miercuri, 29 februarie 2012

[MUNTE] Părere personală despre Crina Coco Popescu



Foto: iaa.ro

În anii trecuţi, numele Crinei Coco Popescu mi-a ajuns la urechi, ca oricărui român interesat de munte. Cum îl vedeam pe Acesta din urmă din alt unghi – subsemnatul lălăitor, dînsa bifatoare de recorduri – nu i-am acordat multă atenţie. Cel mult am alăturat-o mental categoriei în care s-ar afla şi o Loredana Groza, ce mărturisea într-un interviu că, din dorinţa de a ieşi în evidenţă, cînta mai tare decît corul de copii care o cuprindea.

A ieşi în evidenţă fie şi mai mult fiind o trăsătură umană destul de des întîlnită, între cei muşcaţi de ea fiind şi eu.


S-a întîmplat ca acum cîteva zile să ascult, la căşti, o emisiune Realitatea, cu un reportaj legat de Coco. Nu mi-a trebuit mult pentru a realiza că fata aparţine unui alt grup de semeni, al celor împinşi de părinţi la performanţe. Poate că ar fi trebuit să-mi cadă fisa mai demult că nu poţi face nici ture mai serioase în Carpaţi,  sub 14 ani să spunem, fără sprijinul logistic, material, moral al genitorilor.
La un moment dat, în emisiunea cu pricina,  i-am auzit şi vocea Crinei, pe cînd îşi îndemna sora mai mică, pare-se în ascensiune la panou. Opinie pur personală: fata, Coco, nu le are cu domeniul, cu ideea de performanţă personală, de unde concluzia că este pur şi simplu trasă pe un drum care nu îi aparţine.
Cum se ajunge la aşa ceva, inclusiv ca tînărul în chestiune să vad drept blasfemie (pariez că aşa o va privi!) o observaţie ca a mea, păi nu totuşi o treabă prea complicată. Nu-ţi poţi trăda părinţii, după cum nu te poţi trezi fără ceea ce credeai a fi sensul vieţii tale. Chiar cu preţul de a pierde adevăratele plăceri ale adolescenţei.

După opinia mea, tot va claca la un moment dat. Doamne-fereşte să nu o facă, de fapt....



Mi-a rămas în auz, pe partitura acelei voci delicat graseiate, şi o oarece doză de om care se plînge (nu am idee care este aici adjectivul exact). După cum, am reţinut amănuntul ducerii unei surioare mici în rucsac, în trasee chiar dacă am înţeles eu bine. Care apoi este dusă la panou şi pusă să suie... Cu apetitul de rigoare, foarte aproape de scîncet.


Există drumuri pentru oameni care prind bine unui anumit gen de părinţi, respectiv Societăţii. Ultima se dă în vînt pentru aceia care-şi abandonează firea, pentru a se constitui în tot felul de modele ce – totuşi – nu au legătură cu interiorul lor, doar poate cu dragostea părintească foarte condiţională: „Nu te iubesc decît dacă faci marea cu sarea...”, spusă bineînţeles nonverbal dar extrem de ferm. Iar lipsa de iubire paternală este ceva, la vîrste foarte fragede cel puţin, ceva foarte rău...


Totodată,
Am sentimentul că noi, abonaţii unor liste montane precum aceea a Clubului Alpin Român, vorbim doar în faimoasele certuri (din fericire tot mai rare!) ori deloc.
Cred că alde Corina Popescu, ce ar vrea ea de la viaţă şi ce vor părinţii ei este un subiect demn de dat-cu-părerea. Chiar de pare că ne băgăm în ograda altuia. Pînă una-alta însă dînşii au ţinut să se afle în ograda publică, iar acolo lumea mai emite o opinie-două...


Foto:http://www.campioniiromaniei.ro/campioni/crina-popescu-campioana-la-alpinism.html


PS
Siteuri favorabile Crinei:

1
2
3
şamd

Vezi totodată şi Carpati.org.

[UMAN] Disputa Sorin Ilieşiu - Grupul pentru Dialog Social



Am aflat destul de tîrziu de acest incident, care a debutat la mijloc de ianuarie dar îşi menţine flama şi către sfîrşit de februarie.




Despre ce e vorba, în mare?
Sorin Ilieşiu, membru al Grupului pentru Dialog Social din 1990, semnatar al peliculei "Piaţa Universităţii", 1991, a dobîndit în ultimii ani convingerea că Traian Băsescu reprezintă nu mare rău pentru România. A spus-o prin iunie 2001, dar şi în ianuarie curent, cu ocazia manifestaţiilor din acest an din centrul Capitalei:




Demisia şi alegeri anticipate parlamentare şi prezidenţiale!

Cerem imperativ demisia preşedintelui Băsescu şi a guvernului Boc, numirea de către parlament a unui guvern nepolitic care să organizeze cât mai curând posibil alegeri anticipate parlamentare şi prezidenţiale.
Este singura soluţie pentru vindecarea României de cancerul generalizat în care se află datorită unui preşedinte paranoic şi a marionetelor sale din guvern, din parlament şi din justiţie.
Mergem din rău în mai rău. Fiecare zi care trece înseamnă încă un pas spre fundul mocirlei în care suntem condamnaţi să ne zbatem de către un păpuşar discreţionar, iresponsabil, viclean, vulgar, incult şi neruşinat.
Facem apel la nonviolenţă în situaţia în care vor continua protestele exprimate de manifestanţi în numele nostru al tuturor celor aduşi la disperare, de fapt în numele majorităţii covârşitoare a cetăţenilor.
Fraternitatea trebuie să înlocuiască fratricidul.
Cerem politicienilor şi partidelor politice să nu se implice în nici un fel în aceste proteste.
Toţi cei care cred în viitorul României sunt chemaţi să semneze acest apel."
Bucureşti, 14 ianuarie 2012

Sorin Ilieşiu - în numele intelectualilor responsabili ai României”

Foto: Jurnalul de Vrancea
Urmează apoi o prelungă vînzoleală, nu tocmai uşor reperabilă cap-coadă pe net. Putem intui că Sorin Ilieşiu solicită implicarea GDS de partea curentului ales de domnia sa, este refuzat, la care cineastul ridică încă o dată tonul.

Finalmente este exclus din GDS, la începutul lui februarie, decizie contestată aprig de cel incriminat...



Încerc să trec dincolo de valuri.

Nu sînt de acord cu Sorin Ilieşiu în privinţa multora dintre argumentele sale, trase de păr cînd nu false. Unele sînt ok, o poţi simţi fără să verifici, însă S.I. aşterne peste tot o iritare puţin plăcută unei minţi mai aşezate a cititorului. Stilul său va fi avînd succes la filonul Antena 3, însă e discutabil dacă dînsul este citit şi cu atenţie acolo...

Foto: 9am.ro

În ce-l priveşte pe Andrei Pleşu, îndrăznesc o ipoteză.
Dînsul, tratat inclusiv de mine cu o mare simpatie (nu legată la ochi!), va fi beneficiat de o anume educaţie, a gesturilor aşezate, a argumentelor calme. Cred că viaţa l-a ferit de intersecţia directă, ducînd la dispută, cu firi mai mitocane. Unora va fi cedat, cum a fost cazul gesturilor domniei sale din perioada imediat ulterioară "Meditaţiei Transcedentale".
La Revoluţie, a (fost) suit de asemenea direct într-o zonă sanitară i-aş zice, fără contact nemijlocit cu tărăboiul. Da, a luat act sau chiar răspuns unor pagini imunde, ale unor Vadim Tudor şi cei ca el, dar replicile i-au fost oarecum tot indirecte, dintr-un adăpost (nu turn!) de fildeş.
Pînă şi mica dispută cu preşedintele Băsescu, de acum 1-2 ani, nu a depăşit limitele obişnuite.


De data aceasta, adversarul dlui Pleşu se află de-a dreptul în cercul său de siguranţă. Poziţia este neaşteptată, iar cel puţin pe moment A.P. nu-mi pare a şti gestiona fericit momentul.
Încă de la jumătatea lui ianuarie Pleşu manifestă un anumit stil de tratare a situaţiei, între altele îndemnîndu-l pe Ilieşiu să înveţe să tacă. Manevra este total neinspirat, trădînd, cum am zis, o necunoaştere a terenului în care s-a întîmplat să-l conducă viaţa.
Dacă este să dăm credit afirmaţiilor celui exclus, Pleşu a mai spus:

"N-am a-ţi da socoteală cu privire la biografia mea" 

"În contextul unei atmosfere isterizate, în care Băsescu e inamicul public nr.1, a recita o listă de nume cuprinzând, cum ai spus, "colaboratori apropiaţi ai preşedintelui » e a oferi gloatei un potenţial program de linşaj (s. M.O.). Horia Patapievici e şi aşa, în urma unei campanii care durează de ani întregi, în situatia de a încasa la piaţă, în blocul unde locuieşte şi pe stradă, injurii şi ameninţări drastice. Trec peste demagogia ridicolă a unui Eminescu numit preşedinte de onoare al ICR.  (…) În aceeaşi linie de prostie intră şi ideea dumitale că « apropiaţii » preşedintelui sînt în conversaţie permanentă cu el şi îi pot telefona la miezul nopţii ca să-i dea sfaturi, sau ultimatumuri. (…) Cine te crezi? Cît de mediocru intelectualmente şi moralmente poţi fi, ca să-ţi închipui că  emisia incontinentă de « comunicate » de care nu ţine nimeni cont e o formă de viaţă şi de activitate utilă. Ca să închei: Potoleşte-te! Ia notă de puţinătatea dumitale, de ridicolul dumitale, de impertinenţa dumitale şi fă un pas înapoi în ceasul al 12-lea. Un biet agitat de mîna a treia nu se poate erija în purtătorul de flamură al unei comunităţi care, de bine de rău, are şi prestigiul şi îndreptăţirea să se manifeste fără « sprijinul » lui. Îmi dau seama de duritatea mesajului meu, dar cred că unei iresponsabilităţi de tip paranoic îi faci mai curînd bine printr-un şoc trezitor, decît printr-o bîlbîială cumsecade ».



Or, în opinia unui cititor fie şi de rînd al Dilemei carele sînt, reacţia cunoscutului om de cultură poate da bine la o categorie de apropiaţi, de comilitoni, nu şi la opinia publică (iar aici am în vedere păturile neutre, nu cele deja convinse de ani de către televiziunile dlui Voiculescu).
Trec peste faptul că inclusiv o personalitate paranoică poate constitui o pîine foarte bună de... tratat, inteligent, în "Dilema". Arătînd acolo, sine ira, cum arată valurile ce duc un om precum Sorin Ilieşiu prin viaţă...



Nici GDS nu gestionează mai fericit situaţia - repet, altminteri deloc-deloc simplă.
Membrii săi par să intervină  intervin abia cînd răul era făcut, cînd Ilieşiu nu mai era de dat înapoi, motiv pentru care face de înţeles amputarea (prin excludere) a membrului revoltat.
Eliminarea fiind, statutar, discutabilă, dar este clar că nu se mai putea face altfel.

Am sentimentul că efectul asupra minţilor româneşti ceva mai luminate (ne-gloatei, pentru a-l cita indirect pe A. Pleşu) este destul de neplăcut. Acestea vor fi acceptat lîncezeala unui organism ce continuă să poarte o imagine elitistă (în sensul) bun şi progresistă, nu însă şi neputinţa de a gestiona problemele, situaţia neaşteptată generată de membrul ei fondator, gonit asăzi.
Personal, poziţia lui Radu Filipescu - lider al GDS - mi s-a părut, ca întotdeauna, delicată şi echilibrată.

Foto: România Liberă
Altminteri, nu pot să nu remarc situaţia specială a GDS. Cu spirit, ba chiar şi denumire de la 1990 (ultima, cam fără sens azi...).
Grupul din Calea Victoriei are parte de un spirit (din plin sprijinit de membrii săi) de care societatea românească de azi are nevoie... Aceasta şi pentru că adversarii săi, în primii ani ai deceniului 10, nu au putut pune pe picioare vreo alternativă, iar ulterior s-au lăsat păgubaşi de-a binelea, preferînd atacurile îndeobşte nu tocmai fondate. GDS şi-o avea hibele lui, dar deocamdată societatea românească e departe de a fi gestat şi zămislit vreun înlocuitor. Frazele unuia şi-al altuia că tinerii sau deşteptar, că vor purcede acuşi-acuşi la clpdirea unui organism (mult) mai de Doamne-ajută sînt totuşi poveşti...

Sorin Ilieşiu, după opinia mea, are şi alte motive dincolo de vorbele mari. Cred că se află la o cumpănă de vîrstă, cînd goleşti cu nemulţumirile politice şi acumulările interioare de frustrări. De a nu fi sub reflectoare, mai ales cînd fiinţa proprie se întîmplă să aibă nevoie de aprecieri. O încercare de remediere interioară va fi dus cu mintea la ceea ce îi conferea o aură socială specială cîndva, şi anume filmul despre Piaţa Universităţii. Ca atare, nu trebuie să mire foarte mult că cineastul ia partea / aprobă protestele din aceeaşi zonă a Bucureştiului, la 2012, fără observe - sub presiunea interioarelor - că avem de-a face cu o cu totul altfel de manifestaţie, mai degrabă a celor care condamnaseră Golaniada.
Va fi existînd şi ceva invidie pentru reuşita profesională a unor Patapievici, Pleşu, Oişteanu, ca să nu mai vorbesc de aceea a celor mai noi veniţi, precum Cristian Preda şi Sever Voinescu.

Simt nevoia să precizez, nu sînt deloc de acord cu tipul multora dintre argumentele lui Sorin Ilieşiu, de pildă cele din categoria celor care pornesc cu un "parcă", pentru ca apoi să fie tratate drept reale.


Altminteri, un fapt de viaţă...
Din categoria celor neaşteptate, dureroase şi... folositoare cui vrea sa înveţe.

Manifestanţi, în iulie 1990, pentru eliberarea lui Marian Munteanu.
Pe Calea Victoriei, vor trece curînd prin faţa sediului GDS.
Foto: autorul
  
PS
Nu ştiu de ce îmi rămîne în minte expresia dlui Oişteanu (dacă informaţia lui Sorin Ilieşiu este reală!):
"Este o formă intolerabilă de delaţiune publică şi de îndemn la linşaj mediatic".
Dincolo de scorţoşenia şi luarea excesivă în serios - regret s-o spun! - , remarc aici o teamă ce-mi pare atavică şi implicit venind din alte vremi. Să fie vreo trei sferturi de veac de atunci.
Întîlnim formula chiar la dl Pleşu:
"...A oferi gloatei un potenţial program de linşaj "



E interesant totodată dacă dl Pleşu a fost într-adevăr în biroul UTC/PCR în timpul studenţiei. Dacă da, cred că se deschide un subiect poate util de tratat, şi anume Ce ne putea împinge pe atunci, minţi libere şi destupate (am folosit pluralul nu din lipsă de modestie, ci pentru a nu părea acuzator - chit că nu am fost membru PCR) către aşa opţiuni? Iar de aici este atins punctul totuşi sensibil al nevoii de afirmare personală...


PS2
Poate e interesant de sondat de ce a ajuns Horia-Roman Patapievici foarte antipatizat de o parte a românilor. Similar lui s-a exprimat nu o dată un Mircea Dinescu, dar acesta nu şi-a pierdut vreodată din marea simpatie cu care e privit. Aceasta pentru că "e unul dintre ai noştri".

Foto: realitatea.net

Cred că dl Patapievici (dincolo de vreo invidie a confraţilor pentru fulgerătoarea sa ascensiune, pînă pe culmi, din 1994-95) nici nu arată de-al nostru, al majorităţii cetăţenilor moritici, şi nici nu pare interesat de vreun efort în direcţia aceasta.

Bineînţeles că are tot dreptul la această din urmă opţiune.


vineri, 24 februarie 2012

[SOCIO, PSIHO, PERSO] 23 februarie 2012



I


Titlu în Click!, rubrica Sport:
"Chivu a dormit în ghete!"

Acum ceva timp, aceeaşi gazetă îl lăuda pe ex-căpitanul echipei naţionale.

Sportul ăsta are în educaţie echivalentul unor atitudini extreme, numai bună ca să zăpăcească subiectul, de unde nesiguranţa deloc proprie realizărilor mari şi fericite în viaţă.

Patronul trustului de presă de care aparţine Clickr! este Dinu Patriciu.
Ca tot omul cu limite, pricep greu cum de miliardarul liberal nu face vreo legătură cauzală între pomenitul tip de educaţie (sau barim de încurajare pe tiraj mare) şi starea unei naţiuni, de care altminteri se îngrijorează foarte în editorialele domniei sale din "Adevărul".
Ori poate am citit eu prost, iar Dinu Patriciu solicită în cele articole personale doar condiţii mai bune pentru afacerile sale?


Că veni vorba (v-aţi învăţat probabil cu săritul de la una la alta al subsemnatului... Cum, ş-ăsta decurge din educaţie extremistă?? Aşa o fi, dar subsemnatu' se străduie să nu-şi blagoslovească odrasla ori apropiaţii cu atare tip de comportament, eventual să-i înveţe să reziste la aşa ceva, să-şi mîie bărcuţa cum vor ei, şi mai puţin valurile...)



II


Citesc cu încîntare un material de Cristian Hostiuc, în Ziarul Financiar. Mă speriasem degeaba că acesta şi dl Pîslaru alunecă spre stînga şi tabloidism, cu alarmări pasămite inutile...
Sper ca dl Hostiuc să se supere dacă-i preiau poza aici, dar vreau doar să-i fac mai atractiv această bucată de post, care îl vorbeşte de bine, drept autor bun de stimat..

I-am ales o imagine în ton cu scrisele sale de aici - încă n-am uitat (cred că e ca înotul...) cele învăţate în trustul unde mi se intersectau paşii cu ai lui CH, de pildă cînd mergeam vinerea la ZF să cer un ziar cu supliment literar săptămînal...
Poza e a Sorinei Andreica, o salut pe această cale, mă ajuta cu luare de imagini pentru o revistă din acelaşi trust Publimedia.


În presa de acelaşi tip, Dan Şucu produce un articol interesant...:
Daţi-mi voie să îl reproduc, întrucît nu am reuşit să declar vreo parte a materialului mai interesantă decît altele (sublinierile îmi aparţin):

Foto ZF

Acum trei ani, această schimbare profundă în comportamentul consumatorilor ne-a luat pe nepregătite. Am avut nevoie de câteva luni să înţelegem şi de doi ani pentru a aplica o nouă strategie. De-abia la finalul anului 2011, când Mobexpert a crescut într-o piaţă care a continuat să scadă puternic, vedem rezultatele. Strategia noastră se bazează pe două principii, două idei care ne preocupă aproape obsesiv şi care ne ghidează deciziile: încercăm să privim tot ceea ce facem din perspectiva clientului şi căutăm în permanenţă noi oportunităţi de creştere, noi nişe neacoperite. Nu putem accepta stagnarea ca strategie.

Ingredientul de bază este însă, încrederea. În fiecare zi, mii de oameni ne spun dacă strategia noastră este cea bună. Fiecare dintre clienţii noştri, dintre cei care cumpără, face o investiţie de bani şi de încredere, cu certitudinea că produsele vor livra ceea ce am promis, că se va bucura de ele aşa cum am promis şi că experienţa va fi cea anticipată. Fără respect şi fără a livra valoare în schimbul acestei încrederi, nu am avea nicio afacere, nu am plăti taxele pe care le plătim şi nu am contribui la economia României. Prioritatea Guvernului este astăzi să privească lucrurile din aceeaşi perspectivă, aceea a clientului, a contribuabilului care, prin taxele şi impozitele plătite, investeşte într-un sistem public, sperând că va primi în schimb produse (servicii) care să îi satisfacă nevoile. Ca un comerciant care îşi laudă marfa fără să ţină cont de ceea ce vor clienţii, guvernanţii noştri vorbesc mult prea mult despre realizări, alegând doar ceea ce le convine. Într-un astfel de discurs public, în care chiar şi greşelile devin o realizare, au pierdut legătura cu realitatea oamenilor care muncesc şi plătesc taxele. Există, astăzi, o discrepanţă majoră între deciziile la nivel mare şi planul real. Legătura Guvernului cu "clientul" a încetat să mai existe, iar discursul a devenit necredibil şi nerealist. Această ruptură reprezintă una dintre principalele probleme ale României de astăzi: suntem, cu toţii, prizonieri într-o afacere care a evitat falimentul, dar care n-are direcţie, pentru că a pierdut legătura cu piaţa. N-a livrat promisiunile, iar clienţii nu mai au încredere.

Toate problemele societăţii sunt, în continuare, transferate către populaţia activă din România, fără ca cineva să se întrebe ce poţi cere în mod rezonabil de la contribuabili. O impozitare cu 80% a muncii nu este rezonabilă, la fel cum nerezonabil este şi nivelul taxei pe valoarea adăugată. Acest gen de rezolvări a stabilizat economia, dar a stabilizat-o la un nivel de minimă rezistenţă. Bugetul public este astăzi centrat pe alte nevoi decât cele ale principalilor contribuabili. Nu există rezolvare peste noapte. Nu va cădea din cer soluţia care să schimbe totul de pe o zi pe alta, aşa cum auzim, adesea. Singura cale este să pui piatră peste piatră, într-o construcţie care să stea în picioare şi să aibă un viitor. Singura soluţie este să începi să priveşti lucrurile din perspectiva clientului, să-i înţelegi nevoile şi să începi să le rezolvi. Din când în când, nu strică să şi anticipezi. Nu vorbim despre realizări şi produse, vorbim despre cum putem face viaţa mai bună
.


Aş avea totuşi cîteva observaţii - io, omul dupe stradă (a naibii e pielea pe mine cu formularea asta... Ea de fapt doar coboară bariera inconştientului şi, în consecinţă, va impresiona suplimentar ţinta persuasiunii. După cum aţi recunoaşte erorile, micile scăderi - ca mine în fraza precedentă - iar serveşte persuasiunea, după cum declară un priceput al domeniului, parcă într-un recent Business Magazin).


Uf.
Cum ajunge un fir de nisip pentru a încurca un angrenaj altminteri cvasi-nemţesc...

Dl Şucu vede lucrurile unilateral. Cu un singur ochi.
El are în vedere doar clasa politică.
Recte, îşi clădeşte argumentaţia doar într-o zonă, întîmplător şi aceea care îi convine.

El nu are curaj (ori există vreun alt motiv, cum ar fi vreo dorinţă de a nu se extinde excesiv) să se pună şi în locul Guvernului. Care o fi lichea, dacă-mi este permisă personalizarea unui corp instituţional, dar şi el ţine cont de client. Ghici cale e acesta?
Păi pe de o parte o fi alegătorul, pe de alta sponsorul cu ajutorul căruia poate milui mujicul cu votul interesat nu doar de clipuri tv, ci şi de o găleată, o sticlă de ulei (ăsta e în litri sau în kilograme?).
Cam aşa vine treaba...

În acelaşi timp, caut să-l înţeleg şi pe patronul Mobexpert. În sensul că a înţelege pe celălalt are totuşi limite, dincolo de aceasta din urmă riscînd să distrugi şi ceea ce posezi deja. Aşa că alegi, fie şi inconştient, răul ăl mic.


Iar pentru că mai sus am vorbit de persuasiune: ştiu că uneori şi la unii prinde să fii ferm şi chitit... La alţii, precum tastatorul de aici, un semn bun şi născător de simpatie suplimentară este să vadă un semn-două şi de autocritică: Aici am greşit şi eu... Căci a vedea doar bubele Executivului (este vorba de acela al Ţării), aia poate şi... un cititor de Clickr!.




III


Aici trecerea de la una la alta ar fi cel mai frumos reprezentată de o trimitere la o melodie. Chit că tumultul ideilor (lăsa-ţi speranţa că posed aşa din cînd în cînd!...) e sugerată mai degrabă de piesa parcă mai degrabă născînd o situaţie-monstru, remediată însă la finalul albului...


Revista Forbes, ediţia România, număr 20 februarie 2012.
Titlu mare, pe copertă: "Tu ce-ai făcut pentru România?"



Nu ştiu dacă ceea ce fac eu mai jos este strîmbat din nas ori observaţii (nu le adaug sintagma de bun simţ, mă feresc de aşa ceva, e ca formula oameni de bine a cuiva...)

Din start, observ că întrebarea nu putea fi - truism? -  decît din familia care dă naştere la aşa ceva...
Aceea a naţionalismului cu anasîna. Aceea din secol 19, 20...
Nu vă revoltaţi, aşteptaţi să mă explic..

La rvemea implementării vorbelor mari în România, probabil şi în lume, scopul emanatorului era din start să bage acel lucru cu orice preţ în capul şetăţeanului. Nu exista loc de altceva, de dubii, de compromis... Iar totodată, dacă vreunul din pălmaşi cîrtea, păţea ca un colonel Sturdza în primul război...
Mai exact, Noi am decis asta, pă ea mergem, iar pe adversari îi săltăm din coloana celor deja convinşi/speriaţi...
O să zicem vă văd eu lucrurile în negru... Dar rămneţi totuşi pe fir...


Aici, la pastila mare şi frumoasă, dezbaterea e moartă dinainte de a începe.
Căci pînă şi termenii deja nu lasă loc de întors.
Deja se subînţelege că există vreun raport de satisfacere între cetăţean şi statul unde s-a întîmplat să se nască. Adică eu să am pretenţii de la acel stat. Ceea ce nu ar fi groaznic...: a) dacă eşti infantil şi ceri doar tu, rumînul  b) dacă ceri şi oferi (cum dau şi autorii grupajului în cauză impresia că ar fi cazul aici).
Eu unul - fără a ţine să extind aria unei aşa optici - găsesc din start aiurea cum e pusă problema. Cum am zis, poate nu văd aşa o eventuală raportare la tata-statul român (căci hai să fim serioşi, Ţaraaaaaa e o pălărie trasă pe ochi a unui tip al naibii de pragmatic, Statul...)


Bon.
Să presupunem că e vorba de a da şi de a primi în schimb.
Cei de la Forbes - şi în numesc aici pe dl Ionuţ Bonoiu, redactor-şef - umblă un pic cu fofîrlica. lasă de înţeles că e cu trade, cu dat şi luat, dar încă de pe coperta e aruncat fixatorul (cum era blocat în fotografia alb-negru procesul de developare).
Adică e punctat numai ce dă omul de rînd, ba într-un registru care nu e fair, acela de pînă în 1989 (nu e vorba doar de Ceauşescu, ci şi cam de toţi, de la Tudor încoace):

"Am salvat de la pieire o uzină" (snif! - mic puseu de plîns eliberator -, ar fi scris în benzile desenate tip Vaillant)
"Am înfiinţat şi dezvoltat ONG-uri"
"Am creat  mii de locuri de muncă" (în fine, ajungem la retorica momentului!).


Cutare mediocru e accetat şi el la panoul de onoare, dar cu preţul autocriticii:
"Am făcut prea puţin pentru România"


Aici ne putem întinde multişor şi zău, ca unul care se vrea un al doilea Caragiale (voi reveni asupra ideii...), mi-aş exersa noul drum pe aici...
Dar pe moment trec un pic mai departe.


Ce ne vine de purcedem la asemenea gesturi? 
Mă refer la grupajul lui Forbes (altminteri am simţit acţiunea niţel ca nuca în perete, fie şi doar raportat la stilul reprezentantului Forbes-mamă, Ben Bernanke, cu articol la doi paşi.... De altfel, mă devoalez, infantilismele văd că sînt prezente şi în ate părţi al acestui număr de revistă, cu salvatori de la BGS care au sărit să deszăpezească, prin cătune).

În nesfîrşitul orgoliu ordenian, mă voi cita pe mine (că din lista nesfîrşită de lecturi ale altora nu am cum...).
Pomeneamd e curînd că, după gică-contrismul adolescentin, urmează perioada de conformism. Care în sine nu e neapărat supunere, cît învaţare de meserie pentru a ocupa un loc cît mai sus, şi mai cald şi mai etcetera.
Cînd aşa ceva primeşte în grefă vreo nostalgie din vremea pionierei, lucrurile capătă nuanţele, fondul grupajului din Forbes.

O să spuneţi că, probabil, dl redactor-şef nu a cîntat "Am cravata mea...!".
Aici ne jiunginim (Carl Gustav Jung, ) însă, adică intervin arhetpurile... Şabloanele societăţii în cauză, care, o ştiţi mai bine ca mine, acoperă perioade deloc scurte de istorie...

Sub acţiunea tuturor acestor factori, nu trebuie să mire materialul din revistă.
La bani mărunţi, dincolo de mici răutăţi scăpate în timpul naşterii, nimic nu trebuie să mire. Inclusiv faptul că pînă de curînd am umblat - în vreo chestiune oarecare  ca orbii şi n-am văzut ce era atît de evident... Nil mirare, parcă aşa ziceau anticii...)


Repet, setul "Ce ai făcut pentru România" este de extins... Face banii (probabil voi reveni, dar privind lucrurile strict din zona celor ce răspund anchetei)!
Mă opresc doar la vorbele mari debitate de reprezentanţii Industriei de comunicare.
Publicitatea.
Or, dincolo de faptul că mă amuz teribil la unele clipuri, mai vin şi eu ca omul cu metroul. Acolo, un afiş: "Trei dintre patru călători... ar putea avea probleme cu gingiile". Vorbele cu pricina au parte din de garnitura domeniului, omuleţi colorai diferit, linii unduite care săd eschidă mai uşor credulitatea etc.


Cum să numesc, în iritarea-mi... infantilă, această tehnică?
"Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-i miroase..." - avînd în vedere că publicitarul  nu a afirmat nimic deschis (jenă mare nu ar fie existat oricum, căci trebuie şi gura noastră să mănîncă, nu?), dar te-a lucrat sănătos la minte, în sensul dorit...
"Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-i tot..." - 



Am mai spus-o, vorbele mari mă pun automat în gardă, după cum aş pricepe că ele sînt necesare pentru funcţionarea unei societăţi. Dar hai să nu sări peste gard...
Haideţi să lăsăm voroavele gen "România m-a învăţat să preţuiesc munca cinstită..." Chiar dacă emitentul  are socoteala lui, parcă nu i-aş da drumul cu uşurinţă să zboare sub Carpaţi...




III



Stilul pionieresc, ce place azi nu atît părinţilor cît bunicilor (văd destule, numeroase cazuri cu tineri care ţin să plcă, fie şi inconştient, bunicilor - din motive psihologice de înţeles, dar demne de analiză aprofundată), apare şi în alte materiale din revista amintită.
Nu putea lipsi în editorialul lui Ionuţ Bonoiu, om altminteri demn de toată simpatia... Cum, nu au loc sub aceeaşi umbrelă simpatie şi observaţii precum ale mele? Dimpotrivă, eu am auzit că abia stilul acesta plus afecţiunea părintească (cel puţin după etatea de 7 ani) sînt la baza succeselor în educaţie...
Întîlnim în respectivele rînduri multe vorbe care dau bine, respectiv nu distrug iluziile celor sub 30, pentru a reproduce o formulă a autorului.
"Există în această ţară (şi deopotrivă în milioanele de români din străinătate) o mare dorinţă de a ne îndrepta scara de valori compromisă..."

Or.

De la Tudor - Vladimirescu, pe care l-am mai pomenit - păi tot dorinţă de a drege există. Şi vă asigur că nici paşoptiştii nu erau nesinceri ori rău intenţionaţi. Ori aceia care clamau în primele luni din 1990 despre cum tinerii vor îndrepta pe drum luminos Ţara (pînă şi venerabilii ţărănişti îşi ornau discursurile cu aşa pastile!).


Nimeni nu ia măcar de ipoteză că poate lucrurile nu se pot îndrepta.
Este ideea inconştientă la care totul se blochează.
Nimeni nu o acceptă, şi o fi omeneşte. Mai ales c-o exista şi ideea-arhetip că noi merităm tot binele din lume, mai mult ca alţii, situaţie în care ecartul, dificilul/realitatea de acceptat devine şi mai amplă.

În context, la stadiul ăsta lumea normală se revoltă: "Cum, dom'ne, să spui aşa ceva...! (a ucide mesagerul, a arunca spre el izvorul aiurelii, n.m.) Da' există soluţii! Eşti dumneata pesimist (formula este dintre cele totuşi amabile, n.m.)!"
Dacă, prin absurd îl convingi niţel de situaţie - şi nu fuge între timp fizic, ca la orice viol spre inconştient - acceptă că "Da, aşa o fi, dar nu poţi să spui asta în public... Societatea n-ar putea exista cu aşa idee, fie şi reală".
(Mama lui de Mare Inchizitor!)

Eu cred că lucrurile se pot îndrepta, măcar la nivelul cuiva care suportă neplăcutele, doar ducînd totul la zero. Zero fiind realitatea. Abia de acolo ai aruncat din balast, dar ai şi căpătat forţa interioară de a susţine terapia aferentă.
Poate lumea largă (voiaţi să spun plebea?) nu va accepta în veci aşa gînduri... Pînă şi Hitler şi i-a dus pe ai săi, la construcţii de autopstrăzi, de Luftwaffe etc, cu vorbe dulci., cu un morcov corespunzător în faţa animăluşului...
Dar măcar unii, neamuri de Casandră, îţi pot risca reputaţia, viaţa socială punctînd cele de mai sus...


"Fericirea începe în clipa în care îţi pierzi speranţa"



IV

Rămînînd în zonă / pe firul Apei, aş puncta un articol probabil glumă despre generaţia viitorului.
Înţeleg că trebuie să funcţionăm cu iluzii. Respectiv să ne ascundem dorinţa de afirmare către scaunele huliţilor înaintaşi inclusiv prin pastile. Dar nu mă pot face că nu văz ce şi cum...

Domnul de mai jos este un doritor de a duce Ţara pe drumul cel bun. Prin politică, dacă am înţeles eu bine.



Deja aici se pune problema ca să înghite subsemnatul un hap.
O adaptare la realitate, moment pe care probabil îl vor fi trăit cel puţin cîţiva pe la 1990, văzînd evoluţia unui caragialian Coriolon Drăgănescu.
Nu că dl Radu Tătucu ar fi un asemenea personaj. Dar cel puţin de atunci (dacă nu de la Adam) se tot visează excesiv de romantică la a schimba ţărişoara...

Ce-i drept, ezit în a traduce, de la finalul articolului, vorbele:

"...Scopul final este dezvoltarea României prin implicare civică, transfer de cunoştinţe şi profesionalism"

drept naivitate ori seminţe ale unui viitor cinism de zile mari, inevitabil în lumea politică carpatină (dacă ziceam "dîmboviţeană" suna că aş lua-o la mişto, or eu o accept cum e, fără extaz, bien sur!).

Sînt curios dacă l-a citit pe Constantin Argetoianu, un bun şi competent cunoscător al fenomenului politic-uman românesc...
Ceva îmi spune că nu.



Cum aş drege au, al lui Ordean lucrurile...?
Am arătat, pe de o parte, că trăiesc bine şi observînd realităţile zis sinistre. Asta şi pentru că, pînă la urmă, o lupă deformantă există şi în noi, la care merită lucrat - ce frici, ce dorinţe ne tulbură de-i ridicăm României ticăloşite aşa piedestal al atenţiei?
Apoi, dacă şi dacă..., cred că sistema paradoxală, pomenită de Matei Georgescu în manualul de psihologie al singurului an de facultate urmat de subsemantul, ese să faci pe dos.
Nu ştiu exact cum, dar pe acolo ar fi o şansă mică pentru inadaptaţi...

O fac însă cu fiul unii, cu destui oameni...
Pasămite leneveşte copchilul? Păi să lenevească... Acceptînd situaia, cu un mesaj paralel nonverbal niţel diferit, îl detensionez pe june cît să se apuce, fie şi un pic mai încolo, mai cu spor de lecţii. ori peste ani, mai cu folos de lecturile a căror lipsă i se reclamă azi.



Încheind.
Mult infantilism în numărul de Forbes pomenit.
Unde pînă şi o reclamă are titlul:  "O poveste frumoasă: de la Tîrgu Mureş la Braşov, via Bratislava, Paris, Milano...".
Cum, e tehnică de advertising? Se poate, dar cînd mai multe indicii se înfrăţesc într-o direcţie, şi nimica mişcă...


Last.
Citesc cu plăcere publicaţiunea în cauză.
Datorită ei, mă defulez, respectiv am - pornind de la ce - să mă dau deştept.
Îmi aduce aminte şi de designul cuminţel de revistă pe care el practicam eu însumi, pe vremea cînd domeniul nu mă lăsase şchiop la mal.

Fiul meu cel mare îmi propune să aplic la un concurs de afişe, parcă.
Îi spun că instinctul mă trimite spre altceva, chit că nu ştiu clar (a se citi: nu îndrăznesc nici să visez, deoarece conexiunile suficiente sînt departe de a fi fost zămislite în interior, respectiv nu am îndepărtat îndeajuns din iluziile goale).
Vreau acel apartament în plus, identic şi simetric cu cel posedat actualmente. E vorba de un imobiliar al minţii.

Cum, bat cîmpii?
Bine, nu e cazul meu, dar ce-or fi zis aşa şi despre unuţ Lenin cîndva, iar apoi pînă şi mînuitorii săi germani îi sigilau garnitura în trecere prin Vaterland...


"Avîntaţi-vă fără reţineri, viaţa vă va răsplăti în acelaşi mod".
Poate şi dl Tătucu - pomenit mai la deal - face exact acest lucru.
"Critica să hie nişte ochelari, nu o nuia"
Am să ţin minte.

miercuri, 22 februarie 2012

[UMAN, PERSONAL] Jurnal, 22 februarie 2012


Ca tot raţionalul care se respectă, spun şi eu despre cifra 13: Întrucît este inutilă, ce rost mai are să şadă în călindar? S-o scoatem!

Spun astea pentru că su
bsemnatul scrie el ce scrie pe aici, savant, dar la bani mărunţi apleacă urechea la horoscop, la vreo doamnă Urania...
Unde, să fie o lună, eram asigurat că zodia-mi intră într-o perioadă fastă.
M-am scos!


Că se nimeri sau ba, văd totuşi ceva semne bune...



Dar încep cu ceva gen butadă...
Mă urmăresc nişte tipi, autorităţile, prin Bucureştiul anilor 30-40. Fug io ce fug - nimic!, căci ştiţi cum e cu capul pe pernă: dacă s-a decis să se ia careva cu reteveiul după tine, nu scapi, cel puţin pînă la trezirea lac de apă, în crucea nopţii.
Eeee, şi cînd să pună mîna gealaţii pe mine (attention, erau bărbaaaţi...), m-am vîrît cu nu mai ştiu cine într-o groapă, unde, pentru camuflaj, am tras deasupra ce se nimeri prin preajmă, nişte materiale rămase după o construcţie lălăită,  din preajmă. Teoretic era OK, numai că-n acel buluc adus deasupra era şi un cîine mort, ce mi s-a părut mie c-a îngheţat într-opoziţie rînjită.
N-am avut ce zice, după cum nu m-am speriat ori jenat tare de el.
Cam acolo m-am trezit...


Am realizat c-alde cîinele e o persoană tare apropiată, care zîmbeşte des. Şi nu întotdeauna din inimă.
M-am mirat un pic, deoarece mă tot zbăteam să scap de compania ei, a acelei doamne (uite c-am devoalat).

La vreo două zile, cine fredona pe la serviciu, să-i treacă urîtul? Eu, şi anume Nu mă mai despart de tine... (să nu exagerăm şi cu următorul pasaj: Pînă-n cea din urmă zi...)
Cam aşa şi fu în sensul că relaţia s-a reconsolidat.





O problemă ar fi cu fiu-meu Radu, care, sesizînd răceala conjugală uneori, primeşte de la mine o explicaţie cum că tare curînd, drumurile mele şi ale doamnei în cauză o să se despartă. Că aşa e specia, ne anună după cheful ei şi nu al nostru, dar totuşi o limită egzistă...
Ca să nu-l dezorientez, tulbur (ţine la doamna cu pricina, juniorul, căci e opusă mă-sii şi se completează astfel...), va trebuie să apăs pe pedala diversităţii Vieţii, care ne duce bărcuţa cum vrea muşchii ei...



Altminteri, de unde mă zăpăcise lectura din Corneau (din care v-am redat şi dvs. o parte) că sînt din categoria pe care nu-i iau fiii de exemple, de modele (şi deci să te ţii belele pe capul lui Next generation...), m-am trezit că Radu scrie... Mai păcătuia el şi în trecut, dar de data asta umplu aproape două caiete dictando. Un fel de jurnal, dar amestecat cu ficţiune... Tuşă ca la etatea lui.
M-am bucurat, dar apoi m-am dat să fiu atent dacă apucă să-mi zică şi mie ce ar vrea să spună, diurn, şi nu se defulează cu condeiul...
După cîteva zile, alt prilej de bucurie paternă... Radu urmăreşte încîntat pe tipul ăla de supravieţuieşte prin locuri care de care mai sălbatice (la mîncat şerpi şi broaşte nu le am, i-am mărturisit junelui familiei). Semn bun, şi-a spus tatăl, nu va fi un mocăit, un mototol. Dar am realizat şi cuţitul ce se ivi prin preajmă, cu două tăişuri. Automat îi voi spune şi eu ce practic pe munte, după care va urma pericolul să nu-l atragă aşa ceva, căci destul riscă unul vara, săptămînal, pe buza morţii fie şi frumoase.
Să vedem ce facem...


În context, şi aici corespund cu Urania, m-am trezit schimbat interior într-o problemă. De care îmi dădui seama abia acum.
Am fost multă vreme jucărie între cele două compartimente, inconştientul şi Superegoul. Pe primul îl cam gîdilăm noi în cap, că e prea cocoşat de Soţietate, dar mamă ce primul e la mîncat ficaţii. Iar eu fui pînă de curînd (poate şi după ce m-oi gagarisi, la n ani...) poştă între ei.
Ş-acu am realizat brusc - dacă vreţi mă credeţi, dacă nu, nu!... - că am insula mea între ele. Am, nu mai ştiu a cui vorbă e (dar mi-o amintesc acum subit) un hinterland statornic în care să mă refugiez. Horney?


În ton cu astă situaţie, am realizat (o mai mirosisem eu în ultimele luni, dar nu reuşeam să schimb lucrurile...) că pînă acum, la apariţiei vreunei situaţii de viaţă, dintre sutele dacă nu miile care ne ating zilnic, eu reacţionam în funcţie de ce îmi spusese careva, părinţi (cu precădere mama), autorităţi şi care o mai fi.
Adică nici nu apucam să văd cu ce-s de fapt în contact, că venea pleaşcă biciuşca, durerea, ordenul care mă trimitea în cutare direcţie.
Ş-am zis cam de-a face cu o mică prostioară, chit că viaţa, lumea or fi pline...
Păi cum vine aia să nu am contract cu stimulul, cum i-ar zice psihologii? Păi normal aşa e, să văz cu ce am de-a face, iar apoi să iau decizia potrivită...

O să ziceţi, că ştiu ce a naibii e pielea pă voi!, că îmi apare în fine un prim semn de maturizare. Deşi, la o adică, avînd în vedere vîrsta-mi matusalemică, e discutabil de-l voi apuca şi pe al doilea...





Ia să vedem cu ce se mai leagă piscul atins şi pomenit mai sus - căci principiul dominoului e încă la modă...



Aaa, e o mică urmare tot Corneau... În vreme ce mergeam către un mare centru comercial să-mi rezolv o inavuabilă, mi-au căzut ochii pe un tip. 38? 40?
Care mi-a trezit simpatia.
Eeee, dar aşa ceva nu se face, că să-ţi spui fie şi ţie că un tip îţi place...
Ş-aici mi se aprinse lampa.

De fapt, eu nu am purces serios la traducerea părţii a doua a conspectului personal din Corneau şi pentru că urmează acolo o bucată despre hoomosexuali. Pură întîmplare, categoria aceasta fiind de fapt a treia dintr-o claie mai mare, pe care Corneau o numeşte a tipilor cu tată absent şi mamă prea prezentă.
Fereala dracului pe capul meu...
Da' de ce începe ăsta tocmai cu aşa ceva episodul doi? Nu cumva...? Ce cumva, în mod sigur....!
În mod sigur, ce?
Păi în mod sigur ai gusturi pidosnice, că ştim noi, că uite şi ce meclă ai..


Atîta doar că azi mi se aprinse o fericită lampă.
Cred io.
Noi, bărbaţii, alergăm ca proştii între două extreme. Nu ne apropiem cam deloc între noi (mă refer la amiciţie, nu la bere sau bancuri în salopetă), ori ne apropiem din categoria pipăit, dor de sculă şi mai ştiu eu ce...
Atîta doar că la mijloc e şi zona unei amiciţii cît se poate de la locul ei, dar oferind satisfacţii.
Asta pentru că nu mai ţii să descoperi Bărbatul care ţi-a lipsit în copilărie, te-ai lămurit cum e şi cu lipsa, dar şi cu puroiul care năpădeşte lucrurile nerezolvate.
Puroi înseamnînd un siloz mare de neştiute, dintre care aş identifica totuşi agresivitatea, Inclusiv aceea decurgînd din firea copilului, care nu le are cu morala. El vrea mult şi gratis. Şi că de ce n-a fost tata în preajmă să-i dea universu şi traiul fără probleme? Eventual, dacă are sămînţă de filozof, să reproşeze că l-au adus de Dincolo, unde era bine, fără să-l întrebe...

Bineînţeles că tărăşenia asta e dublată de multe ori de lipsa de siguranţă, care un simţămînt al dracului de inacceptabil (şi pentru că Io-s persoană deosebită, centru al universului, şi nu poa' să mi se întîmple mie aşa ceva...). Care ia chipul ofticii, deseori neştiută nici ea dar totuşi mai aproape de suprafaţă Oceanului psihic personal.

Bineînţeles că se vor găsi în continuare cîrcotaşi, care să hlizească: "Pă cine duci mata, bre?..."
Să fie sănătoşi, eu rămîn cu părerea că am mai aruncat o basculantă de căcat din grajdul lui Augias. Cel personal.



Ce mai e de scris?
Să fi trecut următoarele prin tastatura acestui blog?

Realizez că lucrurile pentru care ne luăm deseori la şuturi (hăăă, şi ce nesfîrşită e acea zonă!) sînt totuşi parte din noi. Carne din carnea noastră, cum ar zice poeţii clasici şi naţionalişti.
Nu zice nimeni să ne punem grumazul sub cizma unui inconştient deseori dur în egoismul lui, dar acela e totşi parte din noi, e un cap al - ziceţi-mi o chestie cu mai multe tărtăcuţe care să nu fie balaur! Un Ianus, chit că asta avea trei capete, plus renume nu tocmai de pus la rană.


Metrou, cînd cu satisfacerea viţiului de azi dimineaţa (fu delicioooosss!)
Grup de adolescenţi. Nişte Buţă ("Oraşul cu salcîmi"?) ai momentului. Gură mare, pumni în gură aplicaţi altora prin relatări intenţionat zgomotoase şamd.
Îmi picau prost. Mai să nu te apuci să vezi de fapt unde e problema, căci totuşi este una la senzorul personal.
Ş-am realizat să stilul acela frust, destul de mitocan şamd al adolescenţilor (17 ani?) are un efect măricel la nivelul inconştientului celorlalţi, al maturilor mai exact.
Are pentru că este agresivitate şi încă una dură, doritoare să domine. Este de fapt reprezentarea focului care cuprinde adolescenţa, poate şi pubertatea, atîta doar că atunci nu-s mijloace (m-am trezit cu Radu postînd pe Facebook un glosar cu expresii foaarteee deocheate).
Pînă acum crezusem că ne oftică la acel tip de băieţi invidia pentru vîrsta lor, plus iritarea că procedează oarecum incorect,  adică se adună mai mulţi şi-şi fac curaj... Mai bănuiam şi-o glandă a noastră, cu exact acel produs, dar pe care vîrsta şi mai ales îmbătrîinirea ne împiedică să uzăm de ea. Iritîndu-ne însă că alţii o au fresh şi în plină funcţiune.

Apropo de acel tip de comportament, observam ieri parcă faptul că tinerii care se dau mai băţ, între 20 şi 25 de pildă, cum suie în metrou cum butonează imediat la telefoane. E clar că dau astfel peste gură multor voci din interior, care nu glăsuiesc tocmai plăcut pentru Imaginea lor de sine. Pentru cît cred ei că merită sub soarele acesta.
RECUNOSC A POSEDA ŞI SUBSEMNATUL ATARE ATITUDINE (atîta doar că are ceva idee de situaţiune).


În context, priveam ("Bre, mata, Unchiule - vorba unuia din grupul adolescentin, cînd mă avertiza că scaunul dorit prezintă o mică baltă de apă - altă treabă nu ai, vreo carte, un ziar, un cum îi zice, d-ăla cu muzică...?)...
N-am, c-am ajuns la vîrsta aia proastă, maziliană, cînd deşertul înfloreşte muuult mai rar, aşa că trebuie pentru ca să accept nisipul...
Deci, priveam la un posesor de jeep / gipan.
Aaaah, să vezi ghiară de invidie!...
După care mi-a răsărit brusc întrebarea dacă acel tip zolid, tip Berbec, se simte bine fără Uriaş?
N-aş băga mîna în foc că e în apele lui fără măgăoaie... Aşa e mai valoros, dar şi apărat.
De cine apărat? Păi inclusiv de proiecţiile personale.


Să mă explic.
Oamenii aceia evoluează (de ce tocmai acolo, se poate discuta...) în nişte medii extrem de dure. Faptul că se poartă şi cravată pe acolo nu îndepărtează sălbăticia reală a palierului. Iar acolo de pierdut nu e vreun dinte, ca urmare a vreunui pumn de săpător şanuri stradale, ci sume măricele / colosale. Dor de a pîrli pe altul pe care îl au toţi acolo, inclusiv io dacă m-aş înscrie în cursă..
Prin urmare, fiecare are propria agresivitate, cultivată chiar, chit că asta îşi  permite şi viaţă proprie, necontrolată, prin inconştient. Posesorul simte ciudăţenia, ba ar şi ghici ce şi cum, numai că nu şade bine să te ştii doritor de strîns gît pe careva, aşa că proiectezi sentimentul, răutatea, pe celălalt.
Iar un jeep te fereşte la fix de agresivitatea celuilalt.

Zic şi io...


Că veni vorba de zise...
Aţi văzut ce razna o luasem acum două zile, cînd mă voiam al doilea Caragiale.
Parcă nu aş renunţa de tot la idee...
Chit că uneori, ca aseară (cînd B. Chrieac explica doct una sau alta, din domenii la care îs tufă), mai-mai să mă iau la şuturi pentru nesăbuinţa de a proclama aşa ceva...
"Auzi tu, Caragiale vrea să fie dumnealui!"


În parte tratasem asupra subiectului în precedenta mărturisire, că la o adică nu-i de colea să dai şi înapoi, dacă ceva te depăşeşte... Vreun vis - carele altminteri iese teoretic de capul lui, din acel Inconştient personal şi - prin definiţie - indepandant...
Io zic că-i bine să visăm...Poţi ajunge altceva.
În acelaşi timp, chit că mărturisiri precum următoarele pică prost pînă şi unor tipi de treabă, cred că posed calităţi interesantissime. Şi cu putinţă de dezvoltare în continuare.


Subsemnatul amestecă, cu un linguroi de originalitate izvorît din nesupunere, istorie şi psihologie, dar şi cultură generală. Chit că nu poate face paradă deultima, precum Steinhard, în Jurnalul fericirii, de pildă.
Şi mai am o calitate. Mă feresc să fac trăznăile văzute la alţii. Asta şi pentru că, măcar de ai ajunge ori ai ajuns în vîrf, trăznăile în acea categorie îţi asigură la consum o fiere care strică tot.
Mă uitam la Alexandru Athanasiu, fost PAC, PSDR, PDSR, acum PSDR...
Îh, să fie la el acolo!
Păcat de drumul pînă sus...


Ce mişto e seara, mai-septembrie, pe malul Lacului Morii...
"Tata, mai scrie acolo Nu fura scara! Te împuşc din bloc!", am văzut eu la colţul lacului, cîndva..." Parcă nu mai e, Radu, da' era haioasă foc... Or fi existat potenţiali hoţi care au luat în serios zisa vreunui pescar obosit de depăşirea zilnică a micii verticale de beton de la buza barajului..



PS
Tînărul Radu ("Bă, Radu, caută să nu te sperii de ăştia mariii... Căci peste nişte ani ei or să fie nişte rablagiţi, iar tu în floarea muşchiului") de care tot pomenesc, iată-l mai jos acum nişte ani, dar la fel de drag lui tata - pe cît se pricepe ultimul la acest sentiment.
Verdeaţa Văii Albe, Buşteni.




















luni, 20 februarie 2012

[PSIHOLOGIE, VIAŢĂ] Vorbele mari




Intro


Teodor Mazilu - regret ca nu găsesc textul! - spune că partea noastră văzută, conştientă, este totuşi o jucărie a hulitului inconştient.
Ca urmare, cînd cineva jonglează cu vorbe mari, cu zise ale Moralei, în spate stau tot dorinţele ori fricile inconştientului.

La care subsemnatul adaugă că, în faţa pledoariilor morale, este mai atent ca niciodata la buzunare.


Morala....
Unii au învăţat ce e cu ea şi o practică de zor, ca să le fie bine, Inclusiv pe spinarea celorlalţi.
Alţii au fost frecaţi cu ea de au ajuns să-şi oropsească naturalele imorale - de unde amestec cu dese dureri de cap.


Flutură cineva mai mult morala decît tabloidele şi grupările politice a la Vadim, Becali ori Diaconescu - adică taman ăia pe care îi simţi din toţ rărunchii că n-au vreun Dumnezeu?
Cum, Gigi Becali are grijă ca fetele lui să nu treacănici măcar prin preajma locurilor de pierzanie? Iar educaţia lui către urmaşe se vede din plin a fi cu rezultate, pe chipul celor două domnişoare, supuse şi neieşitoare din rînd?
Teoretic sună frumos, dar în practică Gigi şi ceri ca el se protejează pe sine, ca unii care n-ar fi în stare să stăpînească şi altfel o consoartă ceva mai vivace şi mai cu experienţă a vieţii... Ori nişte fiice în maximă explozie hormonală...


I


În Gazeta Sporturilor, portarul naţionale noastre de fotbal under 14 spune că "Sora mea din Ceruri e îngerul meu păzitor".
Fie vorba între noi.
Cînd e vorba de a atrage simpatie, şi încă una de mari dimensiuni, ce e mai potrivit decît aşa vorbe?... Îţi dai seama, ce pile divine are tînărul acesta? Ce calităţi are, de poate întreţine o asemenea relaţie?
În practică, sentimentul meu este c-avem de-a face cu o familie dintre cele care se vor mai creştine decît altele... Chestie altminteri de înţeles, altfel te simţi la trecerea prin astă Lume...

Sora s-a prăpădit acum 5 (cinci) ani. Poza ei e publicată mare, în gazetă, alături de valorosul goal-keeper. Fata n-are nimic cu sfînta din Fatima, e cît se poate de lumească, inclusiv prin luciu de buze. Nici sportivul familiei nu pare săs e prăpădească în practică, de grja Vieţii de apoi, purtînd creastă de păr precum toţi cogenerii.
Atîta doar că se află în stadiul la care ia ori este obligat să ia de bune zisele părinţilor.

 
Carele genitori au aplecare spre minuni, mai ales cele care-i privesc. De pildă: "Mai are o soră mai mică, Anastasia, 4 ani, care e ca argintul viu prin casă. "Este darul lui Dumnezeu", spun părinţii. "După decesul Alexandrei, un duhovnic mi-a zis «Ai să vezi, la parastasul de un an vei fi însărcinată cu o fetiţă». Nu mă gîndeam eu atunci la aşa ceva, dar aşa a fost!"
Protecţia divină transpare - potrivit spuselor celor în cauză cel puţin - şi din alte întîmplări: "La un meci cu Academia Hagi eram în spatele porţii lui Andrei, iar Ianis Hagi se pregătea să execute un penalty. Andrei s-a întors spre mine, s-a închinat şi mi-a zis: «Ema e Sus şi mă veghează! Voi apăra». A parat şutul, apoi mi-a spus «Am simţit că a fost o altă mînă în calea mingii»".
 Cum vă spuneam, te simţi fără îndoială nemaipomenit cu aşa înalte protecţii. Care sprijinitori astrali au, ce-i drept, şi rateuri. Andrei s-a rugat 55 de zile pentru sora sa, dar degeaba.

Bineînţeles că icoanele pavoazează peretele unde se află şi fotografiei surorii celei plecate dintre noi.""Andrei simte că Ema este îngerul lui păzitor. Se roagă mereu pentru ea, iar pe sub echipamentul de joc poartă întotdeauna un tricou imprimat cu poza ei". Pe5rsonal nu vedem de ce se mai roagă pentru ea, după atîţia ani şi cînd locul în Rai i-o fi fost stabilit de mult, dar trebuie recunoscut c-asemenea gest dă bine, la anumite categorii sociale.

De precizat că afirmaţiile despre una şi alta vin în majoritate de la părinţi. Tatăl, de pildă, ţine să precizeze  că "activitatea lui sportivă mi-a schimbat viaţa, de şapte ani lucrez numai după-amiază ca să nu-l las singur niciodată./.../ "

Am rîs, am glumit, dar hai să tragem şi nişte aprecieri ceva mai depărate de lumea poveştilor.
Părinţi care pe de o parte plătesc (alături de copii) preţ rigidităţii religioase, pe de alta ţin ca odraslele să-i scoată în relief. Răposata fetiţă fusese campioană naţională la dans sportiv categoria 6-9 ani. Andrei se zbate să ajungă precum Petr Cech.
În răstimp,  tatăl lasă baltă o apropiere mai liniştită de nevastă, optînd pentru schimburi diferite la serviciu.
Controlul strict e la mare preţ: tatăl ţine un "jurnal în care îi notez tot ce face la antrenamente şi la meciuri". Tînărul se află şi el din plin în joc: "Cînd e în cantonamente mă sună şi-mi povesteşte tot". Nici gînd de dorinţa de independenţă - psihologii spun că e sănătoasă - de cei mari!
 Tatăl mai are o frază interesantă, care trădează şi ea laţul foarte strîns: "Doctorii ne-au recomandat să-l alimentăm bine, dar să nu-l băgăm de pe acum în sala de forţă pentru a nu-i stopa dezvoltarea"


Ce-i drept, ochii lui Andrei trădează (fotografie din ziar inexistentă pe site) un interior care e foarte posibil să joace peste ani feste celor care îl ţin azi din scurt...
Legat de acelaşi material din Gsp, nu ştiu cît de serioase sînt unele afirmaţii. dacă cele privind interesul pentru sora dusă sînt reale, cu riscul de a repeta cele scrise într-un post trecut aş spune că junele şi-a mutat obiectul unei posibile identificări de pe mamă pe soră - însă ipoteza rămîne în aer, datorită prudenţei cu care merită tratate zisele familiei.
O asemenea relaţie frate-soră poate avea repercusiuni în viitorul mariaj al lui Andrei, căci îi va fi greu soţiei să concureze, ca furnizor de speranţă şi rezolvări miraculoase, cu sora cea petrecută dintre noi...



II

O persoană, mamă a unui băieţel, se joacă des cu vorba responsabilitate. Pe care o doreşte cu nerăbdare în construcţia interioară a fiului său - cu rezultate slabe pe moment.
Am observat la un moment dat că doamna cu pricina are mari probleme în a recunoaşte că a greşit. Iar, după cîte îmi amintesc eu definiţia responsabilităţi, aceasta înseamnă şi să îţi asumi rezultatele pînă şi nefericite ale acţiunilor, ale opţiunilor proprii.
Nu m-aş grăbi să dau cu parul aici... Mai interesant ar fi de observat că mămica în cauză nu pare să fi sesizat fenomenul, discrepanţa între ce solicită altuia şi ceea ce face ea. Ceea ce este de înţeles, căci - cîtă vreme există acea orbire - evoluezi mai plăcut sub Soare: una să ştii că posezi acea calitatea, alta că ţi-i şubredă sau oricum nu de lăudat altora...
Să ne imaginăm scena, cu auditoriul de rigoare:  "Eu sînt o mamă responsabilă, dragă, nu ca altele..."

duminică, 19 februarie 2012

[VIAŢĂ] Jurnal, 20 februarie



Ia-uite, s-au dus două lui de la Solstiţiul de iarnă, de la Cea-mai-scurtă-zi!
Apropo, priveam în această dimineaţă de la al meu etaj 17 răsăritul... Care e departe de a pute fi încadrat doar în ultima vorbă...
E întîi dunga rosieştică şi neclară, ce apare deasupra orizontului. Un amestec de multe, şi sper să posed vreodată suflet liber, respectiv condei priceput. Primul, pentru a traduce niţel dinspre inconştient, către suprafaţă. Apoi, pentru a zbuti să treci pe hîrtie, să comunici şi altora...
Este drept că-i omeneşte a trezi apoi invidii... Deşi cel mai rău pentru celălalt este cînd nici soarele nu-l mai mişcă, entuziasmează, încălzeşte (motiv pentru care i-l recomandam... călduros fiului Radu, acum cîteva zile, urmînd ca nici subsemnatu" să nu uite de Helios).
În fine.  Mai apoi lumina colo-şa, se accentuează. Fiind lună de iarnă, negurile-s pe prim plan, chit că vreo 5-10  kilometri tot poate zbura privirea. Cum mai ai şi treabă, cînd revii cu ochii locul minunat nu ştii dacă astrul e deasupra ori dedesubtul unei fîşii subţiri de nori.
E dedesubt. Curînd îi apare globul. Roşşşşuuuu. Stau cu gura căscată. Dai să mai spui şi altora de încîntarea ta, dar te jenezi...

Poza de mai jos nu-i de azi, însă cît de cît în temă:



Sări cam la acest stadiu o idee. Indiscutabil, multe lucruri pică altfel la suflet în tinereţe, decît la bătrîneţe. Privit fata iubită. Ori prima ieşirea la o discotecă, sau primul cer înstelat, la vreo Cheie a Teleajenului, vara.
Este clar însă că acum, aproape de vîrsta gabiniană ("il y a soixante coups qui ont sone a l'horologe..." - versuri Jean Cocteau), simt infinit mai amplu un răsărit.
O chestie la mijloc, de tot vebni vorba, este mersul pe munte. Cîndva avea un ceva, acum altceva. Mă refer la deplasarea în dragu-mi abrupt montan. Acum merg mai greu, deplasarea e realmente mai dureroasă, cu gînd ce fuge des la încheieturi, cursa plămînului astmatic etc. Dar în locul X, indiscutabil e mai mare plăcerea, fascinaţia, fericita nebunie...
Aaa, nu mă credeţi?
Film.
Ce-i drept, încă nu fac precum Donald cînd miroase flori (înainte de a descoperi vreo belea produsă de Chip şi Dale)...


Altminteri, mici lecţii privind manipularea, observate la unii semeni. Semene mai exact (ca tot misoginul care se respectă...).
Să te simţi vinovat de disconfortul respectivului. Care e un om deosebit...
Sau doamna care îşi trage colega la treabă, geloasă de faptă că cealaltă primeşte complimente...


Sper să nu par - prin scrisele de mai sus - prea sigur pe mine şi etern fericit în ale vieţii. Mai toată ziua de ieri am stat pleoştit, chestie favorizată ce-i drept şi de o răceală, cînd te dor încheieturile şi nu ştii cum va evolua gîtul, de pică în expectoraţii etc.


Ziare prin tramvaie, la întoarcere.
Nu-ş care tipăritură sportivă arată cum e tratat invalidul (sper că doar pe moment) Mihai Neşu la Utrecht.
Nu poate să nu-mi treacă însăî prin minte că, pînă la urmă, o rupere de gît la propriu era în fişa postului. Cel plătit cu zeci de mii de oră pe lună.
E un risc.
Care ne pîndeşte pe toţi la o adică, chiar neplătiţi. Imaginaţi-vă un ţurţure care pică la propriu într-un cap.
Este drept că o prezentare cvasilăcrimoasă a situaţiei lui Neşu, în gazetă, produce bine. Un pic tras de păr, dar produce. Între altele pentru că facem proiecţii, cu ce nu vrem să admitem a fi iluzie falsă: că şi noi, la vreun Doamne-fereşte, am fi trataţi la fel...


Alt fotbalist.
Victor Piţurcă.
Îs adorabilii gazetarii, aceia din tabloide mai ales, cînd dau sfaturi morale.
A la "Piţi, lasă cazinoul şi du-te să-ţi vezi copilul!".
Sună al naibii de frumos.
Bineînţeles nici vorbă de înţelegerea de bănuit, pe care cinicul (eu nu văd în acest epitet ceva rău; între altele, el desemnează tipul care nu se lasă prostit.) selecţioner a ridicat-o de prima dată doamnei Blohina. "Vezi ce faci..."
Adică: "Ai o relaţie cu mine, dacă nu apar copii. Dacă apar, te descurci."
Iar va sări aici Gura satului, dar eu nu văd vreo deosebire între presupusele zise ale lui Victor şi un contract. Între oameni maturi.

Că veni vorba, Piţurcă avu totuşi ursitoare amabile. Fu indolent de nu s-a pomenit pînă spre 35 de ani. Başca babaroasele, zarele.
A agăţat ghetele în cui, după care a dat seriozitatea (fie ea şi aceea cinică de care am pomenit; nu eu l-am pus pe Mititelu să semneze sub clauza de 7 milioane...).
Şi a făcut treabă. Dar mai ales a fost un om pe care nu ţinea şi nu ţine să-l joci pe degete. Nici măcar cînd te cheamă Gigi Becali.

La omul acesta a venit doamna Blohina, blondă voindu-se răpitoare, şi i-a făcut bănuiţi dvs. cum, des, din gene...


Sar de la una la alta.
După slujba-mi de 24 de ore, la 8 dimineaţa intru în bloc.
Aici întîlnesc un tip, coboară de pe scara geamănă (căci îs două în acelaşi hol).
Ca mine de vîrstă, poate un pic mai mult. Dar care a luat viaţa în serios, cel puţin după calapodul social.
E mutat de vreo 5 ani aici. De cînd îl ştiu, se uită urît la mine. Altminteri, nu ni s-au încrucişat drumurile şi altfel.
Un nativ al Taurului, pătrăţos, musculos, brunet.
Exact diferit de subsemnatul (ce-i drept, chiar moluscă - să nu dai de muşchi sub pele - nu-s...)

La bani mărunţi, îmbătrînirea m-a adus şi un avantaj-două, între care a mă lăsa rece aşa priviri. E problema respectivului (mamă, ce mă iritau pe vremuri, chiar şi ale zice-se neutre dar curioase!). Atîta doar că m-a făcut curios, de unde i s-o trage...
E clar că a păţit-o cu unui ca mine, iar acum, chit că pare stăpînit, inconştientul îi joacă feste: pufneşte cînd nu e chiar înţelept s-o facă.
Nu-mi dau seama cum a picat însă prost atunci, căci la cît de zolid e, îşi descărca iute frustrarea pre adversar.
Nici refuzat de vreunul ca mine nu pare să fie, în vreun ungher erotic personal - nu tocmai de laudă în Valahia...
Deci fu ceva un pic indirect...
O fi rîvnit, pe linia contrastului care atrage, la vreo duduie mai dezgheţată, iar aia a preferat o Balanţă? Pare o explicaţie, fără pretenţia de adevăr absolut.



Apropo de subiectele ridicate de posesorul blogului acesta, respectivul se străduie să pună şi minţi în lucru... Da, are vanitatea asta, pe care altminteri au mai posedat-o nişte milioane de semeni, între alţii Hans Holbein, într-un tablou medieval prezentat cum numai un condei al lui Dorin Oancea o poate face...

 
Foto: BM   
... şi anume în acut pragmaticul "Business Magazin". "Ambasadorii" de Holbein.



"Aşa că Holbein a intuit că trebuie să se diferenţieze; astăzi oricine îţi spune "te diferenţiezi sau mori". Pe la 1500, într-o lume a pictorilor, repet, Holbein a înţeles că trebuie să-i oferi privitorului nu numai tehnică, culori, perspective sau alegorii mărunte, ci să-i pui şi mintea în mişcare, să-l faci să gândească. Doar Bosch dintre contemporanii săi, cu toate fantasmele sale, pare că a mai înţeles aceasta. Asta, desigur, dacă nu a fost nebun."


Că veni vorba.
Avansînd în vîrstă facem deseori eroarea de a nu mai admira vreunul mai breaz ca noi.
În context,  a recunoaşte superioritatea celuilalt e un mod de a învăţa mai lesne de la el. Cînd te crezi egal ori mai destupat, parcă ceva în minte se blochează în ale acumulării...



PS
Jean Cocteau

 

















Gabin şi Marlene Dietrich

 

Quand j'étais gosse, haut comme trois pommes
Je parlais bien fort pour être un homme
Je disais, JE SAIS, JE SAIS, JE SAIS, JE SAIS
C'était le début, c'était le printemps
Mais quand j'ai eu mes dix-huit ans
J'ai dit, JE SAIS, ça y est, cette fois JE SAIS
Et aujourd'hui, les jours où je me retourne
Je regarde la terre où j'ai quand même fait les cent pas
Et je ne sais toujours pas comment elle tourne
Vers 25 ans, je savais tout
L'amour, les roses, la vie, les sous
Tiens oui l'amour ! J'en avais fait tout le tour !
Et heureusement, comme les copains
J'avais pas mangé tout mon pain
Au milieu de ma vie, j'ai encore appris
Ce que j'ai appris, ça tient en trois, quatre mots :
Le jour où quelqu'un vous aime, il fait très beau
Je peux pas mieux dire, il fait très beau
C'est encore ce qui m'étonne dans la vie
Moi qui suis à l'automne de ma vie
On oublie tant de soirs de tristesse
Mais jamais un matin de tendresse
Toute ma jeunesse, j'ai voulu dire JE SAIS
Seulement, plus je cherchais, et puis moins je savais
Il y a soixante coups qui ont sonné à l'horloge
Je suis encore à ma fenêtre, je regarde, et je m'interroge
Maintenant JE SAIS, JE SAIS QU'ON NE SAIT JAMAIS !
La vie, l'amour, l'argent, les amis et les roses
On ne sait jamais le bruit ni la couleur des choses
C'est tout ce que je sais ! Mais ça, je le SAIS...