vineri, 27 aprilie 2012

[ISTORIE] Două cărţi de memorii, război şi închisori. Dar şi observaţii spre N. Steinhardt


Mi-au căzut sub ochi două cărţi de memorii.
Le-am considerat suficient de utiule pentru a vi le recomanda şi dvs., fie şi obligîndu-vă pentru aceasta la ceva eforturi pe linia bibliotecilor - căci la vînzare nu cred să mai fie...

Este vorba de amintirile a doi militari, care după jocul cu moartea pe frontul celui de-al doilea război mondial ajung în locuri cîtuşi de puţin mai prietenoase, puşcăriile comuniste.

Paradoxal, aş începe cu prezentarea celui mai tînăr, Constantin Lăţea.


Ca o paranteză, ce-i drept necesară, observ o diferenţă între volumele amintite în acest post şi rîndurile a ceea ce aş numi ţărănişti înflăcăraţi.
Într-adevăr, între aceştia din urmă putem regăsi şi un ofiţer neîmblînzit la tinereţe precum Valentin Gabrielescu, însă sentimentul pe care îl lasă vituperările anticomuniste ale celor ajunşi după Revoluţie aprigi politicieni îmi lasă şi gustul unei reduse rezistenţe la frustrări, chiar dacă avem în vedere suferinţele sinistre din închisorile roşii. Ori cel puţin prin comparaţie cu personaje precum Constantin Lăţea şi Alexandru Badea Constantinescu.
În cazul acestora din urmă, formaţia militară îi face să trateze mai domol şi ponderat mizeriile concentraţionare, chit că şi ei s-au confruntat din plin cu momentele la doi paşi de moarte, în închisori.

Poate că afirmaţia mea este grăbită şi bazată pe material documentar insuficient, dar m-aş bucura să fie luată în seamă. În paralel, politicianul prin definiţie este un doritor (decurgînd din indubitabile frustrări) de cele mai înalte piscuri- în vreme ce militarul vrea cel mult o comandă de profil cît mai înaltă, cu excepţia bineînţeles a vreunui Ion Antonescu  - dornic să ajungă la frînele ţării şi comiţînd în acest sens destule erori.

Constantin Lăţea a avut norocul nu doar de a fi supravieţuit închisorilor (cum izbuteşte de altfel şi confratele său întru arme Badea), dar şi de a se fi născut mai tîrziu, în 1914. Prin urmare, Întorcerea din 1989 îl găseşte în viaţă, iar aceasta se va solda inclusiv cu dobîndirea gradului de general.
Alexadru Badea se naşte însă cu două decenii mai devreme...



... motiv pentru care la începutul anilor 70 este sfîrşit (ceea ce nu-l împiedică, aproape orb, să aştearnă pe hîrtie un material memorialistic de multe sute de pagini).
Extincţia timpurie cronologic este poate şi motivul pentru care Badea moare doar colonel.

Ştiu că o cronică literară clasică are canoanele ei, dar- fie şi pentru că sînt n amator al condeiului - aş ieşi din nişte tipare (pe care altminteri doar le intuiesc).
Şi remarc din start figura "bucălată", de copil rotund la faţă, cu ochi larg deschişi. Badea nu e ste însă vreun visptor în exces, dimpotrivă, se dovedeşte un om la faptei, al efortului şi - îndeosebi  după 1945 - al suferinţei.
Totodată, colonelul Badea pune suflet în ce face, în ce scrie. În interes pentru cei apropiaţi (nu i-aş spune dragoste ca în cărţi, dar apropierea şi respectcul pentru aceştia îi sînt vădite).


Relaţia conjugală dintre Alexandru şi Ştefania este de o tandreţe infinită, dar şi dramatică, prin avatarurile pe unde îi tîrăşte viaţa. Istoria.



Ar trebui să reproduc prea multe pagini (dintre cele 450) ale volumului...


pentru a contura personalitatea autorului, aşa că voi prefera - dincolo de neajunsurile procedeului - să preiau prefaţa profesorului Toma Rădulescu, de la Muzeul  Olteniei. Ultimul păcătuieşte printr-un inutil eroism privindu-l pe Alex. Badea, prin destulă subiectivitate (la o adică, alde concluziile le trage cititorului, nu îi sînt vîrîte aproape pe gît încă din  filele introductive!), dar informarea - dincolo de toate-  nu poate fi decît utilă.






 


Trecînd la mai tînărul memorialist (chit căşi acesta este stins din viaţă) Constantin Lăţea, nu pot să nu observ din start că acesta - fără ca Badea să fie vreun excesiv în sens opus! - ia lucrutrile mai puţin în serios. Se vede aceasta din fotografii...




Există fără dubiu un filon de seriozitate al lui Constantin Lăţea, însă acesta preferă drept motto al lucrării sale neaşteptatul "Să rdem de oricine / Chiar şi de noi înşine". În paralel, autorul Cuvîntului înainte, Radu Ciuceanu (ex-deţinutul ajuns de la liberali PRM!) se exprimă prin: "Valoarea reală a unei armate este dată de conducătorii ei" - o vorbă mare şi pe tot atît de demagogică (nici emitentul, nici emulii acestuia nu vor recunoaşte vreodată că tocmai întreprinderea lor e lipsită de un conducător valoros)

Stilul de exprimare al generalului Lăţea este mai superficial şi mai limitat decît al confratelui Badea - care şi el e departe de un Ion Ioanid, cel cu "Închisoarea noastră cea de toate zilele". Însă nu acest amăunt este esenţial căci fondul experienţelor ce se vor destăinuite este unul mai mult decît valoros, iar moralitatea umană (cu inerente mici derapaje faţă de codurile rigide) a autorilor fără dubiu.


Cu riscul de a trage la final spre ideile-mi fixe (vorba unui pictor, "spre obsesiile mele", ale lui, Sorin Dumitrescu, la 1990), nu pot să nu relev că niciunul dintre cei doi autori nu se vrea deţinător al adevărului privitor la evenimentele prin care trece, cu atît mai puţin la mişcările geopolitice ale planetei.
Cum procedează de pildă Nicolae Steinhardt, în "Despre agonia Europei" ...




Etc.


...şi nu numai (ce-i drept, are şi interlocutori de aceeaşi factură, precum un Sergiu Al. George.
 
Iertîndu-mă, rogu-vă, de zăbovesc un pic în domeniu, observ uşurinţa cu care cel ajuns părintele Nicolae de la Rohia emite sentinţe, în nenumărate domenii.

 


 


Etc.
 Am extras din:

 Simt că această siguranţă  totuşi intransigentă în opiniile proprii i-a creat şi rezonanţa cu rigorile hiperdisciplinate ale credinţei religioase, mai ales cînd îmbraci haina monahală.


 Rămîn cu ochii şi pe fotografia de pe coperta IV.

 
Cu riscul de  a fi subiectiv, am sentimentul că autorul interviurilor, dl Pintea (cel tînăr) pare mai inteligent decît în realitate,unde ia afirmaţiile interlocutorului cu entuziasm, fără vreun gînd de a contesta ceva, fie şi delicat.
În ce-l priveşte pe Steinhardt, nu trebuie să fiu un monument de răutate pentru a constata diferenţa dintre figura de aici, pasămite obosită de vremi (dar şi cu un dram de răutate, îmi permit s-o spun), şi verva din "Agonia Europei".
De fapt, aici o fi şi cheia: un om mai mult sau mai puţin acrit, care se revarsă în observaţii dure şi deseori pe alături asupra istoriei Realităţii.
Daţi dvs. altă explicaţie!

Cert este că domnia sa, Nicolae Steinhardt, nu găseşte cuvenit în epocă nici să se înfrîneze în afirmaţii, nici să descurajeze (nu am semne!) pe cei dornici să-i ridice statuie.


Şi tot îmi subzistă un ceva interior...
Cîndva, iar după nefasta-mi subiectivitate, Steinhardt îmi păruse ped rumul bun, al celui care nu ia lucrurile excesiv de în serios... Şi cu atît mai puţin nu încearcă să_şi voleibaleze răutate existenţială.


Totodată.
La 1989 Steinhardt nu mi se pare împăcat cu Domnul...



Hai să ne gîndim la serenitatea unui Neagu Djuvara, deşi se pot găsi şi alte exemple. Trec peste faptul că istoricul nu pare să fie un credincios teribil de fervent.
Sau poate aici e cheia?
Că ne livrăm, din comoditate ori disperare, în braţele Cuiva ce pare să deţină soluţia a toate - iar apoi, cel puţin uneori, descoperim că grijile - deseori teribile - subzistă?
La Szeinhardt poate e bine să nu ignorăm un lucru. El se naşte în altă religie. Iar oricît de în adîncul sufletului merg cele bănuite a avea pe Dumnezeu deasupra, este imposibil  ca la bază să nu fi rămas cele depuse iniţial. Cu forţa aferentă. Şi care intră în conflict - via Superego - , mai ales cînd forţa conştientului scade, cu gestul trecerii la creştinism, cu convingerile decurgînd din trecerea la noua religie, voindu-se întărite ulterior prin călugărire.

Am sentimentul că genul de privire din ultima imagine din acel conflict decurge...





...