miercuri, 19 decembrie 2012

/ UMAN, PSIHANALIZĂ / Verificați, verificați, verificați...



Învățați, învățați, învățați! - nu mai știu al cărui mare far comunist erau vorbele astea. Parcă Lenin.
Eu punctez acum necesitatea verificării...

Societatea, draga mea obsesie, are șabloanele ei. Și, eu unul barm, ajung să mă întreb cum dracu' de pot fi ele atît de depărtate de naturelul omului, fie el și nițel mai original.

(De unde originalitatea? Simplu. Hainele oferite cîndva de educator fură atît de insuportabile, că subiectul a purces la căutarea a cu totul altceva. Să nu fii niciodată ca altul, a sunat extinderea în viața independentă  a principiului din casa primilor pași.
În context, priveam aseară la relația fiul Radu-maică-sa. Care îl toca nu neapărat agresiv, dar tocarea exista, și deloc serafică. Îți taie cheful de viață, așa f... la cap. Că să stea să se zvinte de transpirație la baschet, înainte de a o lua spre casă. La prima vedere sună benign, dar credeți-mă ă era vorba de un frecat la cap cu premeditare. Flori, a răcit vreodată din asta? "Nu, dar..." iar de aici începe încercarea de manipulare - la care doamna cu pricina se pricepe ("Da, fie ca voi, eu să fiu numai aia care aduce bani...").


O să suneți că astea-s fleacuri, dar vă contrazic. Nu sînt. Necheful de viață, tîrîtul fără sens pe sub o boltă cenușie a Cerului existențial și de aici vin.
Da, fiecare are o porție de nasol și de insuportabil în viață! Dar cred util barim să știi ce ți se întîmplă, eventual de unde ți se trage...

Mă văd dator cu două vorbe complementare. Sau zeci ori sute...
La prima vedere pare o aiureală ce debitez, mai sus ori prin alte părți. Iar aici oricine îmi poate pune sub nas și ochi ideea scenei cele apsămite reale, aceea ancorate, frate, în relaitate, plină de forță, vitalitate, optimizm. Uităte și tu, bre, la televizor... Aia e viață! Nu scrîntelile matale!
Îndrăznesc să fiu un pic în dezacord... Nu țin să stric confortul aderenților, al cuprinșilor la acea Scenă - ce se vrea normal și realitate. Dar unele observații nu poți să nu faci.
Adolescentul cu căști de muzichie în urechi ori butonînd la gros. E un mod de a se menține în vîrsta plăcutului, în dauna celei a realității. Dudui care suie singure în autobuz. Nu le ia zece secunde pentru a-și căuta și ele de lucru pe salvatorul telefon mobil. Guess de ce.

După opinia mea, există o scenă unde lumea fuge de realitate Inclusiv prin muncă vehementă, prin ancorare antr-o realitate utilă lor, în cazul unora. Și sar aici un pic... l-am văzut ieri pe doctorul Mincu, urca - în prag de vizibilă moarte - într-un automobil condus de o tînără femeie, pe întunecata stradă la cea oră, a Acedemiei. Ce-o fi fost în mintea lui,  pe unde i-or fi rămas iluziile și rozul tinereții, asta dacă am admite că a avut de-a face vreodată cu ele (am teoria mea legată de fostul ministru al Sănătății, în cabinetul Văcăroiu parcă...).

Scena cu pricina se învîrte sau, mai exact, luminează numai unele categorii în trecere pe sub cerul Vieții. Îi luminează pe unii o vreme, apoi fuge la alții, mai de curînd iviți. Cei părăsiți de salvatorul fascicul de fotoni urmează să se descurce cum pot. Priveam de curînd la Kaufland Colentina coperta unei reviste franțuzești, unde era reprodus chipul prințesei caroline de Monaco. Mamă, ce figuri erau pe capul ei la 20 de ani (și al meu, sans doute!) la 20 de ani - iar pe-ar sor-sii Stephanie și mai și! Acum e o duduie cu ochii aparte ai vîrstei a treia, cu riduri... Deci Panta rei, totul curge...

O să zicei că da, am eu ceva dreptate, dar că de acrit vărs toate astea, pentru a strica viața și altora, precum nu știu care bolnav incurabil care scuipă pe șest în ciorba altora, ori venerica/SIDA-ista ce se culcă la gros și în încelași scop cu niște zeci ori sute de bărbați...
Mmm, poate da, poate nu. Și mai ales vreau să știu ce (mi) se întîmplă. Fie și pe un blog aproape fără cititori, pierdut în imensitatea netului...


