, cît de un alt mod de a vedea viața, urmare a unei malaxări diferite din partea vieții.
Nu știu de unde are subsemnatul ideea că viața trebuie să te facă mai înțelept, mai destins, mai detașat ideatic... Or, văd că trec anii și CT Popescu  își menține acreala, ba chiar și-o accentuează (iar ăsta nu e semn că s-ar afla pe drumul bun, în primul rînd pentru propriu-i trup, pentru propria existență).




Aici îmi fac însă iute mea culpa (pe principiul parcelei desțelenite pe care o identificam ieri), în sensul că viața nu e ca în cărțile mele poate roze.
Adică Ea, răspomenita Viață, te poate alcătui, ori deforma după aceea, cît să nu te poți transforma în om/bătrînel înțelept și destins (d., ca unul care nu mai luptă cu himerele - poate asta sperie cel mai mult în viață, necunoașterea ei, și mai puțin agresiunile iminente din jur).

Iar, totodată, acel om să nu simtă nevoia unei atari transformări, să se simță bine pe acel drum al acrelii, al ceea ce doar alții consideră al pierzaniei.
Căci eu unul mă sparii un pic - pentru respectivul - de ce îl așteaptă... Un acrit, un privitor la fel de chiorîș dacă nu mai rău, pe o stradă întunecată a Bucureștiului, la un 2030...

Deși, poate că scap din socoteală aici ceea ce se numesc sentimente-ecran. Din spatele acrelii te poți da victimă, bașca superior, iar cu așa geam e posibil să viețuiești nu chiar groaznic, ba chiar the best (e aritmetic!)...

Oare dl Popescu se privește atent în oglind, cînd se bărbierește? Zău că imaginea îmi pare  de un cinematografism teribil, iar scena în sine demnă să intereseze un romancier de calitate... Nu o spun la mișto, realmente simt că poți descoperi noi fațete ale vieții (nu fiți măgari, adăugînd că astfel se mai risipește, pentru explorator, din angoasa curentă!).


O idee despre cum judecă liderul Gîndului descopăr în alt material al domniei sale:

"O femeie fascinantă, poeta Gabriela Negreanu, îmi spunea, înainte de a se arunca de la etajul 9,  că nu mai vede în jur decât roboţi cu capete  detaşabile. Astăzi, uitându-mă la televizor, am ajuns să-i înţeleg viziunea."

Pe de o parte apreciez la CTP că el continuă să vadă, dincolo de toate care au dus la finalul respectivei, o femeie fascinantă. Eu aș zări doar o existență acut zdruncinată, eventual aș medita (cu blamabilă obstinație...) cum va fi arătat malaxorul care i-a destinat fereastra de la etajul 9...
Și să consideri pe-ăi din jur roboți cu capete detașabile, fără să-ți dea prin capul cel nedetașabil că parte din probleme or fi și la privitor... - asta nu-i a bună, în sine...

Bașca ceea ce se numește proiecție... Adică pînă să aibă aceia tărtăcuțe înlocuibile, e posibil să ne știm noi insuportabil (deci refulabili și născători de proiecție) a blamatei alcătuiri...


PS
Între cei ce par să se străduie a-l imita pe dl Popescu se află Florin Negruțiu. Și dînsului îi scapă că a da cu parul și a face mișto este o cale mai mult decît comodă - care între altele face pe plac firii primitive din noi, respectiv permite accesarea salariului.
Oare cum ar reacționa asemenea oameni la ideea de a căuta motivele reale ale gesturilor noastre? 

Pardon...: prost sau securist?
Io să trăiesc bine?
De cercetat.


PS2
Na, că țineam lecții și m-a pălit o felie de viață...
Un grup de colindători. Nu-i văd, dar îi aud: un adult și 1-2 copii, probabil din comune suburbane mai amărîte.
Regret, dar nu le deschid, iar la o bătaie repetată în ușă (deduc de aici că soneria nu le e familiară), strig tare că nu mă interesează.

Am și eu aici momentul meu de iritare.
Care vine din faptul că subsemnatul ia în serios lucrurile, în vreme ce respectivii colindători nu au nici o treabă cu credința pe care ți-o plimbă sub nas.

Apoi încerc să văd lucrurile și din unghiul, din locul celuilalt.
Zău că e mișto, să le împrumuți straiele - nu cele fizice!! Să poți să te dezbari de educație. Să colinzi doar cu gîndul la bani (la o adică o făceam și eu pe la 12 ani...)

Mda, înțelepciunea de a rezona și eventual căina amărășteanul, dar a nu-i da și haina de pe tine (chit că religiunea vrea altfel...).
Și iar Mda, educația de a te ocupa în exces de celălalt. Căci există asemenea exces (nu spun neapărat că ajung să-l practic), de care Societatea e tare încîntată cînd fraierește pe careva să-l ia în serios...

Ce-ar fi să mă pun înlocul Societății, ca în cazul colindătorilor?
Nu știu de ce mă ia rîsul aici, chit că execut cuvenita deghizare mentală...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu