marți, 31 ianuarie 2012

[SOCIETATE] Un articol Răzvan Exarhu

Un articol interesant semnat de Răzvan Exarhu (cam ca toate scrisele acestuia...), în Evenimentul Zilei.


Am să-l trec integral la subsol, căci nu se ştie cînd se încurcă ceva în bucătăria ziarului şi la linkul de mai sus apare nemica...



"Nu trebuie să fii foarte isteţ ca să înţelegi că nişte băieţi modeşti îşi dau licenţa la şcoala ajutătoare de manipulare a maselor, cu voie de la Marele Licurici, fireşte. Lucru care, de altfel, abundă în istoria noastră recentă, începând cu celebra revoluţie din ’89 şi fenomenul Piaţa Universităţii..."

 Interesant...




"...Ultimele zile ne pot oferi una din colecţiile cele mai bogate de tâmpenii spuse sau făcute de oameni care până atunci păreau nişte adulţi relativ responsabili sau politicieni rutinaţi...."

Nu ştiu cîte tîmpenii, cît evidente infantilisme. Vleau luna de pe cer, tati!  "Da, da, fiule, cum să nu! Mumosule, stai să te mîngîi pă cap..." (şi urmează faimoasa mişcare ca după un pătrat al mîinii).



"... Fenomenul Piaţa Universităţii, faţă de care încerc o oarecare jenă acum. Cum spunea un prieten de-al meu, românii fac nişte revoluţii care seamănă cu chefurile alea la care te îmbeţi foarte rău, faci foarte urât, uiţi, dar de la care rămân multe fotografii şi filmuleţe."

Poate nu e chiar asemenea beţiilor...
Nu văd de ce nu m-aş jena că la etatea cutare viaţa nu-mi oferise suficientă experienţă pentru a mirosi ce şi cum din realitate. Trec peste faptul că, precum în alpinism, ne cam căţărăm pe umerii altora, chit că putem rîde de frînghiile lor de cînepă ori de pitoanele-morcovi...


Cum am zis, mi-a plăcut articolul lui Răzvan!



SENATUL EVZ: Minerii la Vama Veche

Gheorghe Zamfir a spus că suntem poporul cel mai jegos de pe pământ şi cel mai minţit de pe planetă.
Eu aş spune, fără să merg la miting cu binecunoscuţii liberali din Galaţi şi Constanţa, că suntem poporul cel mai bolnav la cap din ţară. Din păcate, toată lumea stă prost cu nervii şi cred că ultimele zile ne pot oferi una din colecţiile cele mai bogate de tâmpenii spuse sau făcute de oameni care până atunci păreau nişte adulţi relativ responsabili sau politicieni rutinaţi. Asta se referă, evident, la toate părţile implicate în deranj. Cel mai neplăcut, însă, e sentimentul ăsta că deşi toată făcătura e la vedere, oamenii au credinţa că participă la ceva real, înălţător, cum este o revoluţie.

Nu trebuie să fii foarte isteţ ca să înţelegi că nişte băieţi modeşti îşi dau licenţa la şcoala ajutătoare de manipulare a maselor, cu voie de la Marele Licurici, fireşte. Lucru care, de altfel, abundă în istoria noastră recentă, începând cu celebra revoluţie din ’89 şi fenomenul Piaţa Universităţii, faţă de care încerc o oarecare jenă acum. Cum spunea un prieten de-al meu, românii fac nişte revoluţii care seamănă cu chefurile alea la care te îmbeţi foarte rău, faci foarte urât, uiţi, dar de la care rămân multe fotografii şi filmuleţe. Mi se pare foarte amuzant că tocmai noi, urmaşii vitejilor care au făcut probabil cele mai multe fântâni din Europa, pentru că le tot otrăveau în luptă, avem senzaţia că dintotdeauna am ieşit în stradă de capul nostru ca să ne strigăm nemulţumirile, cum titrează toate televiziunile. Aici am eu nişte dubii, mai ales că îmi aduc aminte cum pupau nişte bunicuţi cu părul alb mâinile minerilor. Şi înţeleg cât de uşor, într-o mizanscenă nu neapărat îngrijită, se poate construi impresia că o vânzătoare de seminţe chiar se transformă în Jeanne d’Arc.

Ceea ce-mi aduc eu aminte din Piaţa Universităţii în ’90 e că vedeam în jur, într-o proporţie suficientă, oameni cu care aş fi putut schimba o formă sau împărtăşi un ideal. La fel se întâmpla şi la Vama Veche, pe vremea în care acest loc însemna doar o plajă uriaşă. La fel ca toţi cei care cred că suprema libertate înseamnă să te faci zdrenţe cu bere ieftină la una din cele 1.000 de terase infecte din Vamă, probabil şi adunătura de neo-revoluţionari din ultimele zile, are nevoie să deschidă Balconul şi să se mântuie întru dreptate socială, demisie şi ce-o mai fi, alături de toţi mâncătorii de seminţe din jur. Adevărul e că asta e marea noastră măiestrie, facem nişte kestii spontane foarte bine organizate. E foarte interesant din punct de vedere ştiinţific şi fenomenul isteriei care a cuprins mulţi cetăţeni respectabili, care au simţit brusc nevoia să iasă în stradă pentru a susţine programul politic şi social generos de simplu al opoziţiei: Vrem să ajungem şi noi la putere. Ajutaţi- ne şi pe noi, suntem doi lideri acasă, bunicuţa e bolnavă şi murim de foame până la alegeri. La urma urmei, pe lângă penibilul discursurilor sau al abuzului de media, pe lângă mesajul deloc subtil că nişte iresponsabili vor să ia locul altor iresponsabili, rămâne doar întrebarea dacă nu cumva s-a stricat ceva definitiv în fibra naţiei, pentru că prea nu mai e nici una la locul ei.

După atâţia ani de gimnastică democratică, soluţia vine tot din joc de gleznă de judeţeană de partid. Oamenii de rând şi politicienii gândesc la fel, au memorie scurtă şi planuri pe termen la fel de scurt. Dacă n-ar fi atât de jalnic spectacolul, ar mai putea fi amuzant, cu toată inflamarea şi infantilismul care au cuprins presa şi poporul, deşi au trecut 20 de ani de repetat glumele astea. E adevărat că nimeni nu a mai cântat operă în uniformă SMURD. Adaug aici un sincer nino-nino pentru artiştii bugetari din Cluj. Şi pentru Iliescu Ion, care cere demisia lui Băsescu Traian, probabil de ciudă că dânsul nu şi-a dat-o, după 45 de zile de proteste. Dar probabil că sunt suficienţi oameni care cred că România în trening arată frumos şi demn, cu gluga trasă pe ochi şi fularul peste faţă. Închei cu o concluzie de la www.clandestino.fm: Ce-i spune un protestatar câinelui său, înainte de a-l scoate în parc? Hai afară, javră ordinară.

[SOCIAL, UMAN] Bellum omnium...

I

Bellum omnium contra omnes.
Războiul tuturor contra tuturor...


Cam asta e lumea - după neînsemnata-mi părere...


Nu fac însă din aiasta o tragedie, iau lucrurile cum îs, însă nu înainte de a mă dumiri ce şi cum cu ele...


Mă amuză vorba aia din Biblie, cu Adevărul. Şi în general cînd ideea este fluturată mîndru, peste un plai sau altul, peste un domeniu sau altul...
De fapt, e vorba de adevărul propriu, al aceluia care îl lansează... Care încearcă deseori ori să te înhame de-a dreptul la căruţa lui, ori măcar să-i sprijini întreprinderea...

Altminteri, fiecare încearcă să-şi facă viaţa cît mai plăcută / frumoasă / suportabilă, chiar dacă pătrunde astfel în teritoriul altuia ori încearcă să-şi înşele seamănul.
Că o face conştient sau ba - deja nu mai contează.


II

Am zis că nu cred în Dumnezeu.
Uneori sînt nevoit să fac acest lucru cunoscut. Unii - precum un subofiţer dintr-un biroul al Secţiei 8, ieri - tratează cu respect opţiunea celuilalt, chit că probabil pricepe greu aşa ceva. E obişnuit ca toţi să aibă Unul..., unanimitate care stă de fapt la baza unei construcţii cam fragile totuşi...

Mă nimeresc apoi în preajma unei cunoştinţe. Care e mai puţin paşnică, în ce priveşte opţiunea-mi.
E interesat cum mă suceşte însă...
Amicul porneşte de la afirmaţia mea că mă străduiesc să merg totuşi pe drumu-mi fără sens... Aaaa, păi cum vine asta, să vieţuieşti fără sens? "Păi matale ai unul?", întreb. Aaaa, păi să dai, să oferi..."
Ca unuia care nu a îmbătrînit degeaba, clişeul îmi sare crunt în ochi. Iar clişeele, după cîte mă pricep eu, au mai nimic în comun cu adîncul omului, e vorba de un simplu şablon pentru a pierde timpul, respectiv pentru a-i semnaliza celuilalt că respecţi arta vorbăriei goale - un liant altminteri în societate (o spune şi amicul Matei Georgescu, în manualul pe care îl tot citez...).
Bun.
Sărim cu discuţia la Basarabia.
E pămînt românesc!!! şamd.
"Domnule, dragoste cu sila nu se face. Dacă ei nu vor, asta e - la o adică şi a dvs. Sfîntă Scriptură zice something despre tăierea mădularului care vede altfel lucrurile..."
"Mirceo, da-s mancurtizaţi..."

După care vine o schimbare totală de altitudine.
E pămînt românesc! Acolo trebuie intrat cu mitraliera şi omorîţi toţi. Cu ăia de acum nu mai ai ce face...

Acum sper să nu mă citeze gazete sau gloguri ruseşti/rusofone pentru reproducerea discuţiei de mai sus...

Deci vorba vine de la un amic ce nu poate altmnteri de grija pentru Credinţă...
Dacă o să-i zgîndăriţi mai bine pe toţi credincioşii cît de cît în vlagă, veţi da de acelaşi dualism...
Credinţa în Dumnezeu este în parte sădită adînc de societate, îndeosebi împotriva pornirilor primitive, agresive. Pe de altă parte, omul crede în Cel de Sus şi pentru o mai mare siguranţă personală... Mă protejează...


Eu personal am sentimentul că alde credinţa este pe măsura animalicului posesorului.
Iar după o vîrstă, direct proporţională cu teama de necunoscutul morţii...




III


Renovare la Biserica Iancu Nou, din preajma Pieţei Iancului.
Acoperişul e auriu.
O vrea să facă vreo concurenţă soarelui? Nu cred, plus că nici nu ar avea şanse de reuşită.
Pur şi simplu - mi-i sentimentul - încearcă să inoculeze credinciosului ideea de valoros. În acest sens executîndu-se o paralelă la aur.
Carele aur nu cred că e foarte departe în rudenia cu banul.
Adică ochiul Cuiva.

Fără îndoială, la un 1700 sau chiar 1800 mă ucideau de mult cu pietre - chiar în domoala Valahie - pentru aşa observaţii...
Vivat secolul 21!


IV

Să revin la războiul enunţat în debutul postului...
Articol în Adevărul. Eu l-am citit în print, ediţia electronică fiind un pic diferită, aici:

Părerea mea este că, relatînd aşa ceva, gazetarilor li se rotunjeşte gura a plăcere. Probabil pentru că îşi arogă postura de moralist (e de analizat ce e aşa mişto pe acest palier - probabil o atenuarea amintirilor cînd altul îi freca ridichea respectivului).


Tânărul a ajuns un schelete de 30 de kilograme, cu encefalită, semipareză, surd şi plin de răni, după ce a consumat entobotanice timp de un an de zile. Pentru că nu mai poate vorbi coerent, mama acestuia, Maria Zamfir, a vrut să audă o lume întreagă durerea prin care a trecut în cele 365 de zile, cât fiul ei a stat ca un fugar, pe străzi, dar mai ales coşmarul care a început de când şi-a găsit copilul desfigurat de droguri legale. 


Aici deja am căpătat reflex. Cînd cineva jonglează cu formule, cu expresii sociale, deja pic în fandacsie. Droguri legale... Plus preşul de dus, cu desfigurat. Nu spun că n-o fi fost junele în cauză, dar totuşi poate ar sănătos să laşi cititorul a trage concluzii...
Bineînţeles titlul conţine şi vorba "Şocant", iar după a mea părere ăsta e primul semn că atît pe gazetar, cît şi pe cititorul avid de aşa pastilă îi doare drept în cot de eventuala victimă. Ambele tabere vor doar sînge.
Al altora.
 

Mai departe...
„Până la 19 ani era un copil normal, care muncea. A plecat de-acasă cu prietena lui, consumatoare de etnobotanice, şi au trăit prin canalele din zona Piaţa Unirii, Universitate şi cele din zona Sebastian. Magazinele de vise i-au vândut moartea!“, susţine mama băiatului. 
E şi poza doamnei acolo - fizionomie care mă duce iute cu gîndul la o replică din Omul care a văzut moartea: "Şi asta are o mamă, domnule!"

N-ai să vezi în texte de acest gen vreo grijă pentru a afla ce-l apucă pe respectivul s-o ia pe acel drum. Ce-i veni aceluia să lase baltă tot şi să se ducă alături de acea amică (bineînţeles că nu se oboseşte cineva s-o caute şi să-i ceară părerea...). Ce-i veni să plece de lîngă maică-sa. MIE, UNUIA, SITUAŢIA ÎMI STRIGĂ DUPĂ EXPLORARE  A MOTIVELOR... Adică e atît de neaşteptată (deşi pe lumea asta nu ar trebui să mire nimic, o clamau deja grecii acum aproape trei milenii...), încît e păcat să nu diseci la ea şi eventual să eviţi pragul de sus într-o situaţie asemănătoare.


Tînărul a avut motivele lui să procedeze cum a făcut-o... Chit că ajunge, după un an, să pice în grija altuia (şi implicit a impozitelor noastre...).
Deduc din modul de prezentare de mai sus, al gazetarilor şi oficialităţilor, că explicaţiile unuia asemenea caz nu pot trece de micul cerc al pricepătorilor în psihologie. Al Marelui inchizitor şi al apropiaţilor acestuia...
Vorba pare trasă de păr, dar cum altfel pot caracteriza situaţia?
Sînt adevăruri ce nu-i sănătos să se vînture prin lume... Că un tînăr avu parte de aşa experienţe pînă la 19 ani, de nu-i mai arde de viaţă... Că o familie poate fi din exterior una, iar din interior altceva, mai exact iad cît să-i ardă progeniturii să se sinucidă, fie şi lent... Că poţi prefera traiul în canale (dacă ştirea e reală...) celui într-un mediu - familial şi social - pe care îl simţi, probabil pe bună dreptate, mai insuportabil.

Aş ceva nu se spune, căci dai idei... Iar echilibrul membrilor fie şi onorabili ai societaţii este, totuşi, foarte fragil.
Stai în jug, acolo...
Căci şi părinţii tăi au stat, au suportat şi nu şi-au tăiat venele...
Şi au păstrat tăcerea.


Acesta nu e Adevăr, bineînţeles. E unul fără majusculă, însă real.

duminică, 29 ianuarie 2012

[1991] Miting, la proclamarea independentei Basarabiei


Intro

Să nu îmi pierd ideea, cum se spune.
Pe cînd retuşam cît de cît pozele pentru acest post, am rămas cu privirea / atenţia pe una dintre ele. Cu nişte tătăiţi... Adică vîrstnici.
Ş-am realizat că ăi de ieşiră acum în Piaţa Universităţii, în ianuarie 2012, sînt Oamenii Noi. Omul nou, cel dorit de comunişti, la plural.
Mă uit la tipii de inşi din Piaţă la 1991 - destinşi, dar cu o linişte decurgînd din faptul că ei cunoscuseră viaţa, se dumiriseră cît de cît de ea.
Nu e cazul celor de azi...
De fapt, în psihologie se spune că-s spatele agresivităţii (şi al diverselor ei manifestări) stă frica...


Data acelui miting, după proclamarea independenţei Basarabiei, nu o mai ţin minte, dar teoretic trebuie să fi fost imediat după 27 august 1991...

Nu ştiu dacă e bine sau rău că nu sîntem asemenea grecilor.
O să ziceţi că iar pregătesc fitile împotriva Autorităţii...
Nu. Zic doar că elenii nu se joacă atunci cînd e vorba de numele unei provincii a lor. E vorba de Macedonia. În interior regula - neimpusă de nimeni - e clară: Macedonia e a noastră!
Nu ştiu ca grecii să aibă pretenţii la zona din fosta Iugoslavie care îşi atribuie ea acest nume, cred că nu, deoarece acolo elementul slav este indiscutabil predominant. Dar Atena ştie ea ce ştie, nu vrea să ofere nici un cui al lui Pepelea...
Cît a existat Republica Populară/Socialistă Federativă Iugoslavia, a fost mai greu grecilor să-şi facă ştiut în exterior optica. Dar de la prăbuşirea vecinului din nord, au intervenit pe unde au putut pentru a le refuzată fostei provincii cu capitala la Skopje denumirea de Macedonia. Astfel, după cîte ştiu eu la nivel oficial, se vorbeşte de FYROM, Fosta republică iugoslavă a Macedoniei.

Nu sînt cine ştie ce partizan în acea dispută, deşi mi se pare totuşi aiurea ca urmaşii slavilor veniţi aici în secolul 7 e.n. parcă să solicite o denumire a unui regat elenistic din urmă cu alte secole... Voiam doar să punctez că grecii, nici aici, nu se joacă...

La noi în schimb, dacă s-a spus la Chişinău de Republica Moldova, am luat-o şi noi, molcom-... moldoveneşte, după cum au zis alţii. Ceea ce, în sine, nu ar fi groaznic, dacă nu s-ar ajunge azi că nu mai ştii de care moldoveni se discută în vreo relatare, în vreo vorbire, de cei din dreapta ori din stînga Prutului.

Dar, la o adică, asta ne e firea... A mă da foarte revoltat acum nu ar schimba nimic.
Menţionam doar...


Nu mai ştiu cine  a organizat acel miting, cert este că Balconul a fost deschis, semn de implicare majoră şi al Ligii Studenţilor.

 Punem frumuşel bannerul GID pe un gard între blocul Dunărea şi Universitate, adică "La fîntîni". Trebuie să recunosc faptul că fondul ne era slăbuţ, doar cîţiva inşi, care se străduiam să afişeze măcar forma...
Lîngă mine, Paul.


 Bineînţeles că s-au mai grupat pe lîngă noi şi cunoscuţi, ori inşi cărora ne-am părut simpatici. E şi greu să nu atragi atenţia cu un Paul...

 Cu ochelari, lîngă mine, Elena Andronescu.

Pe domnul cu ochelari îl ştiam de la Alianţa Civică, Vova pe nume. Este apreciat pe acolo.

 Asta e poza cu domnii în vîrstă de care vorbeam... Practic, din faţă vezi doar unul, dar nici la ceilalţi doi, aflaţi în stînga - şi care par să fi văzut multe la viaţa lor - nu purjează violenţă, ca la manifestanţii copţi care le-au călcat pe urme... După 22 de ani, cînd le-a ajuns şi lor cuţitul la os......
În context, că aşa îmi bat eu capul cu toate fleacurile... Dacă nu le susurau anumite televiziuni la cap ce deştepţi şi importanţi sînt ei, mai ieşeau în stradă...
Iar sînt rău...

 Discursuri.


 Un banner cu regele Mihai, cu necesitatea monarhiei.
Încă nu am postat negativele din decembrie 1990, dar e de spus că, spre sfîrşitul pomenitului an, după experienţele cu partidele, protestatarii din societatea rpmânească au simţit nu doar să dea viaţă Alianţei Civice, dar să se orienteze şi spre ideea de monarhie...
Aceşti români erau numeroşi, însă totuşi departe de vreo pondere decisivă în societatea românească. Totodată, regelui Mihai I i-a fost permisă venirea în stradă abia în aprilie 1992 şi doar în vizită.
Stau şi meditez acum subit, deşi istoria nu se face cu dacă... Oare un Mihai I - de presupus matur - apuca să tulbure societatea românească în primele luni ale anului 1930 aşa cum a făcut-o Carol Caraiman? Zic asta pentru că Mihai a posedat dintotdeauna bun simţ, echilibru şamd, dar - totuşi! - ca să mişti mase ai nevoie de un dram de nebunie... De inconştient clocotind şi de arta de a face prezentabil, atrăgător aşa ceva...

Zic şi io...


 Eee, frumoasa zi de august s-a lăsat cu ploaie... Poate din acest motiv este mai bine întipărită în minte decît alte ieşiri... Sub stropii deloc domol şi s-a încins între altele o horă...


 Bineînţeles, la mare cinstea a fost scandarea "Basarabia, pămînt românesc!". Că nu au ieşit lucrurile ulterior aşa cum vrurăm noi, asta e altă poveste...
De fapt, meditam zilele acestea, ce a ieşit cum am vrut noi, Acolo...?
Puterea n-am luat-o nici în 1992, iar cînd am izbutit, peste patru ani, mamă ce ghiveci a ieşit... Başca prestaţia primului prezident născut de opoziţie... La un nou val, în 2004, după opt ani, iar ne trezirăm dezamăgiţi, chit că nu mai era vorba de un produs propriu-zis al Pieţei... E vorba de Băsescu.



 După dezmăţ, ne-am pornit cu bannere, steaguri şi ce mai era spre sediul GID-AC din Calea Victoriei... Cel mai vocal era Paul, campion totodată al iritărilor pe comunişti, făcuţi în fel şi chip... Nu lipseau propoziţiile lui cuprinzînd elemente tehnice precum fierăstrău, pickamer şi altele.
P. s-a apucat în lunile următoare de vîndut la cărţi, la o gheretă personală aflată iniţial la metrou în Piaţa Victoriei. Îl ajuta un văr, parcă. Au fost, toţi comersanţii, evacuaţi la un moment dat... Actualmente e la Obor, parcă am notat, pe latura nordică a Parcului Primăriei 2.



 La sediu, mai mare era Gigi Gavrilescu. Altă figură, mai din topor decît Paul (ultimul mai juca şi teatru).
Offf, aparenţele...
G.G. era de felu-i moldovean, aciuat la Braşov, apoi nu ştiu cum (dar pot bănui...) ajuns la Bucureşti. Dacă mă înşel scuze asupra traiectului, îmi cer scuze. Avea o familie la Braşov, dar despărţit de nevastă.
În martie 1990, el a fost macaragiul care a dat jos statuia lui Groza de la intersecţia Eroilor-Davila, unde ai e un monument al artileriştilor. Nu ştiu dacă el a încercat şi la monumentul lui Lenin din Piaţa Presei, cert este că aici poliţia - statul român fiind temător de reacţia Moscovei - nu a admis reloaded-ul, probabil ca să nu degenereze în vreo profanare. Ca să împace însăşi varza protestatară, a evacuat peste cîteva zile ea, stăpînirea, incomoda relicvă, ajunsă la Mogoşoaia.
După faza asta, Gigi înţeleg că s-a aciuat la GID, iar cînd acesta a primit un sediu a rămas - ca lipsit de o casă totodată - un fel de administrator. Preluat la puţine săptămîni de Alianţa Civică, căci aşa s-a întîmplat, GID fiind într-o pierdere accelerată de viteză existenţială.
Gigi era cam gură mare şi vanitos, dar a avut bafta ca vreo 2-3 ani să nu simtă niciunul călcat în exces pe coadă, dintre oamenii Alianţei - în frunte cu soţii Blandiana-Rusan. Şi-or fi dat seama de fondul individului, dincolo de aparenţe. Eu recunosc a nu fi mirosit prea tare dincolo de paravan, motv pentru care i-am purtat un pic pe pică - de pildă atunci cînd am cerut să nu se mai fumeze în cămăruţa GID-ului. Ori să avem o evidenţă exactă a maşinilor de scris din dotare - împrăştiate în patru zări.
Nu ştiu dacă şi-a bătut cineva minte cu cazul Gigi Gavrilescu, dar după moartea lui am pus cîteva fire cap la cap...
Era un om cu teribile carenţe afective (mai mari ca ale mele!), care a avut ghinionul să fie la un moment dat sub reflectoare. Să zicem la acea doborîre a statuii lui Groza. Nu cred că a realizat apoi că nu (mai) are cum să ajungă la nivelul de care avea disperată nevoie. Setea nu i-a fost satisfăcută nici în postura de om important la AC, care aproape se bădea pe burtă cu delicaţii Rusan şi Blandiana/Coman, ori posedînd relaţii la România Liberă şi altele...
După 1992, odată pierdute alegerile, s-a cam lăsat liniştea la Alianţă. Unde un Opriş, ajuns după 1992 secretar general al Guvernului, bătea sfios la uşă - pentrua  da numai un nume... Aşa că Gigi a atins palierul fatal al insuportabilităţii pe lume. Şi, în primăvara lui 1994, s-a spînzurat, la sediu...

Este o părere a mea, fără pretenţii de adevăr total... Aşa mi s-a părut mie...

Că veni vorba, iată o imagine cu cele două secretare ale Alianţei Civice. Pe cea din dreapta îmi aduc aminte că o chema Rodica. În staff a fost o vreme şi fata lui Dumitru Iuga, Columbia.



Aici filmul oarecum sare de la una la alta, deşi altminteri apropierea temporală a celor două evenimente face lucururile de înţeles. Căderea imperiului sovietic, în august 1991, a ridicat unora problema îndepărtării monumentului Eroului Sovietic, aflat într-un scuar pe Şos. Kiseleff, nu mult la nord de biserica Mavrogheni. Carele, săracul, deja era acolo într-un fel de exil, scos parcă din buricul Pieţei Victoriei de Ceauşescu, care a pretextat lucrările pentru metrou.

N-am idee cine a declanşat operaţiunea, cert este că, în momentul în care am mers acolo cu Gigi Gavrilescu, soclul era plin cu inscripţii dure, iar un cetăţean voia să dea joc cu un ciocan şi o daltă stema - cred - sovietică.
 

 Atîta doar că s-a repetat, după opinia mea, situaţia de la statuia lui Lenin...


  A venit poliţia.

Subsemnatul şi Gigi.





 Discuţiuni politicoase, dar nu ţinea să te pui cu oamenii legii...

 Ulterior, la puţine zile, statuia a fost mutată de oficialităţi la Cimitirul soldaţilor sovietici de la Pipera, la vest de staţia metrou Pipera. Acolo are avantajul că e într-un loc împrejmuit, fie şi cu un gărduleţ minuscul, dar şi în mijlocul unor monumente funerare individuale. Nu i-o fi venit nimănui să scrie măscări, mai ales că Imperiul Roş e dus - sau barim aşa ni se pare nouă, unora...


[ Permiteţi-mi să semnalez aici un interesant site cu monumente vechi ale Bucurestilor]



Pentru că viaţa unora nu înseamnă doar luptă revoluţionară, unii taţi au mers cu flăcăii la munte. Mica problemă fu ca la Crucea Caraiman eram în ceaţă totală, situaţieîn care Old Man nu s-a mai putut da deştept cu ce cutreieră el dezinvolt prin preajmă...
În dreapta Dan, pe atunci aproape 11 ani, la mijloc Gabi, 9 şi jumătate.

Dacă am suit cu telecabina, la coborîş am folosit exclusiv picioarele.

Cabana Caraiman.


Pe poteca Văii Jepilor, între cabană şi Brîul Portiţei.

Ne-a şi plouat mai insistent, moment în care ne-am adăpostit într-o grotă, sub o porţiune cu cabluri a potecii.


La zmeuriş, nu mult deasupra intersecţiei cu brîul lui Răducu.



PS
Ma culpa. Elena este Andronache, nu Andronescu.
Paul este şi Ştefan (nume de familie).

Imediat după ce a plecat Gigi Gavrilescu (din lumea asta), i-am însoţit rudele prin locurile unde era nevoie pentru actele de înmormîntare. Eu nu am mers la înhumare însă.
Peste un an, ne-am întîlnit, cîţiva GID-işti, la o bisericuţă aflată în triungul Splai-Bd Naţiunilor Unite-Bd. Libertăţii. O zi însorită. Cred că atunci a fost ultima vedere, fie şi neoficială a asoicaţiei. Asta e, lucrurile mai şi mor - treaba e să nu moară urît, asta mi-i părerea... Şi cred că am murit onorabil, fără prostioare şi mort pus în geam, să mai primească o vreme pensia/atenţia societăţii.
Cu precizarea de care am mai vorbit, că nu mă potrivesc orientării actuale a urmaşului aociaţiei.

vineri, 27 ianuarie 2012

[1990] Marşul pentru eliberarea lui Marian Munteanu

Au fost nişte săptămîni tare neplăcute, imediat după  13-15 iunie... Ni se duseseră la vale speranţele... De fapt, în cheie psihanalitică, cred că refulasem speritura generată de noile condiţii. Un regim care ne arătaseră ce e în stare pentru a-şi păstra poziţiile. Şi, prin urmare, ne descoperirăm cu - probabil - multă furie ca mai slabi decît ne crezusem.
De parcă nu ar fi fost de ajuns supriza teribil de neplăcută de la alegerile din 20 mai, cu un FSN la vreo 67%, plus sateliţi - iar opoziţia noastră doar 10 la sută, împreună.
Iar Iliescu, 87%!!


[
Ce-i drept, cu România postrevoluţionară este precum la trecerea unei comete... Întîi capul, apoi corpul, peste ani coada...
Unii s-au prins şi au gustat fierea la 26 decembrie, cînd au mirosit primii opozanţi cu ce au de-a face, la fruntea statului, alţii la 12 ianuarie şamd. S-au produs pe această scenă pînă şi minerii, cînd au schimbat tabăra. După cum cei vociferează azi, în 2012, cred că sînt coada comeakei, vorba lui Rostogan. Nu de alta, dar locul, metodele, multe scandări sînt identice cu cele din vremea lui Marian Munteanu.
]


...Odată cîştigată legal puterea, garnitura feseninstă n-a mai putut ţine strocul traiului bun - care îi conferise victoria clară în alegeri - aşa că a trecut la neplăcuta echilbrare (pentru populaţie) a economiei. Prin măririle de preţuri din noiembrie, parcă... Au urmat, încet dar sigur, închiderile de întreprinderi.
Este drept că alde Cometa a avansat greu... În 1992, raportul de forţe nu a permis schimbarea, spre Convenţia democratică - ce grupa pe atunci majoritatea Opoziţiei. Dar a fost posibil peste patru ani...

Să revenim!

Nu mai ştiu cine a organizat marşul din iulie, probabil Liga Studenţilor, dar a pus umărul din plin şi GID. S-a decis să fim îmbărcaţi în cămaşă albă, semn al nonviolenţei. După opinia mea, această demonstraţie a fost finalmente un semnal de forţă, dar şi de calitate ...
Îmi vine aici în minte ideea că de acum, în urma eşurării confruntării violente (mineriada din 1991 va avea totuşi un caracter aparte...), tabăra zice-se democratică a început să înghită medicamentul amar al unei convieţuiri realmente democratice cu FSN lui Iliescu. Mai exact, să nu mai viseze că-i va lua gîtul molohului postcomunist. Primii care nu se vor împiedica în scrupule vor fi tinerii liberali ai lui Dinu Patriciu, care au intrat la guvernare în vara anului 1991,. Peste cîteva luni, la căderea lui Roman, Aripa Tînără iese, dar locul e ocupat de liberalii clasici, ai lui Câmpeanu, sub bagheta guvernamentală mînuită de Theodor Stolojan.

Data exactă a marşului n-o mai ştiu, va fi fost în prima jumătate a lunii iulie.
În scurtă vreme Marian Munteanu a fost eliberat, este drept că şi la solicitarea lumii occidentale.

S-a plecat de la Piaţa Operei, spre Universitate. A urmat Palatul Victoria, Calea Victoriei şi din nou PUniv., unde lumea s-a risipit parcă.

              ***

Obişnuita introducere cu ce mai era prin tîrg, cît şi familie.

În vara acelui an, mama mea avea trei nepoţi. Nu era ea un monument de exteriorizare a sentimtenelor, dar în mod sigur se simţea bine...
Ca un făcut, a trăit încă vreo 15 ani, cît să mai prindă doi. Nepoţi. Adică toţi băieţi...
Aici, Dan şi Gabi ai mei, iar la mijloc Cristi Bojinovici, fiul surorii mele.



 E un magazin în corpul hanului lui Manuc, spre Splai. Bănui că l-am pozat deoarece era închis ziua ' meaza mare. Iar eu căutam se pare materiale fotografice acolo... La vremea aceea, poate e precizare utilă, aveai un aparat  foto care lucra cu un aşa zis film negativ. Avea 36 de poziţii. Ca preţ, era onorabil, mai ales dacă mai vindeai/lucrai şi altora. După imprimarea / pozarea, avea loc developarea, acasă ori la vreun atelier specializat. Cu filmul treceai apoi în laborator, la lumina unei lămpi roşii, unde scoteau hîrtia...
Era o chestie nostimă, dar aş minţi să spun că nu prefer actuala tehnologie...


Asta e o coadă la ceva, în iulie 1990. Lumea avea în sînge statul la coadă, cred că e o genă tare veche. Ceva o face să se simtă bine acolo. O făcea, mai exact. Blocul care se vede e al subsemnatului... Mă dau eu mare anticomunist, dar am dramul de bun simţ de a realiza că regimu' comunist ne-a repartizat acel apartament mişto, după cum Iliescu a permis să-l cumpăram, la un preţ de nimic totuşi... Amplasament: Piaţa Iancului.


 În aprilie-mai, nu mai ştiu cine a venit cu ideea deşteaptă să depunem plîngere pentru fugăreala din dimineaţa de 24 aprilie. Azi mi se pare o tîmpenie - pînă una alta noi călcasem o lege... Prea curînd stăpînirea nu a dat semne că a primit hîrtia, semnată de mai mulţi de la GID. M-am trezit însă în iulie cu o carte de la Procuratura Municipiului Bucureşti.
Prea grozav nu suna, chit că teoretic era vorba de o convocare în ziua cutare, locul cutare...  Dar veneam după nişte decenii de teamă, plus că în acel iulie nu ne mai ardea de bătut cu pumnul în piept, că ce-i dăm noi jos pă toti...
Florina Rădulescu, colegă de la GID, şi nu mai ştiu care de acolo au fost de părere că să mă conducă pînă pe strada Calderon de azi, lîngă Biblioteca Americană. În caz că mă opreeeesc ăia acolo, păi să aibă şi ei, colegii, de ştire, ca să acţioneze cum se cuvenea (căpătaseră ceva experienţă din decembrie...).
Ne-am întîlnit  la gardul Muzeului Şuţu, unde, chestie nouă pentru mine,  Florina (Balanţă de-a mea, dar cu zece ani mai jună. Zicea că-s tare lunecos.) a scos un reportofon - vedeam prima oare aşa ceva mai de aproape - şi mi-a zis să relatez situaţia.
În clădirea cu pricina, pe unde se intra prin strada Arghezi, spre Inter, am dat de o cunoştinţă, Alic, mirat că-s cu treburi acolo. I-am explicat ce şi cum.
După aceea, un coleg al său m-a primit şi, în vreme ce eu respiram uşurat în sinea-mi, mi-a zis că rclamaţia -lansată de noi cînd cu petiţia de care aproape uitasem - nu poate primi curs, ceva de genul ăsta. Un NUP de azi, probabil.
Aşa că totul a fost OK.


 Cu ocazia asta, a Marşului pentru eliberarea lui Marian Munteanu, a arestaţilor din 13-15 iunie în general, am privit mai de aproape statuia lui Enescu din faţa Oprerei...
Cald, spre înserare, lume bună...


Ş-am pornit pe 6 Martie / Gh. Dej / Kogălniceanu.


 Aici zîmbeşte la fotograf Elena Andronescu.

 Un cetăţean în cîrje, altul cu braţul beteag încă.



 Intrăm în Piaţa Kogălniceanu.

 De p soclul statuii lui K., vedere spre Cişmigiu.

 Uite şi un afiş cu eliberarea lui Andrei Apostol al nostru, de la GID. Turnat de colegii de la "23 August" poliţiei, că pur şi simplu frecventa Golaniada... Să ne ferească Sfîntul de vremurile cînd Poliţia şi similar nu-s  ţinute în frîu.... Mai ales că noi n-avem fire precum ăia de-l aruncară pe prim ministrul spaniol Carrero Blanco - la 1973 - cu tot cu maşină, peste o casă de trei caturi (am văzut poza!).


 

 În stînga, prim plan, Florin Nicolaescu.

 Încadraţi de parcul Cişmigiu, respectiv clădirea Arhivelor Statului.

 Tot acolo, în sens invers...

Eeeeee... Spre mirarea mea, organizator principal a părut Iulian Cornăţeanu al nostru, de la GID. Aici e la volanul Daciei, umbla dintr-un cap în altul al nesfîrşitei colane...
Ulterior el va pune umărul din plin la apariţia Alanţei Civice, chit că nu a ţinut să rămînă între lideri...
Eu unul  nu le-am priceput modul de funcţionare, al multora care au ars puternic atunci, în primele luni ori în tot anul 90, iar pe urmă pauză... Deşi dreptatea este de partea lor, au ei motive pentru care au acţionat, putut aşa.



 Pare-se după traversarea Căii Victoriei.


 Aici a fost tare nostimă scandarea: "Am ajuns acasă!". Adică în Piaţa Universităţii.


 Nu cred că e de comentat prea mult... O senzaţie plăcută, a ne afla în acea după-amiază liniştită într-un loc drag la cub, dar şi sentimentul unor iluzii duse...

 Aici, în dreptul "Grădiniţei", de pe trotuar actorul Ernest Maftei ţine să îşi manifeste solidaritatea cu noi oferind unuia din liderii noştri o floare.


 Dacă mai încurc locul vreunei poze, a fi scuzat! Asta e în devans, fiind luată în Piaţa Victoriei.

Intrare în Piaţa Romană.


 Zona Povernei. Pe atunci, pe strada cu pricina era sediul SRI (probabil, în clădirea unde e acum SNPA), apoi s-au mutat undeva la Băneasa. N-am rîci, oftici legate de vreunul sau altul. Iar asta pentru că trebuie să descoperi realitatea şi să te acomodezi ei, chit că ţelul îţi este în bună parte acelaşi...
Dacă am reproşat ceva comilitonilor din Piaţă, respectiv reprezentanţilor Opoziţiei din acei ani, a fost că nu-şi vedeau şi acceptau slăbiciunile. Şi pierdau ocazia de a-şi ameliora presataţia.



 

 Pe calea Victoriei, spre sud/centru. Aici, în dreptul străzii Gh. Manu de azi.



 Îndreptul sălii Teatrului Tănase din Victoriei 174. În dreapta e parcul Academiei Române. Clădirea albă din faţă, fostul Consiliul de Stat akl Planificării, unde activase un tip obscut, ajuns în 1992-96 cel mai longeviv prim-ministru revoluţionar.E vorba de Nicolae Văcăroiu. Încă un tip de la care poţi învăţa. Staţi, nu daţi cu Huooo!

 Cam vizavi de redacţia revistei 22, ale cărei angajate ne-au făcut bezele. Şi noi lor. Nu ştiu dacă mai era pe atunci redactor-şef acolo Stelian Tănase.

 În dreptul Senatului de atunci, fostul CC, fostul Minster de Interne... Comparativ cu cei din 1945, generaţia mea a fost băftoasă...

 Cu schele, Biblioteca Universitară, arsă în condiţiile ştiute în decembrie 1989.

A văzut cîte ceva la viaţa lui, acest Palat al telefoanelor... O rebeliune legionară, de pildă. Şi avea să vadă lumea venită să-l aclame pe regele Mihai, în aprilie 1992.
Mă tot întreb de ce nu l-au promovat pe principele Nicolae... Cei de azi nu au sare... E de discutat.

La intersecţia cu Bd. Elisabeta (nu ştiu dacă se numea deja astfel, ori a fost botezat la venirea întîiului primar al Opoziţiei, în1992.


PS.
Căutînd o imagine pentru alt post, am dat de aceasta, pe blogul lui Romulus Cristea. Andrei Apostol este, cu ochelari, lîngă Marian Munteanu, la mitingul de constituire al Alianţei Civice, 15 noiembrie 1990.
Pe scările improvizatei tribune coboară actorul Dragoş Pîslaru, care va fi cuvîntat înainte.