V-am vaccinat?
Atunci hai să trecem la următoarea filă!

M-am trezit în dimineața asta amorezat. Mai exact am conștietizat situația.
Trezindu-mi din plin amuzamentul, nu pot să nu constat că e cam departe că Vulgata (în sensul opiniei curente, larg răspîndite și populare) e tare-tare alta...
În popor, e perioada cînd te simți foarte mișto, cînd ieși sub clar de lună, scrii și i se declamă poezele... În unele versiuni, se ajunge la rochia de mireasă, copii și trăit pînă la adînci bătrîneți - dar aici e de sondat care e aiurea, subsemnatul ori crezătorii în așa ceva...

La mine lucrurile șed muuult altfel.
Pe de o parte, una din persoane e bărbat. Cu alte cuvinte, de același sex.

Ați luat distonocalmul?
Bun.
Mai puneți unul alături, pe noptieră.

De fapt, ce-o fi mai neplăcut pentru mintea, sufletul celui cititor de așa ceva, să fie revoltat moral (cum ajunge un om dresat la capitolul ăsta, asta e altă discuție, instructivă) ori să se afle în fața necesității de a-și schimba din știința-i asupra vieții, ba chiar și din opțiuni?

Aici sîntem nițel pe terenul care ia deseori la șuturi (inclusiv în Biblia cea de căpătîi) suratele gînduri. Că să ți le controlezi, respectiv că ești pedepsibil pentru ele.
Gîndurile fiind totuși producții interioare care nu in cont de voința noastră, ies și gata.

Regina sadismului însă, a se citi Societatea, te pune la zid însă pentru treaba asta. Ba îți oferă, discret, și varianta lui a avea idee de gînduri, dar a tăcea asupra lor. În funcție de prost, unii refulează de-a binelea, în vreme ce alții devin cinici sociali ori pragmatici.

OR TREABA ȘEDE LA ORDEAN MULT ALTFEL...
Pe de o parte, cum zisei, mă aflu în mrejele unui sentiment incontrolabil.
Bineînțeles că, din negura secolilor, aici există soluții gen mers la mînăstire (adorabile comentariile lui Gafencu în articolul reprodus ieri pe acest blog!) ori autoflagelat chiar fizic.

Cum viața este însă al dracului de cenușie ori chiar insuportabil, parcă nu-ți vine să dai cu piciorul acelui sentiment mișto - chit că aduce cu răspopularizații fluturi în stomac!

Mica problemă / nepotrivire cu scenariul social decurge însă din alt fapt. E foaaarte posibil ca amorezatul să se facă (regula naturii e altminteri clară, cît mai mult contrast între parteneri!) legat de o persoană care o avea una-două în comun cu matale, însă restul ba.
La bani mărunți, te îndrăgostești de ce ți-ar trebui ție, ca să treci prin Deșertul cenușiu - după cum ziceam, el nu lipește nici la vîrsta cea roză...


Cu întîia persoană, de sex feminin, treaba este nițel clară. N-avea nici o treabă cu mine, către mine.
O să spuneți da' ce i-a venit să iasă, ăst sentiment, exact acum? Îs la mare ananghie sufletească, ca om curînd în pragul celor 60 de ani, și mă refugiez și io unde pot?
Maybe.
Dar mai ales - și vraja telenovelistică se destramă!... - am răsfoit de curînd  niște prăfuite poze de acum patru decenii ale fetei de atunci, la care m-au luat (cu tulburările interne de rigoare) tot felul de nesimțite... Aici nu e vorba de vreun dor perversiuni cu dumneaei, ci de sentimente ce nu ieșiră vreodată, nu fură suportate vreodată la lumină de către subsemnatul. Inferioritate, dispreț, răceală a acelui om față de mine (de unde, între altele, dureros sentiment de inferiortate), dar și un ceva greu descriptibil, din categoria a adora. Eu pe respectiva persoană.







Pînă una-alta, e de simțit cît mai mult.
Apoi, pentru că așa am învățat în hulitele cări, de văzut care-or fi fost sentimentele mai largi către mama. Ai, domne, ce ne iei pă aici, lasă-ne cu froidizmele astea....! Ce naiba!
Pe de o parte, dacă ceri aici preropinenților să-și detalieze poziția, vei avea iritare, furie, urmate nu o dată de abandon la scenei. Iar ăsta e semn, dincolo de toate, că problema o au și ei...
Pe de altă side, există situații în viața-mi unde doare din senin ceva, deseori crunt. Subsemnatul posedă doza lui de maschism, dar totuși parcă și-ar dori să-l ocolească asemenea aiureli. Iar asta nu se rezolvă  pe căile bătătorite...

În context, la ideea de a pune aici cîteva poze ale respectivei (după cum ziceam, de acum aproape 40 de ani), sare careva în sus. O vei leza / Comiți un gest de mare mitocănie...
Ce vor zice, dacă văd imaginile, familia aceleia, copiii ei? (asta presupunînd că au idee cum arăta Buni cîndva, eventual că posedă forța de a se opune complexului lui Oedip...)
Eeee, și-aici ajungem la sportul universal al aruncării problemelor asupra altora. Acela care trimite inclusiv atîția la balamuc ori la dezintoxicare...

( Aruncat de vină - asupra altuia - este inclusiv inconștientul (oare doar atît?) paternal Venirea ta pe lumea mi-a distrus și îmi distruge viața!, mai ales în cazul mamelor. O fac și unii / destui tați, între care subsemnatul și-a recunoscut destul de curînd o iritare deloc mititică...)

La povestea cu postatul acelor imagini de altădată (multe toamne, ierni au trecut peste gara din Brașov de atunci...), cred că se umblă inclusiv la sentimentul de posesiune a vreunor rude nevrozate. Vor ele să le aparțină și trecutul. Vor ele să nu afle urmașii respetivei că și aceea a fost tînără, că poate tînjește după acele vremi. Și că asta îi produce iritarea vizibilă pe chip la un 2012...
Aici eu poetizez un pic, dar urmez aproape strict interiorul meu, ce-mi comunică el...


Ce-o gîndi respectiva? Asta nu mai știu!, vorba lui Dem Rădulescu, dar simt că ar fi al naibii de dureros să umblu acolo...
Bineînțeles că o să umblu, fie și nu acum-acum...
Ce gîndește Ea, azi... Ce gîndea atunci, dincolo de disprețul pentru subsemnatul...


Hotărît lucru, eu îmi cam caut de treabă cu așa prospecțiuni...
Blamabil gol al minții, al sufletului?
E ceva realmente de condamnat, însă, în gest?
Poate nu.
Clară este însă iritarea altora pentru demersul meu. În parte, pentru că le tulbură propriul interior. Apoi, pentru că au răutate de descărcat, iar așa ceva li-i paratrăznet la fix.


Ea fu doamna, zeița de altădată.
Domnul nu e zeu, e doar ținta amorezatului, îndrăgostitului meu. Pe cît poate fi inflamat un tip cu meditațiunile mele.

Nu aș fi pomenit de el dacă nu rîdeam singur la ideea că tipul nu are vreo treabă a intra în vreo relație reciprocă, pe baza fluturilor la stomac.
Să tot sondezi aici, să te tot lansezi în jocuri ale sufletului cu nașa plasă de siguranță dedesubt!


Aici - deși trebuia precizat mai de sus, din post - mi se va reproșa cum că oamenii cu scaun la cap nu au asemenea probleme realmente medicale, de om (eu!) realmente pierdut pentru sănătatea mondială, care, nu?, muncește, zidește, contribuie și se bucură de căldura căminului, de gloria țării bla-bla...
Da, discursul este solid și greu-greu atacabili, motiv pentru a admite că ești într-o ureche, blamabil, pervers șamd - și a umbla în consecință cocoșat de vinovăție, de jenă, asta bineînțeles dacă ne-o mai arde de ieșit din casă...


Încheiere.
(De moment).
Vă mulțumesc de a fi rezistat cu lectura pînă aici..

"Omul ajunge să gîndească greu, dar apoi nu se mai oprește..." - nu mai știu cine a zis-o...

Și:
Cică dragostea este treaba celor fără de treabă....
Dar mă uit la un Puiu Popoviciu și, oricît mi s-ar spune desăre vreo artă a disimulării, nu aș vrea să fiu în locul lui. Io, cu toate tribulaiile de mai sus, cred că stau bine cu sensul vieții, cu suportabilitatea Ei, raportat la bietul om bogat...
Apropo! Și aducînd vorba despre Dinu Patriciu.
"Niciodată să nu judeci viața unui om pînă nu afli cum moare..."

Bineînțeles că nenea condeierul de aici nu face excepțiune.

(Persoanele din imaginile următoare nu au legătură cu postul!)








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu