miercuri, 19 decembrie 2012

/ UMANE / Trecînd ceasurile prînzului...


I

Amiaz'.

Realizez că eu nici nu am apucat să-mi execut cîndva egocentrismul vîrstei mici, pentru că s-a băgat careva peste... Mi-a venit ideea pe cînd stam cu nasul de geamul înghețat al balconului, în fața a cîteva zeci de balcoane ale blocului de vizavi... Și scriam pe stratul de umezeală depus (pasul următor fi-va dumas-ian: scuipatul lui Planqut de pe un pod al Senei, pentru a face cerculețe în apă)...
În mod normal/dorit de tine, faci o treabă naturală și care te privește strict.

Dar nu există normal, ci doar realitate. Unde cineva e ma tare, iar cînd accedem la așa stadiu, arbitrariul nu e departe...
Cîndva iritai pe cineva din senin, care intervenea peste tine, fără să-și recunoască bineînțeles aiureala, descărcatul de fapt din altele...


La vecinii de vizavi, nu-i de mirare existența unor satrapi asemănători (procentul este același, în timp și în lume...), norocul tău de azi este că ești suficient de tare ca să nu îndrăznescă cineva... Atîta doar că tu, cel de azi, ești clădit pe cel de ieri...
Un nene, acum 40 de ani, era iritat de joaca noastră de copii vecini, care spălam balconul poate în exces pentru acea zi.
Altul, și mai demult, era iritat de sfoara pe care un copil de cinci ani o lăsa de la balcon, în voia gravității. Omul ăsta trăgea din senin și rupea acea sfoară. Nu știu dacă avusese vreodată copii. Știu doar că avea să se prăpădească curînd de boală (50, 60 ani?) - or așa stingere nu se desfășoară taman ca în Biblie...

Cînd ne punem la punct cu ceva (doar aparent ceilalți nu se află sub imperiul unei asemenea permanente corijări...), deseori dureros sau foarte, ceea ce atacăm este bietul nostru natural, bietul nostru Eu, bietul nostru Noi înșine.
Meditam de curînd dacă aș îmbrățișa unul ca mine, și zău că nu am ieșit prea bine la examen...
Nu-i o treabă să afirmi deschis, chit că picăm aici în vechea dambla socială, aceea care pune la zid de pildă ratații, chit că în sine ăștia-s niște tipi slabi care au urmărit ca proștii ținta pusă sub nas, dar nu au izbutit – din motive de dotare - s-o atingă... Așa și cu jena de a face afirmația de mai sus. Aia așteaptă răii (barim de după platoșa, de după constrîngerile sociale) din jur, să ia la refec pe cineva!....



II

Pomeneam de curînd de Puiu Popoviciu.
Un tip asemănător, despre care pot afirma de asemenea că nu a avut tinerețe și implicit viață, este Nicolae Badea. Urmăresc la tv o discuție cum că tipul – care-l are acum asociat pe tînărul Negoiță – nici nu aduce necesarii bani suplimentari, nici nu lasă puterea principală din mână, la clubul de fotbal Dianmo București.
Unii găsesc aici o explicație că tipul are bani băgați, iar a renunța la puterea în club în favoarea altuia ar face problematică recuperarea lor... Mai ales că vîrtnicii se tem de cînd lumea de lupii tineri  - adică ce erau și făceau ei înșiși în urmă cu vreo trei decenii...




În paralel, alții se miră cum naiba afaceriști de succes ajung să arunce bani în adevăratele găuri negre care sînt echipele de fotbal românești. Cred că există o explicație simplă. Asemenea atîtor altora (între ei subsemnatul) fiecare visăm inconștient la o lume plăcută + fără pericole + unde să comandăm noi. La un moment dat, unii posedă bani cît să le înflorească iluzia inconștientă că un loc ce le-a produs inegalabila plăcere din copilărie poate fi transformat după tipicul cu italice indicat mai sus. Cînd bagă bani la un Dinamo, dincolo de simpatii milițienești din familie, un Borcea, Negoiță șamd la așa ceva visează. Să fie mai mari și mai admirați în tărîmul copilăriei.
Este o treabă irațională, în răspăr de pildă cu regulile businessului (altminteri grăbit foarte să exploateze sufleteștile noastre...). Dar nevoile sufletului sînt primordiale, chit că adîncul are bunul simț și prudența de a nu ieși la suprafață, ori cînd o face este învelit în inevitabilele principii.

Asemenea oameni, am sentimentul, pot fi împărțiți în două categorii. Cei care au apucat să bată maidanul, respectiv cei care nu au apucat, dar au auzit – în setea lor de a-și completa un gol interior – că Acolo, pe maidan, e ceva nemaipomenit... În această categorie intră Badea ori Săvulescu.
Nu știu în ce categorie intră clujeanul Pazskany. Nu știu dacă a făcut box la viața lui, dar clădit bine fizic este, semn al antrenamentului fizic. Am însă ceva rezerve că ar fi deschis vreodată chiar larg porțile sufletului. Așa ceva par să fi reușit doar Becali ori Mititelu.


Mă întorc la startul postului...
Apropo de egocentrimul infantil... Mai exact pornind de la el.
Marile probleme apar nu pentru că sîntem triști, disperați, depășiți etc., ci pentru că nu ne dăm voie să ne simți astfel. Și nu ne dăm inclusiv pentru că am fost educați astfel - un om cu acele belele expuse fiind foarte aproape de a declanșa în ceilalți dramele abia încătușate.. Iar astfel ar fi cam imposibil de menținut în vreo familie optimismul sau poate minima detașare pentru a construi sau barim a merge cît de cît înainte...
Este drept că cine-i vaccinat în chestiune se poate manifesta între apropiații săi, dacă și aceștia, ideal vorbind, îu idee despre ce e vorba, despre sufletul omenesc în general.




III

La o petrecere de Playboy și după ceva pahare (azi spun prostii de acel gen și nebput - dovadă aste rînduri...), am realizat cît de masculi neajutorați erau mulți fanți de pe acolo.
Mai de curînd, am dat ochi după orele de program cu un domn director general. Nu de SRL minuscul. Și nu-ș de ce am simit eu atunci, că tipul de mîngîierile paterne avea nevoie atunci...

O să spuneți că fac eu la gros proiecții, ale propriilor și perverselor mele sentimente, înclinațiuni.
Mmm, n-aș băga mîna în foc.
Aritmetic vorbind, în copilărie avem mare nevoie de tată, ba chiar și de unul ideal, care rezolvă tot. Deci nici ăla în carne și oase plus de treabă nu rezolvă totul... Așa că nu văz de ce, în fața unor temeri cu nimic mai moi venite la maturitate, ne-am comporta altfel...

Un tip, pe care îl bănuiam chiar ieri incapabil să dea, mi s-a dezvăluit în interval (ieri-azi) drept nițel mai temător de intimitatea masculină, ba chiar și de compania oamenilor normali (altfel decît subalterni ori unic șef previzibil).

Mda, puține-s ceea ce par...


Legat de vreo homosexualitate de-a mea, parcă aș sta liniștit. Aș bea perpetuu și acut entuziast doamnelor apă din păsărică (e totuși o formulă populară consacrată!).
Cu atracția față de bărbați stau indiscutabil mult mai prost...
Nu mă atrag, cît mă interesează bărbații. Și refac astfel, pe cît pot, o altă verigă suspendată din copilărie...

Verigă suspendată...
Îmi identificam azi încă una... Neputința de a-mi verifica (și îmbunătăți) munca. Mai ales neîmpins de alții.
Scrisele blogului sînt dovadă.
De un' so trage situaia?
Simplu.
Un numit părinte toca rezultatele muncii. Nu ai făcut bine, cu unul sau mai multe semne de exclamare apoi.

Pas de afirmă vorbe d-astea dacă ești mai moale din fire!
Dar aritmetica lui 1 + 1 = 2 e clară.
Pe deasupra, ca explicație, văd și invidia decurgînd din inferioritate.

O să mă viziteze fantoma lui mama la noapte, pentru așa vorbe incalificabile. Bașca pentru cele din trecut, asemenea.

Pînă azi nu m-a vizitat.


Așa atitudine cred că are și o parte bună.
Ești mai atent la ce faci cu propriul copil. Nu perfect, dar mai atent...
Realizam de curînd că toți banii într-o relație de acest gen îi face empatia, mai rpecis încercarea de a fi altfel. Aparent culmea, așa ceva se înfăptuiește nu pe calea sentimetelor, a momentelor roze, ci a clipelor, a paselor interioare mai mototolite...



PS 1
Recunosc, a scrie pe blog este un drog, ce-ți dă sentimentul a stăpîni realitatea.
De ce s-o stăpînești?

Păi, aici există o parte de stăpînit, pe care o sondez și io după cum pot, pe calea savantlîcurilor de pe aici...
Dar rămîne întotdeauna din Ea o parte care sperie cumplit.


PS2
Am făcut, între multe altele de mai sus, o afirmaţie.
La cîteva zeci de minute o găsesc nu tocmai fondată.

Aş putea s-o şterg din text. Dar aş arunca şi echivalentul a trei copii cu apa din  covată...
Cînd desţeleneşti ceva din tine, automat o limită, o zonă atinsă aduce pe post de vecin un alt teritoriu, deocamdată necercetat. Acesta şi predecentul explorat (ca să nu mai spun de cele ce vor fi explorate!) au o cu totul altă medie.
E alambicat,  bat eu cîmpii, mă exprim eu aiurea?

Cercetînd în noi, lîngă cele luminate se vor ivi permanent alte zone, diferite mai mult sau mai puţin de vecinele lor cele scoase la aer......
Da, e un sport obositor, să-ţi tot schimbi (fie şi în parte) opinia despre nenumăratele bucăţi ale puzzle-ului Viaţă,,,
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu